Bestia (necrologul unei sinucideri amânate)

 

• Mi-e foame! Urla din toţi rărunchii, umplând spaţiul cu vocea ei de lingurar, deranjând cu volumul la maxim toţi clienţii cantinei cu autoservire.

Când stăteam în cămin, şeful de palier avea o gagică din asta cu care faci şi casă bună şi zeamă gustoasă. O tipă uscată, crăcănată şi lipsită de imaginaţie. Ce mai tura-vura, era lipsită de multe fata aia. Numai bună de călărit. El era mai arătos şi o idee mai inteligent. La prima vedere nu se potriveau. Însă dracu îi ştie, cred că se completau reciproc. Lui îi era suficient să scoată capul pe uşă şi să urle pe tot palierul: Ancaaaa, mi-e foameee! Ei îi era suficient să urle cineva la ea. Cam aşa îmi închipuiam eu relaţia lor: mâncărică, aşternuturi şi condescendenţă.

• Sugerezi cumva că parazitez pe ugerul tău? ripostă. Credeam că nu poţi trăi fără mine. Dezamăgitor. Trist.

După care miorlăia a foame şi se întindea cât era de lungă. Dormita puţin, să am impresia că voi scăpa nemuls, după care se repezea cu voracitate asupra mea.

• Vreau ceva consistent, spunea. Şi medita adânc, trecând în revistă toată istoria mea nerostită. Mai ţii minte când în imaginaţia ta tu şi Universul aveaţi un pact, mă întrebă ea clipind seducător din gene. Povesteşte-mi cum s-a terminat idila voastră, a căscat lung, întinzându-se cât era de lungă pe podea.

Trebuie să înţelegi, trăgeam eu aer în piept, că mi-a plăcut mult cuvântul agnostic. Exprima pretenţios ideea de ateism, mă ridica peste masa de scaune, în sensul medical al cuvântului. Desigur, în confuzia lingvistică blindată de o dorinţă nesănătoasă să văd lucrurile înfăptuindu-se după bunul meu plac, nu acceptam ca agnostic să însemne ceea ce conveniseră oamenii, adică cineva care nu crede în rezolvarea pozitivistă a problemei divinităţii.

• Dar ce este un agnostic după tine, mă întrerupse ea?

Un om decent, i-am zis. Un om care nu are nevoie de scuza vreunui Dumnezeu ca să facă fapte bune. I-am spus că eu şi cu Dumnezeu mergeam la aceeaşi biserică, ne împărtăşeam în acelaşi mod, adică spunând ce mai făcusem peste zi. Un agnostic era(m), după mine, un sceptic inhibat, cel care nu crede în existenţa vreunui Dumnezeu. A nu se confunda cu un ateu, ateii sunt agnostici militanţi, se fac ciorchine la aceeaşi sticlă de bere şi vociferează să-i audă Diavolul cum nu cred ei. Nu contează în ce nu cred. Fie şi în calificarea naţionalei. Dacă vezi vreunul care, cu voce tare, nu crede că lucrurile merg bine, să ştii că ai a face cu un ateu. Un agnostic e, asemenea lui Pyrrhon, un mare indiferent. Mai ştii paradoxul eminescian al Luceafărului? Dacă Dumnezeu a hotărât la un moment dat să ne trimită un mesaj de încurajare pentru truda futilă de proli viermuind în brânza noastă cea de toate zilele, şi trimite mesajul providenţial sub formă de lumină, căci doar lumină poate să fie Dumnezeu, gândeşte-te că semnul ăla cu mâna are nevoie de ceva timp să ajungă până la noi. Şi dacă între timp Cel de Departe se răzgândeşte? Dacă el ne-a dat like în 1938 şi în timpul războiului mesajul încă era pe drum. Vi-l imaginaţi pe Dumnezeu exclamând: Băga-mi-aş picioarele, i-am lăudat prematur. Gândeşte-te la un Stalin crăcit în Kremlin pe căldura lui `47, transpirând cu geamul deschis şi cumpănindu-şi atitudinea din ultimii o sută de ani. Poate n-am făcut bine, chibzuieşte energumenul (bestial şi sinistru citează ea alene un fost director de institut) poate tre’ să le redau libertatea balticilor, caucazienilor, să-l sugrum pe Saharov şi să o decorez pe Ahmatova, să returnez românilor tezaurul şi Basarabia, să anulez cursele spre Siberia şi să mă călugăresc. Moment în care-i parvine de la Creator o notă de solidaritate. Ţine-o tot aşa, bine faci ce faci. Respect. Hai că am dat share în alte Panteonuri. Vezi că Angra Mainyu apreciază.

• Deviezi, mi-a spus. Deviai. Dacă ţi-ar fi lipsit măcar un dram din miopie, dacă n-ai fi citit poveştile când erai deja mare, ai fi ştiut că Dumnezeu e un gin care zboară prin văzduh cu un morman mare de bălegar în braţe, ajunge cu el prea aproape de soare şi acesta se topeşte, i se scurge din braţe, printre degete, cade peste muritorii de jos care aşteaptă hulind cu ciocurile în sus ca puii flămânzi (într-un oarecare sens pe care nu-mi face plăcere să-l evoc, abia aşteaptă să li se dea la cioc); bălegar amestecat cu paie şi boabe nedigerate de porumb le nimereşte oamenilor în ochi. Intră în păr, în esofag, provoacă embolisme. Oamenii încetează să vadă şi să simtă ca înainte, totul împrumută miros de hazna.

Domnişoară, cina e servită.

Viţel Stroganoff. Raviolli. Borş de sfeclă înăcrit cu lămâie. Se prepară simplu: pui cartofi, sfeclă, carne, verdeţuri şi-ţi povesteşti un pic din viaţă. Iese acru ca dracu’, aşa cum îţi place ţie.

• Mi-ai făcut poftă, zice. Vreau.

Şi strigă să o audă toţi bucătarii preţ de câteva cartiere: Garcon!

Sigur, dulceaţă, am zis. Şi mi-am estimat conţinutul portmoneului.

Veneam bine băut şi încă dispus (sau invers să fi fost) după o cursă cu obstacole de mese între bar şi veceu căci berea pişă mult, prozopopee deloc metaforică pentru că eu, consumatorul am puţin de spus în această înţelegere pe sub mână dintre producătorii de bere şi cei de săpun pentru veceu. Mergeam în de obicei în doi, eu şi Universul, o prezenţă constantă şi confortabilă, celălălt semnatar al unui pact de neagresiune care mă privea pe mine. Consideram că Universul mi-e dator. Fără vreun motiv rezonabil, mă simţeam intangibil. Ştiam că undeva, oriunde merg şi imaginez, există o situaţie favorabilă în care trebuie doar să păşesc. Ca o mână la cărţi, mi se dădeau aşi, popi, sau după, caz, cărţi mici de chintă regală. Universul trebuia să aibă grijă de mine după farsa pe care mi-o jucase. Universul era responsabil pentru mine de acum încolo, din acest motiv furam pe rupte din supermarket ştiind că n-o să mi se întâmple nimic. Îl simţeam alături, simţeam cum complica careul paznicului, îmi netezea drumul, adormea lucrătorii. Bucăţi de şuncă, sticle de Sambuca şi Jagermeister, aparat de ras, Monopoly, ciorapi, revista Elle, cărţi de la standul cu ediţii de buzunar, cărţi aruncate de-a valma cu nepăsare şi pe care oricum nu le cumpăra nimeni, pe care nu le citea nimeni, pe care nu le iubea nimeni. Sau mă plimbam afectat prin magazin, strâmbând din nas la cel mai scump somon, în timp ce, pe sub el, molfăiam batoane de musli şterpelite de pe rafturi. Bucăţi de salam, crenvurşti, chifle. Chestii mici, uşor de mestecat. Hoţul neprins e vagabond sătul. Cea mai impresionantă scenă de demnitate am văzut-o tot în Real, la colţul cu fast-food, doi ţigănaşi, fraţi, împărţeau aceeaşi caserolă de cartofi piure, dacă nu mă înşeală memoria paradită. Nu am văzut să comande cineva mai demn ceva de mâncare, numărând obolul adunat prin cerşit. Au mâncat cot la cot, fără să se sfiască de porcii kitschoși care băgau mici cu ketchup în cel mai dezgustător mod cu putinţă, plini de suficienţă, simţindu-se în drept de apoftegme atotcuprinzătoare. Să ştii că oamenii care nu dau bani la cerşetori se împart în două mari categorii: cei care refuză să o facă văzându-şi de treabă şi cei care simt nevoia să explice. Păi, o să-i dea pe băutură, vor să-şi justifice ei comportamentul. Şi ce mănâncă? Păi nu mănâncă, doar beau. Să mori tu, să mori tu de foame şi să bei în continuu, să vezi cât o să te ţină. Eu am încercat să o ţin doar cu lămâia de la coniac şi viermele din tequila. Nu am rezistat mai mult de o săptămâna.

Nu aveam ce să fac, bugetul meu global era subţire de tot. De multe ori, cerşetorii aveau mai mulţi bani ca mine. Gândul acesta n-are cum să nu te deprime. Anul acela nu am mers acasă. Nici nu aş fi avut cu ce. Mă văzusem nevoit să rămân în cămin şi atunci am pus î n practică şmecheria cu bonurile pe care o învăţasem de la Palahniuk. Căutam bonuri în cărucioare, ocheam un produs care făcea efortul, îl ajutam să evadeze de pe rafturi, şi-l returnam aceluiaşi magazin în baza bonului. Floare-ntro ureche, mai ales copii mici pot s-o facă. Odată, am scos un pachet de detergent de 10 kile. Deloc elegant dar aveam nevoie de bani. Am pretins în accent grecesc că trebe manual, nu autmat. Mă semnam Ostap Bender în condică şi nu se prindea nimeni. Dovadă că literatura ar fi şi ea bună la ceva.(Copii mergeţi la şcoală, că e şi ea bună la ceva, cită ea din Hagi în vizită la o şcoală din Constanţa, rostogolindu-se de câteva ori ca să se dezmorţească).

Habar n-am cum vorbesc grecii româneşte. Dar nici ei n-aveau.

Cine a comandat Souvliaki?

Iarna aceea am rămas singur în cămin, cred că eram numai eu în noaptea de anul nou, bând singur Sambuca şi duhănind mitraliat Dunhill. Cred că în seara aia m-am simţit cel mai singur din toată viaţa mea scurtă. Ţin minte că toată lumea era altundeva şi făcea altceva. În mod straniu, era cumva reconfortant. Să ştii că eşti înconjurat de atâta singurătate încât să poţi fi zidit în ea. După jumătate de sticlă eram mediu de beat. La sfârşit de sticlă ridicam capul complet treaz, gata să mă privesc în faţă. După care am adormit. Luciditatea a durat secunde. Cred că ce-am înţeles atunci trebuie să fi fost al naibii de important dacă mi-am permis să mă piş în pantaloni.

Cam aşa arăta un om de care avea Universul grijă.

• Ce îmi serveşti azi e de toată voma, mă apostrofă ea făcând să zăngăne argintăria. Data viitoare mâncăm în public. Napoleon zicea că acolo se servesc cele mai gustoase bucate.

Napoleon era un ins grandoman şi bun la matematică, dar cu nasul mereu înfundat. Înălţimea lui era cu doi centimetri peste media francezilor. Nu s-a simţit niciodată complexat, probabil de asta îşi dădea cu părerea despre lucruri la care nu se pricepea.

Asta ar fi primul impuls. E atât de uşor să reproşezi altora ce nu te priveşte pe tine. Ca femeie, e extrem de uşor să le reproşezi bărbaţilor că se pişă pe colacul de veceu. Când mergi aiurea la şoping şi-ţi suni pe mobil mămica într-o ţară străină să o întrebi dacă să-ţi cumperi sau nu o rochiţă drăguţă să organizeze toate hainele tale inutile un meci de fotbal în şifonier cu rezerve, arbitru de centru, tuşieri şi galerie, te trezeşti fără să-ţi dai seama că-l acuzi pe el (iar el pe Eloi la rândul lui) că nu stă bine înfipt pe picioare. Ce morţii mă-si, eu am talent la a fi de un cauciuc drăguţ cu bentiţe, tu ce mă-sa cauţi lângă mine. Uite, dacă ai avea maşină, m-ai pune în spate, cauciuc de rezervă, şi aş sta acolo cuminte, respirând eşapament. Aşa că nu-mi aduc aminte cu plăcere. Vreau să-ţi spun că nu fac cu plăcere incursiuni în trecut în genere, nu că ocolesc anumite segmente temporale. Spre marele meu regret, dispun de scăzută capacitate de refulare. E sănătos – înţeleg, ascunzi rahat sub preş ca struţul, operezi pe istoria personală, excizezi episoade urât mirositoare şi supravieţuieşti. Am admirat întotdeauna, ca rod al unei societăţi care ştiinţele inexacte s-au specializat în şomeri, capacitatea psihanalizei de a-şi face de lucru. Vine omul la vrăjitor cu o uşoară indigestie existenţială, firească pentru orice om care urcă pe scara piramidei maslowiene. E normal să ai indigestii de acest fel după ce te-ai îmbuibat bine la masa de seară. Vine la psihanalist şi-i spune că nu i se pare a fi viaţa chiar aşa trandafirie, se întreabă uneori care e rostul lui în lume şi dacă e singur în univers. Frivolităţi pe stomac sătul. Iar psihanalistul, în loc să procedeze ca orice om normal şi să-l îndrepte spre cel mai apropiat bar, îl întreabă ce lenjerie crede pacientul că ar sta mai bine pe trunchiul plin de vergeturi al mă-sii. Că e în scop terapeutic, nu te scula de pe canapea. Şi-l provoacă. Iar pacientul, din respect pentru facultatea aia sclifosită şi rezonanţa pompoasă a numelui şcolii, se joacă de-a hai să-o îmbrăcăm pe Barbie. După care pleacă acasă şi, încet, pe nesimţite, defulează imaginea aia de când avea trei ani şi şi-a surprins părinţii în pat. Se cutremură, nu poate dormi, revine pe canapeaua psihanalistului. Iar acesta are de lucru. În loc să-l fi trimis la cană, acesta face trimiteri la Lacan.

Dar să refulezi înseamnă să-ţi hrăneşti Bestia cu zoaie. Or eu aveam grijă de mica mea prinţesă, frumoasa mea toată dinţi şi măsele. Îi găteam doar bunătăţuri eviscerate pe viu din propria-mi persoană

Ştii ce este foie gras, am întrebat-o? E mâncarea suferinţei amestecate cu umilinţă şi cruzime. Se ia o gâscă şi se închide într-o cuşcă mult prea mică. Astfel încât să nu se poată mişca. Să stea toată ziua la îngrăşat. Nu cumva să se mişte. În acelaşi timp, se îmbată regulat. Se transformă gâsca într-un alcoolic aviar. Îi bombardezi ficatul cu etanol şi sedentarism până dă în ciroză şi devine fin, al dracului de fin şi gustos. Deliciul gurmanzilor. Cina cea de patimi. Asta trebuie să fi servit cei 12 prozeliţi şi brigadierul lor sado-mazo. Ficat de gâscă alcoolică, nu vin şi azimă.

Asta am înţeles eu odată, mergând sfinţit şi ocolind biserica. Că sunt singur. Am privit în sus şi-am văzut doar stele. Câteva zeci de secunde în urmă mergeam fericit ca un consumator de şaurmă şi m-am gândit că sunt aşa privilegiat, atât de iubit, cu grija pe care mi-o poartă Universul, grijă în temeiul căreia nu poate să mi se întâmple nimic, şi m-am proiectat cu toată forţa umărului într-un trunchi de copac, iar în durerea care a urmat, am văzut stele verzi, după care am ridicat ochii în sus şi am văzut stele, doar stele, Universul dispăruse, în locul lui rămăsese doar universul. Eram singur, aşa fusesem dintotdeauna, singur, un ilegalist închis cu un prieten imaginar într-o hrubă, un schizofrenic în aşteptare să se termine războiul. Să câştige ai noştri.

Eloi, Eloi, lama sabactani.

Eloi, Dana sabactani.

• Da, îmi aduc aminte scena, m-a încurajat ea. Atunci ne-am văzut prima oară. Că de cunoscut ne cunoşteam de multă vreme. Erai aşa drăguţ, locvace ca un călugăr, bătrân şi frumos ca un Sfinx. Te-am îndrăgit din prima, ca pe unghiile de la picioare, completă, scăpărându-şi manichiura de gratii.

În toamna aceea, întors la studii, imitasem într-adevăr pe Zarathustra. Am tăcut o lună, abia schiţam entuziasm de a trăi, nu interacţionam cu băieţii din cameră, îmi ignoram colegii de facultate. Uneori, respiram ceva mai adânc ca să nu-mi arunce la gunoi ceea ce credeau ei că ar fi hoitu-mi sanctificat. Aveam reacţiile unui pugilist făcut knock-down. O ceaţă mi se lăsase difuză peste ochi, mintea îmi intrase în hibernare şi trăiam din automatism. Dacă mă poleiai cu strat de aluminiu, putea-i să mă trimiţi înapoi în timp să-l salvez pe piciul ăla, Connor. Pe urmă, când au început ploile, şi frigul m-a scos din zona de confort, am început să analizez la recele căzut pleaşcă cine sunt şi ce fac. Începeau să se contureze paturi şi mese, cratiţe şi caiete aruncate de-a valma. Printre metalul lipsă se vedea cerul, iar într-un colţ, baricadată după nişte gratii, ameninţând să se lăţească peste tot, stătea un pui de panteră neagră, vânătă, mirosind frumos a roz. A început să miorlăie a foame, iar eu am îngenunchiat, mi-am încrucişat degetele cu pietate, mi-am amintit de Dana şi i-am plâns în treucă. Iar micuţa bestie a început să lipăiască şi să crească. Sugarii plâng când vor să fie hrăniţi, bestia mă întreba cum e să stai 8 ore în gara din Dej. Mă întreba cam cum cred eu că e vremea acum în cartierul Tudor din Iaşi. Îmi sugera sa mişc nebunul pe T7. Iar eu mă aplecam supus şi o lăsam să-mi lingă ambrozia direct de pe obraji. Băi, mi-a zis odată, nu mai sta în genunchi că mă faci de râs, plângi şi tu, dracului, din picioare.                                                                  *

– Hai să-ţi povestesc despre cântecul soldatului repus la datorie. Când nimeream la ananghie,      când mă halea angoasa şi mă simţeam căzută, cântam o piesa, mi-a spus Bestia. Şi începu să falseze voios:

Get up, get up, lil soldieeer

Get up, get up, lil soldieeeer

Get up!

Cât, am întrebat-o eu.

Nu înţeleg, se încrunta ea.

Cât timp cântai treaba asta cu iz paliativ – apotropaic?

Până mă ridicam, zise ea firesc.

Da, aşa mi-ai zis să cânt şi am tot cântat un an. În continuu, până m-am ridicat. Mergeam pe stradă şi murmuram imnul soldatului repus la datorie. Un an m-am luat la trântă cu ce însemnasem eu pentru Dana. Nu puteam înţelege, în căpşorul meu inteligent nu se putea instala comprehensiunea faptului că cineva poate să se despartă de tine la două săptămâni după ce-ţi spusese, cu ochi de căprioară, că te iubeşte. Căcat, unde e preavizul de o lună, de ce nu mi s-a adus la cunoştinţă că relaţia noastră se joacă pe acoperiş? Ştii bancul? Jim pleacă la mare, lăsându-şi motanul în grija verişorului Vasile. La întoarcere, Vasile îl anunţă pe Jim că motanul a murit. După bocetele de rigoare, Jim îşi ia verişorul la rost: nu aşa se anunţă o veste grea. Subiectul trebuie prelucrat psihologic. Puteai să-mi spui că pisoiul se joacă pe acoperiş. Peste vreo câteva zile îmi aduceai la cunoştinţă că a căzut de de acoperiş şi are nevoie de îngrijiri. Pe urmă, îmi spuneai că motanul se simte rău. Şi, în final, puteai să-mi zici că pisicul e mort. Bine, lasă asta, zi-mi mai bine ce face draga noastră bunică. Se joacă pe acoperiş, zice Vasilică. Aşa şi cu ce-am avut noi acolo de s-a numit relaţie şi am luat eu în serios. Ce m-a zguduit de fapt, ce m-a făcut să-mi rod măruntaiele, a fost golul din ochii ei. Ea chiar uitase. Nu mă mai iubea. Şi nu era o surpare, nu se dezîndrăgostise. Alesese. Asta mi s-a părut abominabil. Cum alegi să renunţi la cineva? E dragostea un exerciţiu intelectual? E condiţionat de factori? Facem analiză spectrală, supunem partenerul unui test cu parametri determinaţi? Citisem undeva odată că la primul sărut, creierul analizează compoziţia chimică a salivei partenerului. Îl verifică dacă e bun pentru împerechere. Mă întreb ce se întâmplase în saliva mea, a zis la un moment dat creierul ei: vezi că mănâncă prea multă sfeclă în ultima vreme, scapă urgent de Iron Man că-ţi omoară magnetismul. Iar fără magnetism nu mai merge relaţia, şi copil mic, redactor la revistă pentru femei, ştie. Asta m-a secţionat metodic timp de mai multe luni, cum extirpezi pe cineva? Cel mai urât mi-am luat-o după câteva luni când m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Eu n-o sunam niciodată, nu ştiu cum se făcea că, de fiecare dată când mă gândeam s-o sun, telefonul îmi era în mijlocul cuştii, iar bestia se juca degajată cu el. Dana mă suna sporadic, neştiind ce să mai facă altceva decât să mă tulbure. Ultima oară, m-a întrebat dacă am pe cineva şi i-am spus cu onoarea revanşardă a celui părăsit, că eu mi-am găsit marea iubire şi nu am ce căuta în coteţul altora. M-a dezaprobat tăcut, mărturisindu-mi, fără să o fi cerut, că ea a găsit pe cineva, se văd de ceva vreme şi nu ştie cum să procedeze. El îi aşa drăguţ şi nu mai ştiu cum să-l descriu în nuanţe calde. Dar nu pot simţi acelaşi lucru pe care l-am simţit pentru tine. Mihai, capul meu luminat, ce să fac? Ce trebuia să-i zic? Mi-am asigurat locul în rai cu un maxim gest de altruism de care poate fi cineva în stare şi, cu fierea scurgându-mi-se prin pori, i-am spus să-i dea băiatului o şansă. Să aibă răbdare. După care am închis şi, cu grimasa de calm pe suflet, am murit un pic pe dinăuntru. N-a rămas decât să reverbereze ca o litanie un surd de ce.

Şi atunci Bestia mi-a explicat, acoperindu-mă de invective, ce urmărise, fără să-şi dea seama, Dana. Vroia să fie eliberată. Mi se pare normal – oricât ai fi de nesimţit, tot rămâi cu un sentiment de jenă, cât de mic, când te pişi în capul cuiva. Şi oricâte mărci de şampon aş fi schimbat, tot nu puteam scoate din păr mirosul de urină. Un jet prelung, intenţionat să se îmbibe. Oamenilor, mai ales celor simpluţi, accentua Bestia, le place să creadă bine despre ei înşişi. Să-şi înmoaie degetele în hârdău şi să şi le scoată mirosind a levănţică. Voia să se asigure că sunt în regulă. Îşi găsise deja pe altcineva, pe cineva, adică – nuanţa este importantă, eu n-am fost niciodată cineva, am constituit o etapă, şi, pentru deplinul ei confort psihologic, îşi dorea să mă ştie şi pe mine împăcat cu situaţia. De parcă ne-am fi despărţit în termeni amiabili, ne-am săpunit reciproc ca două mâini care, la un moment dat, s-au strâns în braţe şi au luat-o, radiind, în direcţii opuse, sub oblăduirea paternă a unui obuz. Subliminalul ei vroia undă verde aşa că i l-am dat. Peste câteva săptămâni, întors la acasă, am convocat-o la un tete-a-tete şi am somat-o să nu mă mai caute vreodată. Emailuri, telefoane, nimic. I-am dat drumul, suflând-o ca pe o păpădie din viaţa mea.

Cu tribulaţiunile beznei din temniţa capului meu a fost ceva mai greu.

• De dragul sănătăţii tale mentale, ar fi util să înţelegi că pentru Dana Te iubesc este o hiperbolă la Îmi eşti indiferent, încheie Bestia şi-şi aprinse o ţigară. La cât de vraişte eşti, mă şi mir că ai tupeu să te uiţi la sticlă în ochi, spuse ea, reîncarnându-mi paharul cu votcă. Şi dacă tot te-ai obişnuit cu postura de paj, dă-mi te rog sarea. Ai uitat să pui.

Avea dreptate, bestia. Am spus doar ce mă avantajează şi asta nu e corect faţă de nimeni. În săptămânile dinaintea despărţirii simţeam cum pluteşte în jurul nostru aerul greu al unei avalanşe iminente. Aveam mai multe motive să simt aşa. Era vară, venisem amândoi acasă de la facultate, dar de văzut ne vedeam tot rar, cam odată la două, trei zile. Cam la acest interval reuşeam să fac rost de bani pentru o ieşire modestă în oraş. Acasă nu puteam să o aduc, în apartamentul micuţ de o cameră în care locuiam trei persoane. Mă temeam să nu se sperie şi să fugă, dar mai tare mă temeam de fapt de umilinţa pe care mi-aş fi insuflat-o singur. Să-mi descopăr sărăcia în faţa ei mi se părea de neconceput, tocmai ei care se vedea măritată în câţiva ani. Nici ea nu mă invita la ea, intimidată probabil de acest tabu al vizitelor la domiciliu pe care îl instaurasem tacit. Drept urmare, nu am făcut niciodată dragoste vara aceea. În afara de o tentativă stângace din picioare, pe acoperişul unui bloc, când m-am scuzat penibil că, citez, n-am mai făcut asta până acum. Aşa a ajuns să creadă că n-o mai interesez din acest punct de vedere. Spre ruşinea mea, mă interesa mai mult aparenţa decât ea, şi acest lucru n-avea cum să nu fie taxat. I-am luat dragostea ca implicită, am jonglat cu ea până mi-a fugit sârma de sub picioare. Acesta mi-s, ajung inevitabil să abuzez de iubirea celor din jurul meu. Pot, în apărarea mea, spune doar că, din acest punct de vedere, sunt realmente incorigibil.

• Nu uita desertul, îmi zice. Deserturile tale sunt delicioase de să-ţi devorezi degetele.

Desigur. Desertul. Vreau să iau Nobelul. În orice, contează mai puţin domeniul. Sigur, e una să iei în biologie şi alta să fii laureat pentru pace. Dar astea-s detalii pentru cârcotaşi. Am pregătite şi glumele. Ştiu că e un restaurant în Stockholm unde se poate comanda anul împrejur meniul de la ceremonie. Vreau să mă duc acolo şi să comand meniul ăla. După care să trimit complimente bucătarului, zicând că fost mai bun decât originalul. Caterincă.

Ştii ce mi-a zis odată? Sigur că ştii, altfel n-ai mai saliva aşa dizgraţios. Mi-a spus că toată aspiraţia asta a mea cu Nobelul i se pare futilă. N-a zis futilă că nu ştie ce-nseamnă, dar a mai zis că i se pare o copilărie şi că eu încă sunt copil. Şi că ea are nevoie de cineva mai matur, de nădejde.

Hazliu, nu? Îmi spunea asta în timp ce eu furam din magazine ca să mă hrănesc şi mergeam la plenare cu tineri scriitori în devenire şi le spuneam că ce rahat fac ei acolo se cheamă canibalism, după care mă îmbătam cu ostentaţie să vadă ce interesante le găsesc discuţiile. Când făceam autostopul 500 de kilometri ca să te văd, cu 50 de lei în buzunar, era tot un puseu de infantilism. Când veneam la ea cu febră 40. Râd de fac pe mine.

 

Egoul meu ocupă mult spaţiu, mult mai mult decât receptacolul lui fizic. Când am fost părăsit, am simţit ca şi cum sărăcia mea ar fi fost unul dintre motivele situaţionale din care s-a întâmplat o asemenea Hiroşima personală. Nu unul dintre motivele directe, care ţineau de ea, pe Dana n-am cunoscut-o şi iubit-o meschină, din contra, într-un sens era o sfântă, aşa ca bătrânica ce punea lemne pe rugul lui Hus. Zic de motivele situaţionale. Să-ţi explic. Dacă arunc cu o grenadă în tine, motivul direct e că m-am ţicnit. Că în ţara mea grenadele se dau la magazin în loc de rest în mărunţiş e motiv situaţional. Totuşi, nu i-am putut ierta niciodată că, aruncându-mă la gunoi, m-a lăsat cu asta în cap. O iubeam până la carne dar o uram pentru că ne-a minţit pe amândoi. Nu de o persoană matură avea ea, ci de o mătură. O mătură pentru preşul ei.

• Fascinant, îmi zise. Fascinant găsesc cum orgoliul pare să fie singurul lucru care ne salva acolo unde toate celelalte eşuează. Uite, ca să vezi că-ţi sunt solidară, ţi-am compus discursul de Nobel. Nu te uita aşa la mine, bineînţeles că o să-l ei. Ce, credeai că orice pârlit are o bestie. Ciuleşte urechile că vorbesc cu gura plină. O să te urci acolo pe scenă şi o să mărturiseşti că ţi-a fost frică să te sui în avion şi să vii la decernare. Pentru că o mare iubire de-a ta ţi-a zis odată, exact înainte de a se pişa pe tine, că n-o să iei niciodată Nobel. Acum că l-ai luat, te temeai că o să ieşi pe scenă şi, la mijloc de discurs e va scula ea, tocmai ea în picioare, îmbătrânită cu câţi ani ţi-o fi luat ţie să te premieze, şi o să-ţi spună: „Bine, am dat-o în bară cu asta. Dar pun pariu că, uite, cancerul nu-l poţi trata”. Iar tu să recunoşti că asta chiar nu ai putea să faci.

What about the second breakfast?

Multă vreme am crezut că mi-am ucis bunica. M-am trezit pe 17 noiembrie cu un telefon de acasă. Îmi spuneau că bunica mea a făcut atac cerebral în somn. Peste câteva ore am luat primul tren spre Iaşi, de unde trebuia să merg mai departe în sat. Trenul are în program să ajungă la 6 jumătate dimineaţa în gară, însă la schimbul din Dej a întârziat cu o oră. Întârzierea s-a menţinut până dimineaţă şi am ratat autobuzul de Bălţi de la ora 7. Următorul era la ora 13. Nevrând să aştept atâta, m-am suit într-o maşină de ocazie, un rechin care face curse particulare. Şoferul nu a vrut să pornească imediat. Vroia să mai adune un pasager, doi. Stând în maşina, aşteptând, m-am gândit că aş putea să-i strecor în dulapul de la bucătărie poezia pe care o compusesem pentru ea mai demult. Şi scorpionul. Pe 18 era ziua ei. M-am gândit dacă erau toate coincidenţe. Înmormântarea, întârzierea trenului, ezitarea şoferului. M-am dat jos şi am mers spre căminul ei, dar multă vreme n-am putut scăpa de credinţa că eu, dorind atât de mult să o mai simt odată aproape pe Dana, mi-am omorât bunica.

Mi se pare fascinant cum, într-o lume în care totul e posibil, oamenii fac mereu aceleaşi greşeli. Omul este un telescop înfipt în fundul naturii şi din cauza asta dispune de mobilitate redusă. Orizontul este un cuvânt sfidător pentru cei care cresc la umbra nasului. De câte ori nu ai stat fixând zarea, urmărind soarele cum răsare şi tălmăcind motive pentru care el răsare pentru tine. Încerci să intuieşti ce ai făcut tu ca să apară azi pe cer, ce combinaţie de un pas înainte doi înapoi, ce dans extatic l-a făcut să se ivească de sub un pământ imobil. Cel mai mare păcat nu e să înlocuieşti adevărul prin minciună, ci să substitui o minciună alteia. Dacă vrei să vezi din ce material e făcut un om, rupe-i proptelele. Fă-i fărâme eşafodajul care-l face să se scoale dimineaţa din pat, striveşte-i oasele sub greutatea proprie. Fă-l să respire în punga de anxietate. Aşa ajungi să reacţionezi la stimuli din cei mai subtili. Gândurile au realitatea lor, le vezi materializându-se din văzduh, aşezându-se neinvitate la masa ta. Pentru mine, ca pentru orice om care a crezut vreodată în puterea lui de digestie a celuilalt, Dana a însemnat o întreagă lume. Am iubit-o fulgerător, dureros, sporadic, meticulos, ulceros, arzător ca o ţigară stinsă de tine. Aş vrea să revin asupra ei, să îmi îngrop faţa în imaginea ei de idol cu templul dărâmat de barbarii coborâţi din pustietăţi de gheaţă. Aş vrea să o strivesc între degete ca pe o floare de sfârşit de februarie şi să-i şoptesc că o iubesc în timp ce stibla ei plăpândă cedează sub presiunea falangelor. Vreau să-i spun că viaţa mea s-a sfârşit odată cu plecarea ei şi că vreau să moară şi ea odată cu mine. Visam să o doară şi pe mine absenţa mea aşa cum mă durea pe mine lipsa ei. Să stea undeva sub ghilotină şi să se uite la mine ca la omul care unge şuruburile cu rugină. Când s-a deşirat din povestea mea ca să se împletească aiurea n-a durut aşa tare ca împlinirea fiecărei zile departe de iubirea ei. Să vezi că în jurul tău viaţa merge firesc, existenţa ta se scurge mai departe, că n-ai murit şi că nici n-ai de gând. Să nu găseşti suficientă motivaţie pentru sinucidere, asta mi s-a părut terifiant. De parcă acele de la bomba cu ceas s-ar mişca haotic, fără nici o milă pentru dorinţa ta de a-ţi anticipa viitorul. Când arbitrarul pune stăpânire pe plămânii tăi, te îneci zbătându-te disperat după sens ca după aer. Vreau să-ţi spun cum a fost şi nu reuşesc. Cred că aş fi în stare să emit o palidă copie doar dacă m-ai îngropa 3 metri sub pământ şi ţi-aş vorbi prin capacul sicriului în codul Morse. Comunicarea de sine a devenit indispensabilă şi s-a transformat într-o agonică goană după sens. A început să mă intereseze augmentarea puterii de comunicare a cuvintelor. Spre exemplu, mie-mi plăcea cuvântul cicatrice. Dar cum să comunic altora efectul hipnotizant pe care-l are asupra mea rostirea cuvântului cicatrice. Cum să-i cresc puterea de expresie? Mi-am ars ţigări de antebraţ, şi, când ziceam cuiva cicatrice, îi arătam respectivului despre ce este vorba. Când polemizam despre sinucidere, scoteam un brici şi zâmbeam de pe suprafaţa gâtului. La plecare, făceam cearşaful plic. Când iubeam nu mă gândeam la coerenţă. Aşa cred eu că se iubeşte, ca atunci când cazi de pe buza unei cascade. Cine iubeşte, nu poate răni. Când ne rănim, arătăm că nu ne iubim. Plăcerea înseamnă absenţa durerii. E o schemă simplă. Ataraxie – Diaforie – Butaforie. Decât căderea, mai bine fundul. M-am trezit după un teribil coşmar, dintre acele pe care ştii că o să le ţii minte toată viaţa şi, conectându-mă instantaneu la realitate, m-a străfulgerat o epifanie. Mai jos nu am unde să cad. De acum încolo n-am unde să merg decât în sus. Asta mi s-a părut revigorant. Să decazi atât de temeinic, să te identifici atât de puternic cu adâncimea încât să reuşeşti să te întorci în aer ca o pisică şi să îmbraci abisul pe cap ca pe o căciulă cu poale lungi-lungi până la sfârşitul lumii.

Am tăcut amândoi. Păru serioasă câteva clipe. Îşi reveni rapid.

• Să zicem că ţi-e frig la picioare şi ai un singur ciorap. Tu n-o să-l îmbraci, pentru că o să-ţi sfideze ideea de completitudine. O să te apuce mila pentru piciorul rămas în frig. O să deplângi inechitatea. O să te întrebi ce o să zică lumea.

Mârâi. După care continuă.

• Nietzsche zicea că ce nu te omoară, te face mai puternic. Probabil s-a gândit la asta în timp ce macera tutunul în opiu. S-ar zice că tu ai fi în stare să corectezi zicala în direcţia corectă. Dacă ai fi subiect gânditor nu spiriduş de casă ai înţelege că nu trebuie să te speli în vasul în care se oglindeşte lumea ta. Nu poţi avea în acelaşi timp o lume corect reprezentată şi mâinile curate. Ce ai căutat tu în iubirea asta a ta a fost plinătatea lumii. S-ar cuveni să ştii că doar zeilor le este permis să cuprindă toată lumea într-un capriciu. Ţie, ca fiu şi tribut adus țărânei, nu-ţi este rezervată decât glosa. Ai vrut să o iubeşti până dincolo de moarte, să fii fidel trădării ei, să îi venerezi indiferenţa cu care te-a aruncat la gunoi şi să o aştepţi de dincolo linia ferată care desparte timpul de eternitate, fără să te aştepţi că omul nu poate trăi încovoiat sub povara unei asemenea iubiri autodistructive. Dacă ai noroc de viaţă după moarte, aşa să-i zici neamţului: maestre, îmi pare rău să vă contrazic, dar n-ai avut dreptate. Ce nu te omoară, lasă urme şi-atât. După care să te scoţi pe tine dinăuntrul tău trăgându-te de păr ca Munchausen şi să te prezinţi ca dovadă.
• Atunci ce să fac? Să renunţ la iubirea asta care m-a făcut bucăţele şi m-a servit ţie? Cum să renunţ la ceva ce este mai mare decât mine? Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt spune apostolul. Dar eu nu mai sunt nimic, m-am consumat aşa cum omul se mănâncă pe sine când se trezeşte lupul în el. Cum pot măsura această iubire în care m-am rătăcit ca Minotaurul într-o fabrică de Gheme.
• Nu e chiar aşa greu. Gândeşte-te bine la ce îţi voi spune. Răspunde-ţi cu sinceritate la următoarea întrebare. Ai fi gata să-i donezi Danei un rinichi?

Am ezitat puţin. Sigur, o iubeam pe Dana până la Dumnezeu şi-napoi, icoana ei era crepusculul existenţei mele, viaţa mea, vorba chitaristului, era pustie fără ea. La nevoie, eram gata să-mi dau şi viaţa pentru ea. Dar un rinichi… era rinichiul meu, ce mă-sa.

Bestia zâmbi.

• Da, tu nu mai eşti nimic. Dar carnea ta nu a fost aruncată la gunoi. Din carnea ta a fost hrănită un pui de încrâncenare. Tot ce a vrut să supravieţuiască în tine s-a concentrat între gratiile care mă închid. Din chinurile, din remuşcările şi sinuciderile tale mărunte am crescut eu mare şi voinică. Ca Picasso, nu-ţi cer nimic. Eu nu am nimic în comun cu tine, poveştile tale mi se par demne de milă. Ai o bestie la dispoziţie, copilaşul tău drag, sarcina ta de un an jumătate, ghebul tău de graviditate, apendicele plin cu ură şi furie. Lasă-mă să ies. Eu reprezint tot ce lumea muribundă a transpirat în actul său resemnat de a muri. Din jegul porilor tăi m-am născut ca o Afrodită a durerii. Îţi înţeleg durerea nu prin empatie ca toţi dobitocii, ci prin identitatea materialelor. Eu însumi sunt compusă din durere descompusă în stomac şi reclădită în muşchi, fiere şi colţi. Eu sunt tot ce tu ai vomitat în accesele de friguri care te-au scuturat cât ai fost bolnav. Eu sunt singurul tău ciorap. Îmbracă-l. Salvează-ţi un picior. Dă-mi drumul din cuşcă. Lasă-mă să ies şi să te învăţ. Îţi voi fi de folos. Te vei bărbieri dimineaţa uitându-te la mine. Voi merge în locul tău la examene. Voi înjura pentru tine poliţia. Voi merge la agăţat şi la cumpărături în locul tău. Îţi voi rechiziţiona sinele. Dă-mi drumul. Cuşca asta îmi intră în carne.

Vorbea convingător. Discursul ei conţinea ademenirea unduitoare a uitării. Răcoarea unei sinucideri amânată peste limita de rezistenţă. Am deschis uşa. Din ea a ieşit o bestie unduitoare cu blană lucitoare iar cuşca a dispărut. A început să-mi dea târcoale. Apoi s-a oprit, a privit de jur împrejur şi mi-a zis:

• Acum, noi doi trebuie să ieşim împreună din cuşca mai mare.

Era să cad pe spate, dar m-am sprijinit la timp de gratii.

Exerciţiu de admiraţie a lui Federico Fellini

 

Sorin era un profesor misogin şi mizantrop, dintr-o familie decent de înstărită, dispreţuia gloata şi preda teologie, cel mai drăgălaş dintre mofturile de bani gata. În timpul liber antrenează echipa facultăţii de paraşutism. Când se eliberează de la a-şi petrece timpul liber, scrie, meştereşte la fraze în care se lamentează cronic, visează la femei. E virgin. Are ambiţia de a debuta în volum de tânăr. Se consideră tânăr. Dezvoltă o pasiune puternică, înfrumuseţată cu puseuri de lirism sfâşietor, exact cât are nevoie o pasiune ca a lui pentru spectaculozitate. Nu respiră în direcţia Reginei pentru că aceasta are o relaţie solidă cu căpitanul echipei de paraşutişti, băiat solid şi respectat pe nume Iurie, blond din familei de emigranţi. Sorin nu o iubeşte pe Regina, diferenţa de vârstă e semnificativă. Iubeşte iubirea care îi dă aripi, îi deşteaptă dragonul talentului epic. Sub vraja ei, scrie o carte despre un profesor de teologie care cucereşte o fată, descrie cu muncită imaginaţie efortul de tatonare, micile victorii, senzaţia de tabu tras cu creta, a cărei linie tremurândă o destrami cu bombeul, înaintarea lentă de trupe germane în Rusia, debarcarea normandă. Îi jură iubire, este sincer, scânteietor, disperat, căţeluş. O convinge şi se convinge. Neasemuit de vivid este înfăţişată scena trupească, abandonul ei ca femeie. După care el o părăseşte. Ejacularea scurge din el tot sentimentul, îl lasă gol dar proaspăt pentru o noua aventură. Iubirea lui fusese un coş. Odată stors, nu mai interesează. Cartea se bucură de succes cumpătat. Sorin primeşte laude, apreciere. Toată lumea îl recunoaşte în personajul masculin. Toată lumea o suprapune pe Regina peste cel feminin. Toată lumea crede că au avut o aventură. Regina nu încurajează zvonurile, dar nici nu le dezminte suficient de energic, se poate spune că se complace în ipostaza de muză şi personaj literar. Sorin este specialistul de forţă al facultăţii în materie de hermeneutică creştină. Asocierea o flatează. Iubitul ei turbă, o acuză, o loveşte, se despart. Renunţă la o relaţie serioasă, rupe o logodnă admirată de toţi, îşi şochează părinţii şi cunoscuţii. Sorin, parcă pentru a alimenta zvonurile, pleacă din ţară, în Israel. Regina îl urmează, îl pune la zidul Plângerii şi-l somează să o sărute. Să păcătuiască măcar odată pentru ce a plătit fără vină. Metalepsă, zice el, şi se apleacă spre ea. Mă-ta, lepsă, strigă ea spre consternarea Kippah-urilor care se roagă la zid şi-l pălmuieşte. După care, suprarealist ca un pistol care se descarcă orbeşte, cei doi se împreunează în văzul tuturora. Sorin se întoarce acasă. La următorul concurs nu i se deschide paraşuta. Un accident stupid. La ultimele sărituri, paraşuta acestuia a fost expusă la cald. Micropicături de apă s-au condesat pe suprafaţa ei şi, la gerul de altitudine, au îngheţat, lipindu-i faldurile. Sorin moare. Yurii se angajează în Legiunea străină şi moare în luptă. In ultima scenă, Regina stă pe mal şi priveşte în zare cu unghiile pătate de sânge, fredonând un cântec de leagăn, în timp ce la orizont se depărtează o corabie sicriu pe care arde corpul lui Sorin.

Alegerea lui Beth Shibben pentru rolul Reginei a provocat mirare. Mydass David era, însă, regizorul sacru al poveştilor tragic-ezoterice cu eroine dramatice în rol principal. Ins talentat şi cu un incredibil simţ al actorilor. Îşi petrecea serile în micile teatre de provincie unde, cu un al treilea ochi căscat şi cu restul doi închişi, selecta după auz actriţa de care avea nevoie. De cele mai multe ori, melopeea dialogurilor nu-i stârnea nici un tremur în stomac şi, balonat, ieşea din sală în mijlocul piesei, bâjbâindu-şi drumul cu un baston. Dar când îi deschidea, mergea direct la ţintă, întrerupând piesa. Se apropia de tânăra provincială cu un buchet de flori şi un contract. Fetele alese de el erau magistrale, stârneau lacrimi şi panegirice din partea criticii, luau chiar premii. Regizorul orb le folosea exact pentru ce avea nevoie, scurgea din ele toată seva, toată vitalitatea de care erau în stare, şi-şi iriga cu sudoarea lor răzoarele de flori din peliculă cinematografică. Ele îl urmau supuse, dăruindu-i-se total, un şir lung şi smiorcăit de amante părăsite, dintr-un efemer menage a trois cu aparatul de filmat şi David, bărbat frumos, înalt, ţinându-se excelent la ai lui 50 de ani, bine legat, cu ochelari de negru-mister.

Lumea îi privea filmele în ciuda tragismului care le străbătea. Îi aprecia sacrificiul. Fiecare film era fructul unei alegeri. Când era tânăr, abia ieşit din facultate, a luat banii pe care părinţii lui îi strânseseră pentru operaţie la ochi şi i-a investit în primul lui film. A devenit film cult, s-a remarcat ca regizor, şi a orbit. Patologia s-a dovedit de o agresivitate rar întâlnită şi vederea nu i-a mai putut fi salvată. Şi-a sacrificat vederea iar publicul l-a răsplătit savurându-i glumele cinematografice. Mydass, cel care transforma filistina în Desdemonă.

Alţi regizori au încercat să-i folosească actriţele. N-a ieşit nimic. După cum s-a observat, reuşeau să fie magice doar în rolul pe care îl alegea David pentru ele. Altfel se dovedeau a fi nişte nulităţi simpatice, cu mediocru talent actoricesc. Când îl întâlnea pe colegul ghinionist, Mydass surâdea copilăros spunându-i: nu-mi folosi gluma că o strici.

Îşi scria singur scenariile, dictându-le unui veşnic asistent, care se ocupa şi de partea tehnică a filmului, de montaj. În martie, debutanta Beth Shibben se remarca printr-o interpretare de fineţe, iar câteva luni mai târziu, când Shibben abia reuşise să prindă bronz sub reflectoare, Mydass spovedeşte o istorie tragică în care toată lumea pierde. Scenariul unui film despre un profesor de teologie pe nume Sorin. Un film care se numea Păcatul.

David avea obiceiul să murmure când bântuia străzile şi îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că are un înger pe un umăr şi un diavol pe altul. Cu dânşii se sfătuieşte, de acolo i se suflă idei. Însă, continua el zâmbind vinovat, nu ştiu care şi pe ce umăr stă.

Beth Shibben sărea copios din tiparele cu care obişnuise David consumatorii de cinematografie. Ea era o actriţă în toată puterea cuvâtului, cu o nominalizare Bafta, periată de critici, apreciată, adulată. Frumoasă, nespus de frumoasă, jumătate ciocolatie, cu rădăcini evreieşti pe care nu încerca să le ascundă, fermecătoare pe podium, plină de vitalitate, degajând un parfum cu putere de seducţie instantanee care înnebunea, avea lumea la nişte picioare delicios schiţate. Era senzualitatea întruchipată, noua Marylin, eternul feminin. Sau ceva în sensul ăsta.

În câteva luni terminaseră de filmat aproape toate scenele, cu un David care avea o memorie eidetică, filmând în paralel în platourile propriei memorii. Filma exclusiv în locaţii reale, în cafenele pe care le frecventase odată, în incinta universităţii unde absolvise, în străzi pe care le cunoştea ca în palmă. În tinereţe aderase la Dogma 95 şi, deşi se desolidarizase cu mişcarea după un conflict cu Lars von Trier, păstrase preferinţa pentru elementele diegetice. Dacă trebuia să tragă în locuri pe care nu le umblase de multă vreme, făcea o expediţie de recunoaştere, cu nelipsitul baston şi ochelarii negri, parcurgând, centimetru cu centimetru, locaţia, ca un amant care işi redescoperă iubita după o lungă separare. Iar ultima scenă rămasă era chiar cea de la Zidul Plângerii. S-au dus la Ierusalim, s-au instalat în hotel pentru ca a doua zi dimineaţa, să lichideze şi această ultimă restanţă. La ora 1 noaptea, David a bătut la uşa lui Beth, poruncindu-i absent să se îmbrace. Avea nevoie de şofer, a explicat. Au mers o vreme de-a lungul zidului până când i-a ordonat să se oprească. S-au dat jos şi David a început să ia la paşi mărunţi pavajul, ciocănindu-l metodic, rotindu-se în cercuri în jurul în unei Beth încordată, ca o pisică ipohondră gata să sară în lături când te întinzi să o mângâi. Când bastonul i-a întâlnit după o nesfârşită pândă gamba, Beth s-a frânt şi a izbucnit.

• Ia-mă. Chiar aici. Hai să o facem. Să ne tăvălim chiar la rădăcina Zidului Plângerii.
• Nu înţeleg, a ripostat Regizorul, privind fix un punct situat undeva deasupra capului ei.
• Nu asta era ideea? Toată menirea filmului? Scenariul e scris pentru mine, mă regăsesc în fiecare replică, protagonista e înaltă, creaţă şi brunetă. Are o tăietură uşoară sub urechea stângă. Eroina e sora mea geamănă, prototipul meu. E un film făcut pentru mine, un rol după care pot să-mi fac rochii de seară, atât de mult îmi seamănă. Nu asta îţi era intenţia? Un film scris de dragul meu, Doamne Dumnezeule elohimic, Mydass David, ştii să cucereşti o fată în stil mare…Marele regizor face o declaraţie de dragoste cât o ecranizare, se apleacă de la înălţimea Parnasului său august către o tânără actriţă. Ai ţesut această plasă de vrăji, diferite niveluri de realitate în care o tânără fată ca mine n-avea decât să plonjeze mesmerizată, ca într-un lac montan.

Regizorul tăcea.

• Ti-a ieşit, continuă Beth. M-ai adus aici şi până aici. A funcţionat. Ti-am văzut toate lunile în care am lucrat împreună, privirile străpungându-mă de după ochelarii ăia negri ai tăi. Sărută-ma, tăvăleşte-mă prin praf, sfâşie-mi hainele, să profanăm cu trupurile noastre făcute colac aceste locuri. Strangulează-mă cu bastonul, definitivează-ţi opera, trage ultima scenă aici! se dădea Actriţa în spectacol. Poţi să renunţi la disimularea pofticioasă. Ce-ţi şoptesc despre mine demonii pe care-i cinsteşti atât?

Regizorul îşi rugumă proverbialele lui 7 secunde de tăcere după care scuipă în stilul său parcimonios:

• Ursa Mare, zise. O aluniţă sub sân. Una pe umăr şi una sub buric. O alta la coccis. Trei aluniţe pe picioare, la distanţe egale. Sunt orb, dar corpul soţiei mele indică nordul şi n-am cum să mă rătăcesc. Când mă întind lângă ea, îmi cresc muşchi. Ii ţin minte fiecare linie. Când am cunoscut-o era frumoasă. După aceea eu am orbit dar ea a rămas frumoasă. Când nu mă plimb pe străzi în căutare spaţiului pierdut, când nu filmez, când nu dictez scenarii, mă ghemuiesc în ea. E cea mai frumoasă. Toate femeile au coapse şi sâni şi glasuri de sirene. Dar ea are sânii cei mai fragezi, fesele cele mai elastice, râurile cele line pe ravenele coastelor. Soţia mea are mereu douăzeci şi doi de ani, are păr frumos şi îmi citeşte Dostoievski seara înainte de culcare. Când merg pe stradă, fac dragoste cu ea, ochii mei freamătă a dorinţă. Soţia mea are douăzeci de ani de 30 de ani încoace. Tu ai azi cu o zi mai mult ca ieri. Eşti în eroare. O pipă este uneori o pipă. Îmi iubesc soţia. Tu cine eşti?

Şi îşi luă bastonul de pe gamba ei.

Actriţa tăcea.

• De ce m-ai ales pe mine? îl întrebă în final. Nu sunt tipajul tău, nu m-ai pescuit într-un teatru de provincie ca să îţi regizezi încă una din farsele cu care ţi-ai obişnuit fanii. De ce m-ai ales pe mine? De ce mi se potriveşte atât de bine rolul? Toate pipiţele tale sunt mediocrităţi care reuşesc să facă, sub bagheta ta de nevăzător, un rol fascinant, singurul lor rol de lebădă. Tu le faci să zboare ca să le laşi apoi să cadă înapoi de unde au decolat, urmându-te cu ochii umezi. De ce eu?

1…2…3…4…5…6…

• Nu mi-o lua în nume de rău, zise David într-un târziu. Mi s-a părut o glumă buna. Premieră mondială. O nouă poveste de dragoste în regia lui Mydass David. În cinematografe din 20 septembrie: Păcatul cu Beth Shibben.

Bordelul din Carpaţi

 

Strada Carpaţilor este singura stradă curbă din Marele Oraş. Dinspre noile cartere rezidenţiale sau blocuri cenuşiste se scurge ca apa de pe o gâscă coafată inovaţia flancată de megalomanie, neon, mirosuri de parfum şi condimente orientale, entuziasmul modern se strânge ca o zgardă în jurul Centrului istoric, acolo unde încă mai respiră clădiri vechi de două secole sculptate din piatră asupra căreia arhitectul a suflat cu entuziasm baroc iar focul foalelor lui a lăsat urme de beţie în coloane, şănţuleţe şi volute generoase cu motive florale în structurile, antablamentul, pereţii conacelor boiereşti dintr-o uitată frenezie postfanariotă. Centrul este glorios şi insistent luminat, pretutindeni tronează reclame multicolore şi ghirlande, becuri cocoţate în vârful stâlpilor exact cum ar sta o cocotă în creştetul vreunui nefericit aburit de nuri, restaurante cu interior cleios-îmbietor, cu lumină care îşi împarte darurile mimat şăgalnic, promiţând mai mult de partea cealaltă a geamului. Centrului i se face publicitate turistică. Acolo nu mai locuieşte nimeni. Cei care au declarat odată că au dreptul să locuiască acolo şi-au cerut scuze pentru pretenţiile aberante salutând troika cu pălăria în dreapta şi sentinţa la 10 ani stânga. Astăzi, Centrul este doar pentru turişti, funcţionari ministeriali şi bănci. Astăzi, acolo mai locuieşte doar Ţăranul, pe care nu l-au putut muta. A fost nevoie să îl lase acolo, impasibil la hărmălaie şi să ridice roată o urbe în jurul lui. După care l-au delimitat cu o cuşcă şi au numit-o Muzeu.

Pe singura stradă curbă, într-un mod deosebit de curios se face tot mai întuneric dinspre capete spre mijlocul arcului, nu aşa cum te-ai aştepta de la o stradă desenată exact în inima Marelui Oraş. Este scutită de agasarea cafenelelor şi farmaciilor, firme nu primesc autorizaţii de funcţionare, becurile sunt sparte prompt de către lunetişti huligani metodici. Este foarte curioasă această stare de fapt, căci de la unul dintre capete este foarte greu, imposibil am aprecia, să observi, bărbatul de vârstă mijlocie, subţire dar ferm în apăsarea pasului cu mlădiere ascuţită a umerilor care poartă povara acceptată demn a unui cap şi a unei pălării, toată această colecţie de membre şi ţesătură care coboară dintr-un taxi exact la mijlocul străzii, acolo unde torsiunea ei atinge paroxismul nervos iar derivata ei este egală cu zero. Ochii bărbatului ar trăda animozitate, nările ar putea fi surprinse fremătând iar degetele şi-ar freca genunchii ca o gheişă înainte de dezvirginare, dar toată acestea ar putea fi perfect posibile dacă asemenea lucruri ar putea fi observate de la capetele străzii singurei străzi curve din oraş.
Bărbatul care se prea poate să fi intrat pe uşa stabilimentului este flancat de respect cu bodyguard şi însoţit până într-o încăpere micuţă, tapiţată în roşu şi berze şi sticle de coniac şi o matroană generoasă cu munţi de mezeluri ocrotindu-i muntele lui Venus, o doamnă care nu mai are nevoie demult să arate suplu şi fraged, o profesionistă discretă şi exactă care îşi vopseşte unghiile în nuanţe vil-violet, are permis de port armă, îşi face cumpărăturile prin internet şi are aranjamente cu un cabinet medical privat pe unde îi trec cu regularitate fetele pentru control. Aşa credem că trebuie să arate o patroană de bordel, din viţa marilor curtezane, dinastie care poate fi urmărită până la strămoaşa ei care a adus două lucruri în Marele Oraş: biciclismul şi striptease-ul, şi trece prin Elena Lupescu – curva care şi-a transformat palatul în Palatul Telefoanelor, prin Mariana Cur-de-Fier a cărei titulatură o recomandă. Spre melancolia celor bogaţi şi excentrici, epoca marilor curtezane a trecut iar din ele au rămas doar primele trei litere. Iar unul zâmbeşte din fundul jilţului, bate din palme, bate peste fese fata care se prelinge de după o perdea şi o roagă să-l conducă pe domn la camera a treia de la etajul cu improvizare.

Desigur, nu putem decât specula despre asemenea lucruri. Pentru o sănătoasă aderenţă la realitate ne este necesar să credem că matroanele de bordel sunt nişte doamne grase pe care scrie cu litere de-o şchioapa – Matroană de bordel, astfel încât dacă o vedem pe stradă să o putem petrece în tăcere cu perfecta noastră curiozitate vinovată. La nimic nu ne-ar servi să ştim că proprietara cuibului de desfrânare e o doamnă slabă, scundă, tunsă scurt dar elegant, îmbrăcată sobru cu gust, care citeşte Murakami şi îşi dă fetiţa la aceeaşi grădiniţă cu dumneata. Că n-a învăţat meserie de la Mariana, mai mult de atât – că are MBA. Aşa ceva iese din discuţie, proprietara de prostituate nu are copii, iar dacă are, ei nu merg la grădiniţă ci stau închişi în casă până la 17 ani când, discret, se angajează ca voluntari la Crucea Roşie.

Cine mai ţine minte vremurile frumoase când la Crucea de Piatră se dădeau abonamente? Crucea de Piatră era tot un fel de Cruce Roşie la care ajungeau tinere arestate o copilărie de părinţii lor.

Primele două etaje ale imobilului sunt populate cu prostituate pentru gama obişnuită de servicii, cu preţuri fixe şi program alert. Meniul include felaţii, penetrare vaginală fără prea multă imaginaţie. Toate schimburile profesionale de fluide se fac sub auspiciile barierelor de cauciuc. Pe etaj, un dur mut veghează buna desfăşurare activităţilor, precum şi îndeplinirea obligaţiilor financiare. Clientul nu petrece mai mult de 20 de minute cu o prostituată. Dacă preferata lui este ocupată, este preluat de altcineva.

Etajul cu improvizare pare că se abate într-o oarecare măsură de la aceste reguli. Fetele plătesc chirie pentru cameră, cele mai multe locuiesc acolo permanent, precum permanenţi le sunt, de cele mai multe ori, clienţii. Desigur, chiria este mai mare decât ar fi în mod normal într-un imobil onorabil. Aici vin clienţi care vor să amestece lucrurile şi să-şi satisfacă diferite feluri de nevoi sexuale. Se numeşte Etajul cu improvizare pentru că odată ce se închide uşa, ceea ce se petrece acolo îşi ascunde capul sub plapumă. Prostituata alege să facă cutare sau cutare lucru, sau, ca să fim cu totul corecţi, practică o anumită gamă de servicii care atrage un tip complementar de clientelă. De cele mai multe ori, fantezia nu depăşeşte sexul anal sau forme moderate de spanking. Clientul este nemulţumit de limitările la o singură formă de contact şi preferă să negocieze reprize de amor oral, anal, vaginal, spaniol după bunul sau abominabilul plac. Cineva doreşte să servească ceai la plic. Asta înseamnă că vrea să-i fie supte testiculele de către o gură aerisită ca un apartament cu patru camere. Altcineva vrea primul capitol din Război şi pace copiat pe pielea spatelui. Cu tocul de la pantof. Dacă e să fim întru totul corecţi, etajul este mai degrabă unul de aranjament negociabil decât unul al improvizării, cuvânt care ne-ar duce cu gândul la fantezie şi artistism. Nu este nici pe departe vorba de aşa ceva, atâta doar că la acest etaj poţi să ţi-o tragi mai scump şi după propriul program.

Domnul a fost condus la una dintre camerele acestui ultim etaj de poveste şi s-a infiltrat în lăuntru fără să bată la uşa sau să iniţieze un canal de comunicare care să admită un grad confortabil de bilateralitate. Exact aşa cum intenţiona să intre şi în locatara odăii. I-a mulţumit ghidului după care a expediat-o prin refuzul de a-i mai acorda atenţie. Şi-a scos pardesiul, a privit un trup cu vreo cinci ani mai tânăr, fără semne evidente de depravare, dar câteva urme de uzură. Se putea avansa ipoteza că un asemenea corp nu ar înregistra un succes fulminant la etajele inferioare, acolo unde de căutare se bucurau minionele, păpuşele fardate care arătau ca fiicele maturizate prin injecţie de hormoni ale celor care le frecventau. Puştoaice bătrâne care nu ştiau să se fută, dar te făceau să termini în ritm de olimpiadă. Acest trup întins însă era făcut pentru mai mult, în văile lui de săniuş se ghiceau aventuri nenumărate şi promisiuni în clar-obscur de la care aveai instantaneu erecţie până în firele de pe chelie, unghiul făcut de piciorul drept sprijinit în ca un plan perpendicular pe genunchiul piciorului stâng îndoit şi el în sus ca o rugăciune pentru sfânta prostituatelor, coapsele deschizându-se ca braţele tatălui staţionar după fiul care i-a tocat toată averea în afară de un amărât de viţel după care s-a întors şi îl revendică şăgalnic, sânii nu prea mari evitând să se privească înainte, naufragiaţi înfipt în calota coastelor care se ridică regulat, sfidători de mici dacă ar fi să credem calomnii despre ce îşi doresc bărbaţii, căci multe răspunsuri vin de la oameni care nu au călcat vreodată într-un bordel; buzele subţiri, rujate, răsuflă regulat dinapoia unei cărţi pe care prostituata o citeşte fără să se uite în direcţia viitorului ei client. Lumina stearpă o îngălbeneşte ca pe o gutuie pusă la copt peste iarnă, împlinirea ei se face post-mortem, după reţeta unei mumificări oarbe la realitatea morţii. Doar sânii care îşi ridică nările de sub banchiză cu fiecare răsuflare par să şteargă această impresie de carne expusă la mezat, cu viaţa scursă prin canalele de drenaj ale abatorului. Oare impresia că în faţa ta ai o profesionistă a plăcerii vine din poziţia în care te întâmpină, din lumina slabă a ruşinii, din carnea tremurătoare şi nepăsătoare în acelaşi timp, sau pur şi simplu din constatarea că toate astea, de la vulva roz bomboană larg expusă cu fire crescute răzleţ, până la propria ta sculă sculată, toate astea se petrec într-un bordel.

El se apropie de pat şi o cercetează meticulos, îşi plimbă solzii unghiilor pe traseul piciorului stâng, cel de sprijin. Porneşte de la degetul mare şi îşi escaladează până la cota genunchiului, poposeşte câteva clipe pentru a scruta critic peisajul, după care porneşte ca o avalanşa, cu toate buricele lunecând apăsat spre interiorul coapsei unde pişcă carnea, făcând-o să vibreze. Mâna îi ocoleşte pubisul ca un ocnaş evadat care evită aglomerările urbane şi, după o clipă de răgaz, se înalţă în două picioare, pornind agale prin şesul burţii netede asemenea strămoşilor posesorului său care trebuie să fi coborât din cavernele munţilor momiţi de fecunditatea câmpiei. Bipedul închipuit al mânii îi traversează trunchiul, mai zăboveşte câtva timp pe dolmenul sânului drept şi îşi face vânt în direcţia gâtului lung. Pe unde calcă înfigându-şi degetele, mâna lasă urme moi iar spatele femeii se arcuieşte provocând alunecări sacadate de teren spre jugulară. Cu un ultim efort, micuţul explorator îşi desăvârşeşte prospecţia, urcă mulţumit spre buze şi îşi odihneşte falusul degetului mijlociu în gura caldă a femeii. Ea înţelege că a trecut testul iar cumpărătorul e mulţumit de marfă aşa că se pregăteşte pentru comercializare, piciorul stâng îi coboară şi se desface lubricios, cartea îi cade din mână, buzele i se ţuguiază pe degetul bărbatului, pieptul îi saltă în sus.

Să vă lăsaţi păcăliţi, ceea ce nu aţi văzut nu e o scenă de seducţie. Clientul nu vrea să îşi dea victima pe spate, el o găseşte aşa, întinsă şi cu picioarele desfăcute. Femeia nu este cuprinsă de fiorii dorinţe, chiar dacă mai târziu când se va vinde va încerca plăcere carnală, această satisfacţie fizică se va dovedi incapabilă să arunce frânghii de pod peste distanţa la care se retrage de sine pentru a-şi putea supravieţui. De pe celălalt mal, femeia priveşte cu detaşare cum şarpele nud care i-a împrumutat labiile şi oja îşi vinde trupul pentru o sută de euro, în timp ce sloiul de gheaţă pe care stă se depărtează tot mai mult de pielea ei indestructibilă. Prostituatele simt uneori plăcere când sunt futute contra cost, se întâmplă ca şi femeile siluite să simtă plăcere în timpul violului, poate de la frecarea internă, poate dintr-o înclinaţie submisivă nedescoperită anterior. Însă nu plăcerea este ingredientul în jurul căruia se învârte titirezul agitaţiei sexuale, nu, una libertatea face lucrurile cu adevărat interesante, abia când aceasta alunecă de pe individ odată cu hainele care îl apără de Baba Cloanţa şi el rămâne neajutorat ca un pui şi liber ca Esop, când perechea lui stabilită sau întâmplătoare îl înlănţuieşte cu nimicnicia şi goliciunea proprie, cu membrele sale descărnate de rolul social târâit dintr-o zi în alta, abia atunci orgasmul se instaurează ca un suveran orgolios, autoritar şi omniscient. Când un bărbat violează o femeie, el nu îi răpeşte sau lezează libertatea, nu îşi debarasează victima de ea, dimpotrivă, o lasă cu libertatea atârnându-i de gât asemenea unui copil mic luat la muncile câmpului de culegătoarele de spice ale secolului 18, şi o penetrează aşa, cu tot cu libertatea ei în braţe, iar femeia care trece prin asemenea umilinţă nu face decât să se întrebe disperată la ce mai foloseşte libertatea în genere, dacă nu se poate lepăda de ea la momentul dorit.

Clientul pe care nu l-am văzut intrând în bordel scoate o bancnotă din portmoneu şi-i spune femeii pe care o va regula în scurt timp să fie umedă când va ieşi din duşul de alături. Îi explică serios şi egal, privind-o fix şi scoţând bancnote pe măsură ce îi spune ei la ce să se aştepte. Vreau să ţi-o trag când ies, şi aşează o foaie, după care o să te leg cu cureaua de la pantaloni de tăblia patului, mai aşează o foaie, şi o să ţi-o bag în gură. Mai aşează două foi, încet, cu mai multă delicateţe decât pentru femeia pe care o are în faţă, şi continuă. O să termin la tine în gură şi mi-ar face mare plăcere dacă ai înghiţi. După care mai pune o bancnotă şi îi zice neutru: Ai întrebări?

Ea îl priveşte câteva clipe şi îi reia planul pe puncte ca un şcolar tâmpit: Mă fuţi, mă legi, după care îmi dai muie până termini.

• Nu, o corectează el răbdător. Muie înseamnă o activitate participativă. În ceea ce te priveşte, contribuţia ta o să fie statică.

Vrei să mă fuţi în gură, rezumă ea. Nu trebuie să fii aşa sofisticat, profesore.

Gândiţi-vă data viitoare când mai folosiţi expresia asta ce presupune ea în fapt. Să pui pe cineva cu gura deschisă şi să-ţi bagi penisul în ea ca într-o păpuşă gonflabilă. Să tratezi pe cineva ca pe un obiect.

În timp ce el face duş, prostituata se masturbează leneş. Închide ochii şi se imaginează prima dată. Fiori. Flori în italiană. Deflorare. Toate se leagă. Pe scaunele unui tren local de dimineaţă, primul ei amor o mănâncă din hăul buzelor, acum câteva clipe i-a înghiţit un cercel moştenit de la bunica, peste câteva secunde o va mistui complet, mirosul iute de femelă umple compartimentul, hainele lor sunt îmbibate de sudoare, sfârcurile şi penisul caută să scape din captivitate, străpung cu aviditate stofa, ea deasupra lui, înfiptă, frământată ca un aluat în călduri, cu o dorinţă soră cu suferinţa copleşind-o, se întinde în semiîntunericul orei şase jumătate, se eliberează din sclavia blugilor pe care îi coboară pe coapse dintr-o mişcare odată cu chiloţii, păsărica lucitoare respiră flămânda, coapsele se desfac ca pentru un regiment, uşa se retrage în peretele compartimentului şi pe ea intră clientul ei, îl dă la o parte pe cel care o devorase nestăpânit şi intră în carnea aburind pentru altul, un tânăr timid dintr-un trecut care se întoarce înapoi ca un câine lihnit pe care îl goneşti mereu cu un vătrai încins.

O penetrează încet, cercetându-i tapiţeria lipicioasă şi caldă a interiorului gătit de sărbătoare cu vârful şi suprafaţa străbătută de vene a penisului, vrând parcă să simuleze o curiozitate ştiinţifică pentru pendulările pe care le execută, după care natura îşi ia tributul iar mişcările bazinului devin tot mai abrupte, stăpânirea de sine dispare luând cu ea plinul ochilor, respiraţia i se înteţeşte cât pompează într-o piele senzuală de şarpe de unde se aud gemetele moi ale unei prostituate.

Peste câteva minute de agitaţie, în momentele premergătoare apogeului, bărbatul îşi retrage penisul şi răsuflă ritmic concentrându-se pe dirijarea energiei sexuale din testicule prin regiunea coccigiană până în creştetul capului după vreo metodă predată de yoghini ce au descoperit-o meditând asupra tainei Maya. Oricine ar fi această Maya şi cât ar fi de bună gagica, este greu de crezut că ceva valoros s-ar fi putut inventa înaintea hârtiei de veceu, drept dovadă servind această filozofie preţioasă care te învaţă că poţi să-ţi tragi sperma prin şira spinării până în cap ca să o verşi pe nas ca pe muci. În acest moment, clientul îşi ia prostituata de tâmple, o ridică în şezut, sprijinind-o de tăblia patului, culege o curea din hăţişurile pantalonilor dezertaţi pe podea şi îi leagă mâinile la spate cu un nod exersat. După care pescuieşte un ruj şi îi încercuieşte sânii cu urma uleioasă, desenează circuite de Formula 1 pe trupul ei dezgolit iar la sfârşit aplică două urme late pe buzele ei subţiri. Tratamentul o lasă cu o gură rotundă, plină, extrem de provocatoare. La privirea ei amuzată îi răspunde încurcat: „E al soţiei mele”.

Cetăţenele Egiptului Antic, se pare, au venit cu ideea să-şi vopsească buzele în culoarea vulvei. Pun pariu că n-o să vă mai puteţi uita de-acum încolo la o femeie rujată fără să vă gândiţi că are un vagin pe faţă.

Îngenunchează în faţa ei cu penisul atârnându-i pofticios la nivelul feţei, îi cuprinde capul cu palmele şi i-l împinge la perete, îşi împinge penisul umed în gura ei fierbinte de cuptor care îi asigură pâinea cea de toate zilele. Primele mişcări sunt scurte, de tatonare, următoarele sondează esofagul tot mai adânc, provocând sunete înfundate. Uneori, penisul îi iese afară şi se aude un ţocăit, ea profită de moment ca să tragă o gură de aer. Când penisul îi intră adânc şi fruntea îi atinge buricul, are uşoare reflexe vomă. Procedură îi displace cumplit, el simte asta şi se excită cu atât mai mult. Ca să îl termine mai repede strânge buzele în jurul penisului şi îşi arcuieşte limba pentru un contact mai strâns. Suprafaţa limbii e uşor aspră, ca la pisică. Asta e tot ce i-a mai rămas de făcut, în rest corpul stă bine fixat. E un obiect. Pentru a fi futută ca femeie i-a plătit un preţ. Pentru a fi futută ca un obiect este plătită dublu. În timp ce bărbatul se mişcă în ea, literalmente, în toată ea, în tot ce reprezintă ea, îi şi bagă locul prin care se pişă în locul prin care ea savurează îngheţata cu fistic, se întreabă dacă asta e vreo trăsătură a societăţii moderne. Dacă e relevant cumva faptul că un obiect este preţuit mai mult ca un om. Sau dacă omul comportându-se ca un obiect câştigă mai mult. Gândind, nu se mai împotriveşte. Are ochii închişi şi mintea cu uşile vraişte. Capul îi este plin de gânduri, apoi de spermă. Înghite docilă şi îi curăţă penisul cu limba ca pe o argintărie de preţ. El are ochii vraişte şi mintea închisă.

El se îmbracă atent, netezindu-şi cutele hainelor. Ea nu se mişcă din pat. E greu de presupus dacă a făcut-o azi. Sau în genere. Radioul are, la şase dimineaţa, când se dă imnul, sugestii bune. Dar poate ea se scoală la 11. Poate la trei. Oricum, nimeni nu vine la curve până la 6:20.

• Vii? o întreabă el. Să te aştept afară?
• Nu, îi răspunde ea. Mergi înainte. Nu lua un taxi, te ajung din urmă până în piaţa Reuşitei.
• Eşti sigură?
• Da, zice. Ia-o la pas. Nu-ţi fă griji. Sunt în regulă. Am nevoie să mă curăţ. Zâmbeşte şăgalnic.
• M-ai desenat cu ruj de 50 de euro stickul. Data viitoare să întrebi.

El se tirează la fel de sobru pe cât a venit, schimbă câteva amabilităţi cu proprietara şi iese afară expirând rotocoale de aer care nu se văd de la capătul străzii, perfect conştient că sunt lucruri pe care nu i le poţi face soţiei tale. Cu o prostituată însă, într-o cameră de bordel închiriată o dată pe lună, îţi poţi satisface cele mai ascunse fantezii.

 

Se moare şi duminica

 

Cât de mult m-au epuizat aceste aşteptări. Furnizorul trebuie să sosească din clipă-n clipa. Uneori stăm şi câteva zeci de minute, în rânduri informale, pândind scrâşnet de cauciucuri şi miros de mort. Totul miroase a plumb: benzina, mănuşile chirurgicale, pastilele de codeină. Unii cutreieră cartierul, umblă din farmacie în farmacie până găsesc. De multe ori, nu au suficientă putere sau tenacitate să se urnească din loc. Stau plantaţi pe bordură, ca nişte copaci rău intenţionaţi, putrezind în aşteptare. Pentru noi nu există duminică.

Solpadeină. Codelac. Cafetin. Pentalgin în trei variante. Nurofen Plus. Pentabufen. Piralgină. Sedal-M. Tedein. Terpincod. Dar mai ales Terpincod. Toate acestea conţin codeină. Împreună cu altceva, desigur. Ibuprofen. Cafeină. Paracetamol. Propifenazon. Oricare dintre ele sunt bune pentru krokodil. Dar mai ales Terpincodul. Sau Sedal-M. Ai de ales între 8 preparate.

Pastilele se vând la liber. Guvernul închide ochii, legislativul discută altceva, poliţia are mâinile legate. Farmaciile fac profituri imediate, enorme, greţoase. Socotiţi şi singuri. O cutie costă 2 euro. 20 de pastile în cutie. Pentru o seringă ai nevoie de 3 cutii. 6 doze într-o seringă. 10 pastile doza. Vă puteţi imagina ceva atât de pragmatic? Pastile pentru tuse. Plus iod. Plus acid sulfuric. Plus fosfor. Naftizin. Înălbitorul pentru rufe ţi-l cumperi din altă parte. Benzina. Recomandăm Zippo. Se vinde în recipiente. Soluţie de desfundat canalizarea. Pe astea trebuie să le cauţi în altă parte. Trebuie să cumperi cutii de chibrituri pentru a face rost de fosfor.

Am glumit cu 8 preparate. Sunt peste 20 pe piaţă.

Reţeta coincide aproape punct cu punct cu cea după care se face vintul. Doar că în loc de pseudoefedrine foloseşti codeină. Floare la ureche. Vintul este precursor lichid al metamfetaminei. Krokodil este precursorul lichid al sicriului. Cristalizezi iodul din soluţie. Dizolvi fosforul de pe laturile rugoase ale cutiilor de chibrituri.. Foloseşti Naftizin pentru purificare. Jumătate de oră de vrăjit în cazan. Voila!

Am glumit cu alergatul după componentele nefarmaceutice. Adesea farmaciile au şi înălbitor. Uneori farmaciile au tot setul. Substanţele necesare plus seringa. Vă puteţi imagina ceva atât de simplu?

Şpilul e că, aparte, toate componentele sunt complet legale. Complet inofensive. Cu excepţia preparatelor care conţin codeină, vreau să zic. Dar şi acestea sunt deghizate sub forma medicamentelor împotriva tusei. Să nu te doară gâtul. Pentru iritaţii. În mod normal iei două. Să poţi dormi. De la două pastile te simţi un pic ameţit. Dar nu faci diferenţa când eşti răcit. Treci în contul bolii.

Două pastile. Atât ia un om normal. 60 de pastile. Atât pisăm noi în mojar pentru a şterge o zi din calendar. Încălzim eprubeta cu file.

Conducta de bani nu este deversată într-un singur loc. Fiecare îşi primeşte partea. Prin intermediari, fireşte. Toţi fac parte din piramidă. Proprietarii farmaciilor plătesc poliţiei. Poliţia plăteşte guvernatorilor. Guvernatorii dau mai departe. Toată lumea agoniseşte pentru cineva situat mai sus. Duminica se odihnesc. Mă întreb – oare cel care stă cel mai sus pentru cine agoniseşte. Iar dacă nu agoniseşte înseamnă că nu ştie când vine duminica. Iar acesta chiar e mare păcat.

Am glumit mai sus cu eprubeta. Majoritatea dintre noi nici nu ştiu ce înseamnă asta. Facem totul la aragaz, în castroane de aluminiu. Aluminiul cotizează şi el la epitaful nostru. Ne paşte Alzheimerul. Ne antrenăm pentru campionatul mondial de scufundări în lumea tăcută a uitării.

Stocurile se dau repede. Din două în două zile farmaciile şi le reînnoiesc. Azi e duminică. Maşina întârzie. Şi noi stăm. Facem coadă. Mulţi nu bagă intravenos. Le înghit. Câte douăzeci de pastile odată. Nagasaki pentru ficat. Hiroşima în stare pură. Fericiţii de ei. Matusalemi. Restul fac chimie aplicată. Distilează eden la seringă. Atâta că ne tremură mâinile şi scăpăm doza în crăpătura care dă în subterane. Ce dracu’ să-i faci? Trebuie să plonjăm după ea. Bunjee jumping în infern. Tare, nu? Să vezi adrenalină când face poliţia razie şi o iau consumatorii la fugă. Sport extrem.

Am glumit cu Alzheimerul. Nici un consumator nu trăieşte mai mult de 2 ani. Nu-şi apucă nimeni bătrâneţea.

Dacă ai făcut rost de ingrediente, te pui pe treabă şi în jumade oră te alegi cu produsul finit. O pastă cafenie mai mult vâscoasă. Nici un om normal nu ar injecta aşa ceva. E groasă şi greţoasă, trebuie să o împingi în venă. Să-i dai un picior în fund seringii ca să îşi facă loc în organismul tău. Sunteţi aşa nepotriviţi unul pentru celălalt încât nici el nu te vrea. Ştiţi ce e cu adevărat mişto? Primele dăţi nici tu nu-l doreşti. Organismul îl respinge şi borăşti în continuu. Nici vorbă de plăcere. Nici urmă de trip. Durează zile până când îţi place. Durează doze până devii dependent. Şi totuşi, chiar dacă nu-ţi place, continui să-l bagi. Asta este definiţia diavolului. Diavolul te face să înghiţi răul, să perseverezi în el. Cred că Sf. Pavel ar avea ceva de spus despre asta. Cred că Pavel a ştiut care e şmecheria cu crocodilul.

Am glumit cu fugitul de razie. După o lună, efectele sunt deja vizibile. După 6 luni, unele dintre ele sunt ireversibile. După 9 luni, singurul lucru de care mai poţi fugi, este realitatea. Am glumit cu poliţia. Nu-i fute grija. Îşi primesc partea ca toţi oamenii cumsecade.

Heroina e treabă pentru copii mici. Heroina e chestie lejeră, de grădiniţă. Cu Lady H poţi trăi mult şi bine dacă ai bani şi nu-ţi cumperi marfa de la tipi dubioşi. Ştiţi de ce face lumea supradoză? Mai mereu de la căcaturile cu care îşi amestecă dealerii marfa. Glucoză în cel mai bun caz. Calcinate. Algocalmin dacă aveţi noroc. Sau tot felul de porcării mult mai nocive dacă dealerului i se rupe de tine. Cretă. Amidon. Resturi de acetat. Căcaturi care blochează arterele. Rar se moare de la heroină ca atare.

Apropo. Era o glumă. Devii dependent de la prima doză. Tripul survine la a doua. Teribilă priză. Dacă bagi o dată, ai o singură şansă să scapi. Poate eşti ocupat. Poate treci pe altceva. Dacă ai noroc teribil, dă o maşină peste tine şi nimereşti în spital. Poate faci holeră şi te izolează. Asta dacă ai noroc. Dacă nu, bagi şi a doua oară. În cazul ăsta eşti mâncat. Pierdut. Rebut. Kaput.

Multă lume trece pe crocodil de pe heroină. E scumpă, fir-ar a dracului. Marfă de import, lesne de-nţeles că şi costă. La noi nu cresc arbuşti de heroină. În schimb, codeină cât încape. Îţi iese de cinci ori mai ieftin. Şi nici nu trebuie să întâlneşti tipi dubioşi în ganguri. Nu trebuie să rişti sau să te umileşti. Eşti propriul furnizor. Propriul fabricant. Singurul pe care să-l scuturi că marfa-i de proastă calitate. Uşor de înjurat dacă faci supradoză.

Aşa am ajuns eu agăţat. Aşa au ajuns cam toţi pe care îi cunosc. De la amfetamină. Heroină. Ketamină. Vint. Ca să scape de craving. Când eşti dependent de heroină şi-ţi lipseşte doza, te consumă pe dinăuntru. Ţi-e rău. Verşi. Respiri fiere. Ai face orice ca să scapi. Zici că iei o dată ca să-ţi treacă răul. Până găseşti bani. Până faci rost de lovele ca să-ţi iei marfă ca lumea. Vă zic io, heroina e zahăr candel în comparaţie cu asta. Pe lângă crocodil, uraniul e supliment de vitamine. Ai şansa să-ţi apară puteri supranaturale.

Dar nu te reîntorci. Ce morţii mă-sii. Tripul e la fel. Exact ca la heroină. De ce să arunci bani aiurea. Ieftin, disponibil, uşor de produs. Doar că ţine mai puţin. În două ore te lasă. Durează o oră până mai fierbi o doză. Nu ai răbdare să-ţi faci rezerve. Cine are timp de aşa ceva. Consumi 20 de ore pe zi. 4 ore dormi. Nu mănânci. Pierdere de timp.

Am glumit cu înjuratul. Peste 8 luni începi să nu te înţelegi cu lumea. Mai mult bolmojeşti. Muşchii ţi se atrofiază. Mintea ţi se înceţoşează. Peste 9 luni n-o să poţi decât să fierbi. Din reflex. Ai ajuns la baza mecanismelor fiziologice. Ai lăsat civilizaţia în urmă. Mâinile execută automatizat ceea ce creierul nu mai e în stare să proceseze. Eşti o maşină de pregătit şi tras. Un cadavru ambulant.

Top trei în clasamentul glumelor reuşite: cu cât bagi mai tare, cu atât mai tare ţi se duce creierul. Faci cu mâna instinctului de autoconservare. Nu bagi de seamă că mori. Parcă se usucă altcineva în locul tău. Tu, ca personalitate, te retragi în afara ta. Te refulezi în seringă. Unde va situaţi conştiinţa? Gândiţi-vă puţin. La rădăcina nasului, câţiva centimetri în spatele frunţii? Imaginaţi-vă că vă aflaţi undeva în afara. Că nu vă aparţineţi. Că receptacolul conştiinţei voastre e o seringă. Naşpa, nu?

Ştiţi de ce se numeşte crocodil? Pentru că ţi se usucă pielea. Se usucă şi crapă după modelul solzilor de pe crocodil. În locul în care bagi, carnea moare. De obicei, în picior. Acolo vena e suficient de mare pentru a pompa nămolul pe care-l fierbi. De la tehnologia primitivă de sinteză, pe lângă substanţa pe care o intenţionezi, în organism pătrund şi alte substanţe. Resturi de fosfor. Aluminiu. Plumb. Agenţi chimici destinaţi înălbirii rufelor. Clor. Carnea putrezeşte şi cade. Ai mai mult violet pe tine decât roz. De la tine miroase a moarte. A carne stricată. La propriu.

La sinteză obţii un amestec de două substanţe. Una din ele este opiaceul. Cel care provoacă tripul. Cimotia heroinei. Bunăciunea. Cealaltă substanţă este toxică în cel mai înalt grad. Provoacă degenerarea sistemului nervos şi necroza ţesuturilor. Dizolvă oasele. Membrele dau în cangrenă. Îţi întinde groapa la picioare ca pe un covor roşu. Genocid de buzunar. Vestea fundamental proastă e că, sintetizate în condiţii de casă, cele două sunt indisolubile. Vin la pachet.

Teoria mea e că opiaceul e un instrument al urâciunii. Aşa înţelege substanţa rea să ne distrugă. Are ceva personal cu umanitatea. Se foloseşte de drog ca de un dar grecesc.

Uneori carnea cade singură. Ca la lepră. Alteori, te prăbuşeşti. Pentru că nu mănânci mai nimic. Drogul te leagănă şi te alăptează. Drogul te alină şi te hrăneşte. Drogul te înghite şi te scuipă renăscut. O epavă. Nu există consumatori mai în vârstă de 24 de ani. Ştiţi de ce? Pentru că nimeni nu atinge o asemenea cifră.

Dacă ai noroc, nimereşti în spital. Uneori, medicii sunt obligaţi să-ţi extirpe jumătate din carne. Uneori, când ieşi din spital, ţi se văd oasele. Pe viu. Nu mai ai carne pe antebraţ. Îţi injectezi cu stânga în gât. Sau te ajută un tovarăş. Doctorii nu au ce să-ţi facă. Pot să te ţină la suprafaţă. Să te cureţe aşa cum se curăţă un copac bătrân de uscăciuni. Şi te aruncă înapoi în lume. Unele popoare antice aveau obiceiul să-şi arunce un reprezentant de pe stânci jos în ţăruşi. Aşa şi medicii, ne aruncă înapoi în ace.

Am glumit cu tovarăşii. În acest stadiu, nu mai ai tovarăşi. Nu ai prieteni. Rude. Dacă ai avut, s-au dezis deja de tine. Sau au murit înaintea ta. De acelaşi lucru de care o să mori şi tu. Pentru că în 5 luni, nu mai ai nici un organ neafectat. Vă imaginaţi aşa ceva? Nici un organ sănătos.

După o vreme, intri de viu în putrefacţie. Muştele-ţi sunt cei mai buni prieteni.

Când o să vină autorităţile să-ţi ridice trupul, o să lucreze în schimburi. Pentru că duhoarea din bârlog o să fie insuportabilă. Parfum de cavou.

Să mori tu.

Cu plăcere. Binevoiţi să aşteptaţi două luni?

La început, trăgeam în grupuri. Era ceva normal ca unul din patru să moară. Desigur, nu era bătut în cuie. Dar, în linii mari, statistica se respecta. Îl scoteam afară, să nu ne dea de gol. Să nu se împuţească în apartament. Îl scoteam afară şi-l întindeam pe zăpadă.

Atunci era iarna. Acum e primăvară. Nu cred că apuc ultima vară.

Vă imaginaţi ca restul vieţii voastre să se calculeze în anotimpuri?

A venit maşina. Se reînnoieşte stocul. Reînsăilăm rândul. Muncim cu diligenţă la sinucidere.

Duminica oamenii nu merg la lucru. Toată lumea se odihneşte. Toată lumea are liber. Barurile se închid la 8. Doar bisericile sunt deschise. Şi farmaciile. Clopotele bat. Furnizorii trag de volan. Pentru că şi duminica se moare.

Adevărul e ca un portar de harem

Vinnie merge îngândurat spre casă, e un bărbat bondoc cu ochi bulbucaţi şi părul rărit, prietenii îi spuneau Vinnie Ursuleţul, dar acum nu-i mai spun Vinnie Ursuleţul pentru că Vinnie a slăbit în timpul războiului, şi nici nu-i spun că a slăbit pentru că toţi prietenii lui au murit în război şi pentru că e o tâmpenie să-i spui că a pierdut în greutate unui om care a tras foame în timpul asediului. Vinnie merge spre casă la pas uşor, punând picior lângă picior aşa cum l-au instruit pe el la radio şi aşa cum i-a învăţat el mai departe pe concetăţenii lui să meargă fără grabă, să treacă prin asediu la paşi mărunţi şi să aştepte ca duşmanul să fie zdrobit de către fraţii lor de pe front. Pentru că guvernul nu le putea da mâncare dar a instalat difuzoare din 50 în 50 de metri şi din ele răzbăteau mereu îndemnuri de îmbărbătare şi ştiri optimiste de pe front şi poezii patriotice. Uneori Vinnie scria poeziile şi le recita la radio, alteori citea poeziile altora şi îndemnurile şi încurajările ticluite de către tigve deştepte. Asta pentru că Vinnie era crainic la radio-ul local şi nu a fost luat pe front pentru că alte tigve deştepte au considerat că Vinnie este indispensabil efortului de război în singurul mod în care Vinnie se pricepea de fapt, bătând din gură cât era ziua de lungă şi promiţând că sfârşitul este aproape. Nimeni nu ştia al cui sfârşit e aproape. Al lui Vinnie poate nu, venise însă pentru profesori de mecanică fină şi muzicieni şi avocaţi şi maiştri care şi-au săpat mormânt în tranşee cu lopăţica din dotare, cu toţii oameni de carne pe care guvernul a considerat mai potrivită pentru a hrăni tunurile decât cea a lui Vinnie care ştia să scrie poezii şi să imagineze anacolute. Şi cât n-ar părea de ciudat, asta ajuta oamenii, îi ajutau chiar şi pe aceia care nu ştiau ce-i aia anacolut, întocmai ca potcoava care atârna deasupra cabinetului lui Bohr şi când l-au întrebat cum poate să fie el, ditamai fizicianul, superstiţios a zis că nu e, dar a auzit că îi ajută şi pe aceia care nu cred. Vinnie nu ştia dacă ajutase pe cineva munca lui, ştia sigur că se ajutase pe sine când a căzut leşinat de foame pe drum spre radio şi de data asta renunţă, că mai căzuse el în lihnit prin nămeţi dar se sculase de fiecare dată, şi tocmai când era gata să adoarmă liniştit pentru prima dată în ultimul an, îşi auzi vocea la radio, se auzi pe sine recitând o poezie în care îi îndemna pe cei căzuţi să se ridice şi să continue lupta pentru victorie, pentru patrie şi pentru cei dragi. Iar Vinnie s-a sculat şi a mers mai departe din megafon în megafon până la radio şi tot aşa până când războiul s-a terminat şi au câştigat ai noştri, deşi nimeni nu avea habar cine şi ce câştigase sau cât pierduse, unii ziceau ceva de nişte insule, alţii de privilegii comerciale, alţii ziceau compensaţii de război, unii spuneau că e doar un armistiţiu şi că o să se reînceapă ostilităţile, dar spuneau asta cu voce joasă pentru că era periculos să spui asemenea lucruri chiar dacă războiul se terminase. Într-un mod foarte pervers, gândea Vinnie, şi el avuse de câştigat pentru că bărbaţii rămăseseră foarte puţini, toţi prietenii lui muriseră pe front, ba până şi duşmanii lui muriseră acolo pentru că războiul ţi-i ia pe toţi fără discernământ, iar lui Vinnie îi părea rău că aşa stau lucrurile, ar fi preferat să-i fi rămas măcar duşmanii de dinaintea războiului, vedea el cum se descurca cu ei. Prietenii ca prietenii, nu poţi să ţi-i înlocuieşti cu una cu două pentru că sunt persoane individuale pe care le-ai cunoscut şi iubit îndeaproape, pe când de duşmani ai nevoie, ca şi cum ai avea pe masa de joc sloturi libere pe care trebuie să le completezi numaidecât cu inamici, şi nu poate fi muncă mai delicată şi de răspundere decât aceasta.

Vinnie mergea încet spre casă, număra instinctiv difuzoarele pentru că, în ciuda războiului care se terminase, difuzoarele îşi făceau în continuare treaba şi, în genere, puţine lucruri se schimbaseră de când cu încetarea ostilităţilor, poate doar starea de spirit. Vinnie înţelegea că războiul e o stare de lucruri extraordinară, ea schimbă modul în care omul se uită la om, fără intenţia de a fi lugubru Vinnie îşi aducea aminte cum în timpul asediului omul dinăuntrul cetăţii se uita la om, şi se uita, şi se uita, şi se uita la om, după care nom-nom-nom, întrucât era foame în cetate şi războiul răstoarnă normele aşa cum un copil de şase ani răstoarnă sosiera de faţă cu toţi invitaţii. Pe timp de pace sunt lucruri care permise şi lucruri oprite, iar limita dintre ele e clară, o simte chiar înainte de a o înţelege până şi copilul de şase ani. Şi Vinnie îşi aduce aminte că Tucidide a scris despre război şi despre ciumă ca despre un timp al dezordinii, când convenţiile sociale sunt întoarse cu fundul în sus. El a avut parte şi de război şi de molimă aşa că i s-a părut normal să fie totul brambura, i se părea în firea lucrurilor să îngheţe malnutrit sub disperare, însă acum că războiul s-a terminat ar fi fost tot în firea lucrurilor să dispară controalele, suspiciunea, să se deschidă celelalte ziare şi posturi de radio, să se dea mâncare şi să fie abrogată legea marţială. Se pare că guvernul era de altă părere, s-or fi gândit că dacă oamenii au răbdat până acuma atunci s-au obişnuit cu situaţia. Că războiul tulbură ordinea socială, asta Vinnie o înţelege, iar acum că nu se mai aud gloanţe, dar guvernul a păstrat ordinea socială aşa cum era pe timp de război, asta nu poate să însemne decât că războiul nu s-a terminat de fapt, şi asta chiar dacă gloanţe nu se mai aud şuierând. Nu, gândeşte Vinnie, guvernul va continua războiul chiar şi după ce va fi parafată pacea cu celălalt guvern, singura necunoscută rămâne doar răspunsul la întrebarea: cu cine va lupta guvernul mai departe şi cât va dura. Vinnie nu are idee cu ce adversar se va lua patria sa la trântă mai departe, dar faptul că mâncarea încă se dă pe cartelă, că benzina se raţionalizează şi, mai ales, că toţi supravieţuitorii trebuie să-şi preschimbe buletinele şi să treacă, cu această ocazie, pe sub strunga oficialităţilor, toate aceste lucruri îi dau nişte idei. Desigur, ideile sunt dintre cele subversive, însă, într-un mod foarte pervers care îl îngrijorează pe Vinnie, toată această stare de fapt pare să-l fi avantajat. Clar lucru, a trebuit să suporte asediul, asta a fost o experienţă neplăcută, şi dacă ar fi murit din cauza foamei sau îngheţat sau ros de şobolani într-un canal, toate acestea l-ar fi îndreptăţit să se plângă. În schimb, faptul că era campion la găsit rime pentru cuvântul mândrie, precum urgie, feerie, glie, voinicie, vitejie, veşnicie, victoríe, tărie l-a ferit de recrutare. Erau şi alţii care ştiau rime la mândrie: penurie, isterie, doxologie, galimatie, sărăcie, însă acestea nu sunt rime bune pentru mândrie, asta se vede cu ochiul liber, mai ales dacă sub ochiul acesta aparţine unui lunetist.

Vinnie nu ştie dacă mai are nevoie de aceste lucruri. Înainte de război vroia să fie un bărbat frumos. Aşa credea el atunci, că are nevoie de asta. Îşi dorea să slăbească şi să fie notoriu. Războiul a avut grijă de ambele, însa acum nu mai ştie dacă mai pofteşte la ele. Parşivă treaba asta – poate să recunoască oricine senzaţia – să nu ştii dacă vrei ceva, dacă să vrei să vrei ceva, dacă face să vrei sau mai convenabil e să încetezi să vrei, şi alte asemenea chichineţuri mintale. Pentru Vinnie sunt prea multe verbe modale încălecate unele peste altele, soţia lui ştie mai bine decât el ce vrea şi asta nu pentru că Vinnie ar fi un bărbat slab, deşi este, ci pentru că vrutul este o treabă de perspectivă, cu ramificaţii, are în vedere lucruri care au fost şi care o să vină, chestiunea acesta încâlcită a vrutului nu trebuie confundat cu nevoia, care este o cu totul altă mâncare de peşte, Vinnie ştie prea bine cu ce se mănâncă nevoia, să ne dea el un exemplu: mâncatul este o problemă de necesitate nu de volițiune, nu vrei să mănânci ci ai nevoie să mănânci. Şi i se pare că supravieţuitorii războiului le tot încurcă şi graniţa dintre ele devine tot mai nesigură, ei îşi spun lor şi unii altora că au nevoie să trăiască cu siguranţa zilei de mâine, dar Vinnie ar vrea să îi contrazică şi să le spună că oamenii au trăit dintotdeauna cu nesiguranţa în sân, cam de când au aflat că leopardul aleargă mai repede ca omul, de când zeul vânătorilor israeliţi şi-a instigat din invidie adulatorii împotriva zeului păstorilor caanaiţi, din acele vremuri omul ştie că este o fiinţă mizerabilă şi se iubeşte în ciuda acestei evidenţe, căci şi porcul îşi iubeşte zoaiele. Vinnie nu mai are 35 de ani, are 35 de ani şi două ierni şi ţine minte de la Kierkegaard că omul trăieşte în angoasă, chiar foarte bine nu ştie Vinnie cum vine angoasa aia că e de mai multe feluri, e şi de bine, şi de rău, da’ şi când e de bine, tot de rău e, dar măcar atâta lucru a înţeles: omul se simte cu mâţa-n sac nu doar atunci când e vinovat ci şi atunci când ştie că n-a făcut nimic, şi tocmai de asta se simte vinovat, că încă are timp să facă şi că dacă nu face nici o boroboaţă, atunci tot păcătuieşte de păcatul hybrisului; ce, adică el, pentru că se păstrează fără de prihană, se crede mai bun decât cei care păcătuiesc? De asta Vinnie gândeşte omul ca pe un animal care umblă veşnic cu cioburi în călcâi, că nu are cum să nu calce veşnic în străchini sau pe bec, doar de asta ne este dată libertatea, ca să greşim, altfel ce rost mai avea să fim liberi, că dacă era scris să facem bine, eram croiţi toţi după un tipar şi programaţi să facem bine, doar limpede este pentru Vinnie că bine poţi să faci într-un singur mod, în timp ce rău poţi să faci în fel şi chip. Iar lui Vinnie, pentru care aceste lucruri sunt învederate, nu-i este clar de ce vecinii lui de patrie spun că au nevoie să se simtă în siguranţă, de parcă siguranţa ar putea fi în genere posibilă, mai degrabă trebuie să spună că şi-ar dori să nu trăiască mereu cu securea deasupra capului însă acest lucru nu este posibil pentru că toţi suferim de anxietate. Însă vecinii i-ar spune că ei nu simt anxietate, da, poate alţii o au, dar ei nu o au şi atunci Vinnie ar putea să îi iniţieze în explicaţia lui Kierkegaard precum că imunitatea lor se trage din imuna lor lipsă de spirit. Poate că guvernul l-a citit şi el pe Kierkegaard şi l-o fi înţeles mai bine decât Vinnie, chiar dacă Kierkegaard nu se referea la organizarea cetăţii sau la politică, pe dânsul îl preocupau lucruri mai înalte, precum atletismul şi Avraam şi altele. Poate că guvernului i s-a făcut milă de cei care suferă de năravul greşitului şi a vrut să îi ajute pe sărmanii oameni, de aceea le-a luat libertatea, fiindcă fără libertate nu poţi greşi, poţi doar să ai dreptate la unison cu cei care ţi-au luat-o. Vinnie nu ştie ce vrea, el nu ştie dacă vrea în genere să gândească asemenea lucruri, Kierkegaard ar spune că el are nevoie să le gândească, dar Kierkegaard a fost un băiat de bani gata care se plimba prin Europa, nu prin oraşe asediate.

Femeile sunt o specie diferită, îşi zice Vinnie trecând lăsând în urmă blocul în care locuieşte, azi a ieşit cu jumătate de oră mai devreme de la muncă şi nu are de gând să dea peste cap programul de ceartă al nevestei, nevastă alfa cum se numeşte acum, face stânga şi apoi va mai face stânga şi va mai face stânga şi peste jumătate de oră va fi tot acasă, asta se numea home run, pe vremuri, când Vinnie juca baseball, acum tot home run este, că Vinnie înconjoară un cartier întreg ca să nu ajungă acasă, adică tot se cheamă că fuge, aşa cum omisiunea adevărului este minciună. Femeile sunt specii diferite, asta a spus-o Burroughs, şi cred că ştia el ce ştia, că Burroughs şi-a împuşcat soţia, probabil credea că a ieşit la vânătoare, cine ştie ce avea el în vedere când îi spunea iepuraş sau căprioara mea sau albinuţa sau pisicuţo sau puişor sau rinoceraş sau mai ştiu eu cum. Vinnie a citit că într-un trib de pe nu ştiu care micro insule, bărbaţii şi femeile vorbesc limbi diferite, că cică bărbaţii din tribul nuştiucum i-au exterminat pe cei din tribul nuştiucare şi s-au căsătorit cu femeile lor, iar fiecare şi-a păstrat limba lor, bărbaţii oricum au nevoi simplu de explicat prin gesturi, şi aşa au rămas, fiecare cu limba lui, că la triburile astea care încă n-au inventat roata şi diateza pasivă există tot felul de tabuuri ciudate şi băiatul nu are voie de la o vârstă să stea împreună cu mama, deci, după ce este luat în primire de către unchi sau alt adult responsabil, uită limba mamei şi trăiesc aşa, fiecare pe planeta lui. Poate că e mai simplu, gândeşte Vinnie, aşa a gândit şi când a citit despre o sectă gnostică în care se credea că oamenii îs de câteva tipuri, mai simpluţi, mai evoluaţi da’ tot cu mintea la ciolan şi cei avansaţi, şi doar ăia avansaţi cărora gnosticii le ziceau pneumaticii o să ajungă în paradis, aşa credeau gnosticii, şi Vinnie a râs atunci zicându-şi că la sfârşitul vremurilor o să se salveze doar femeile gonflabile şi colacii de salvare, apoi Vinnie a mai zăbovit asupra chestiunii şi s-a gândit că pentru bărbaţi femeile sunt, de cele mai multe ori, tocmai colaci de salvare, iar cele gonflabile cu atât mai mult pentru că mai şi plutesc, alea vii plutesc doar dacă au mult silicon, iar o femeie gonflabilă costa mai puţin decât una cu silicon deşi sunt făcute în mare din acelaşi material.

Acum, Vinnie trebuie să se considere fericit, că este cunoscut şi are patru soţii, pentru că mulţi bărbaţi au murit în război, toţi bărbaţii au murit în război, în sens că aceia care au rămas acasă nu se ştie dacă sunt bărbaţi, Vinnie nu crede că el e bărbat dar crede că e în viaţă şi asta are ascendent. Au rămas patru femei la un bărbat şi guvernul a zis că un bărbat trebuie să îşi facă datoria faţă de fraţii căzuţi pe front şi să le ia în căsătorie şi să facă o familie cu ele şi să le fie soţ, îndrumător, cap şi tată copiilor lui, că trebuie să se nască mulţi copii, fiecare soţie trebuie să nască câte un copil, dintr-o familie cu un soţi şi patru soţii trebuie să se nască opt copii, este logic că un soţ şi o soţie trebuie să aibă doi copii pentru a menţine numărul populaţiei constant, dar acum fiecare soţ trebuie să ţină loc de patru bărbaţi. Iar Vinnie vă înţelege să nu-l credeţi că au murit chiar aşa mulţi oameni, că toţi ştiu că războaiele nu se mai poartă în tranşee cu baioneta în mână, acuma războaiele le duc puşti de 16 ani din faţa simulatoarelor de zbor, stau cu mâna pe manetă şi dirijează drone care aruncă cu bombe dintr-un ecran cu mulţi pixeli, aşa ştiu toţi, dar ei nu ştiu că atunci când toate dronele sunt doborâte, când bombele se lovesc unele de altele ca chiorii care circulă pe banda opusă, când se termină mijloacele sofisticate de anihilare reciprocă, atunci guvernul zice să iei arma din depozit şi să te duci peste duşman să i-o înfigi în gât, să-i dai cu patul armei în cap până îl faci mat. Şi atunci bărbaţii se omoară unii pe alţii la ordin şi rămâne doar Vinnie cu patru femei dintre care doar pe una ţine minte să o fi cerut, atunci când l-a pus dracu’ să vorbească monosilabic în biserică. Se pare că Orwell a avut dreptate despre război, el scria despre un război continuu pe care îl purtau câteva guverne ca să cheltuiască surplusul de producţie, pentru că Vinnie ştie de la Malthus că dacă sunt disponibile mai multe resurse, oamenii pot să le folosească ca să facă mai mulţi oameni sau pot să îşi îmbunătăţească calitatea vieţii, dar a greşit jumătatea de ecuaţie, nu resursele sunt dispensabile ci oamenii, întrucât banii vin atunci când vinzi chestii, iar tuturor celor care aveau chestii depozitate şi urmăreau să le vândă li s-a părut logic să-i şmecherească pe oameni să le cumpere, că omul are nevoi simple, uşor de explicat pe degete, dar dacă îl baţi multă vreme la cap, dacă instalezi difuzoare din cinci în cinci metri şi îl pisezi suficient de mult, o să ajungă să creadă că are nevoie de ce îi spui tu că are nevoie. Orwell a fost cam pe acolo, să vedeţi însă, treaba asta poate funcţiona în două moduri, spre exemplu, dacă ai 100 de gume de mestecat şi 50 de oameni, poţi să vinzi câte două gume de mestecat la un om pe zi, că cât consumă un om normal, dar poţi să reduci pe ăia 50 la 10, îi pui să mănânce 10 gume pe zi şi o să-ţi mănânce că asta e.

Vinnie mai virează o dată şi se gândeşte că nu e uşor să fii laş, că laşitatea are nevoie de eforturi susţinute ca să subziste, adică, până la urmă, se întreabă Vinnie, nu izvorăşte ea din dorinţa de a păstra statu-quo-ul? Sigur, laşitatea începe în pasivitate, dar nu poate să se bălăcească mereu acolo, trebuie să răspundă la provocările a tot ce ar însemna curaj, ea continuă mai departe prin agresivitate, şi mai mereu agresivitatea este întoarsă chiar împotriva laşului. Reiese că laşul se bate mai mult decât curajosul, că acesta din urmă nu are meciuri decât când şi când, pe când primul trebuie să lupte permanent cu sine, nu e bine zis că fricosul se teme şi de umbra lui, mai degrabă el se bate cu umbra lui, întocmai ca boxerii. Dar Vinnie nu judecă aşa, nu are nici un rost, Vinnie a cunoscut o grămadă de oameni curajoşi care sunt acum morţi, el împarte oamenii mai degrabă în alte două categorii, în cei care vor să provoace sfârşitul lumii şi care vor să-l apuce, din prima categorie fac parte anarhiştii şi revoluţionarii şi cascadorii şi copii orfani iar din cea de-a doua categorie fac parte Vinnie şi visătorii, el nu vrea să moară şi dacă tot n-are încotro, măcar să privească cum lumea apune odată cu el. Mai sunt oameni în afară de anarhişti şi de Vinnie, deşi lui Vinnie în vine câteodată greu să creadă asemenea gogomănie, mai sunt oameni care nu există, aşa cum nu există soţia gamma a lui Vinnie, că lui la repartizare i-a căzut amanta unui ştab şi ştabul a venit la Vinnie acasă şi şi-a luat amanta făcându-i conspirativ cu ochiul şi Vinnie nu s-a supărat, oricum aşa a citit el că din patru soţii una îşi înşeală partenerul pe parcursul vieţii iar Vinnie a zis că el chiar are patru soţii şi una l-a înşelat, aşa că poate sta liniştit în privinţa celorlalte. Nu că Mammie ar fi în stare să mai înşele pe cineva, Mammie e soţia delta şi are indicele de fertilitate cel mai scăzut că e bătrână şi a intrat în menopauză şi au repartizat-o ca soţie din milă, cum nu mai avea pe nimeni şi trăia singură, i-au dat-o lui Vinnie şi ea face curat şi mâncare pentru polifamilia lui Vinnie şi stă cuminte şi rezolvă cuvinte încrucişate fără să încurce pe nimeni. Mammie e foarte bună la cuvinte încrucişate pentru că le rezolvă de la 15 ani şi pentru că de multă vreme nu se mai fac careuri noi ci le iau pe acelea vechi, le tot reciclează din 10 în 10 ani şi Mammie le-a făcut pe toate de minim patru ori până acum. Aşa că Vinnie are trei soţii, pe cea alfa a avut-o dintotdeauna şi a iubit-o, aşa ar zice cineva care crede că n-ai cum să te căsătoreşti cu cineva pe care nu-l iubeşti, dar Vinnie s-a gândit mult la această chestiune a mariajului, păcat doar că s-a gândit după căsătorie, şi aşa i se pare lui, că oamenii se iubesc în măsura posibilităţilor, asta dacă există dragoste în genere, pentru că dacă eşti gras şi chel nu poţi să fii împreună cu o femeie suplă şi frumoasă, oamenii ajung să iubească doar ce pot ajunge pe crac, uite, Vinnie e mai scund de fire, nu e vina lui că s-a născut aşa, dar asta înseamnă că nu poate ajunge foarte sus pe ram, precum cineva înalt nu o să se aplece după fructele de la poale că după aia va trebui să meargă cocoşat toată viaţa. Acesta e riscul când te hotărăşti să iubeşti pe cineva cu care nu te potriveşti, dacă te apleci, mergi gheboşat, dacă îţi iei din vârf, mergi toată viaţa pe vârfuri. Dar dacă alegi pe cineva pe care ţi-l poţi permite, abia atunci se poate vorbi de iubire, deoarece aveţi nevoie unul de celălalt, ea are valoare pentru el şi corespunde unor criterii de constrângere, ce însemnătate ar mai avea relaţiile dintre oameni dacă iubirea s-ar produce aşa, haotic, dacă ai putea să iubeşti pe cine vrei, gândeşte Vinnie, cum ai răspunde la întrebarea: de ce eşti cu mine? Pentru că te iubesc. Ia te uită. Şi mă iubeşti chiar dacă te strâng de gât, chiar dacă îţi torn ulei încins în cap când dormi, chiar dacă îţi amputez un membru? De ce mă mai iubeşti? Pentru că mă iubeşti? Nu-i recursiv? Răspunsul corect la întrebarea de ce mă iubeşti aşa plinuţă şi urâtă e pentru că şi eu sunt gras şi urât, şi totuşi mă iubesc, de ce n-aş încerca asta şi cu tine?

Iubim, se scarpină Vinnie după ceafă din mers, pentru că avem nevoie de celălalt cu tot cu defectele lui cu tot şi vrem ca şi celălalt să aibă nevoie de tine, aşa bănuieşte Vinnie, el nu simte nevoia asta aşa acut cum pare să o simtă soţia lui alfa, uite, ea are impresia că Vinnie nu mai are nevoie de ea, că nimeni, în genere, nu mai are nevoie de ea, nu-i uşor să o contrazici, Mammie face mâncare, soţia gamma mai face rost de produse deficitare prin amantul ei, din amabilitate şi jenă pentru soţul ei oficial, crede Vinnie, iar soţia beta e abia îmbobocită şi are indicele de fertilitate cel mai înalt şi poate să îi facă un copil şi să devină ea alfa, aşa fac toţi, la început se sfiesc să se atingă de soţiile de rang inferior, dar după un timp le bagă în pat şi le fac un plod sau patru, fiindcă guvernul premiază pentru copii, cu cât e mai mic indicele de fertilitate cu atât e mai mare premiul. Dar dacă copiii întârzie să apară eşti chemat în şedinţe, hărţuit, muştruluit, penalizat la salariu, adică guvernul coboară milităria din podul palmei direct pe poponeţul tău şi te îndeamnă să îţi faci datoria de soţ, or guvernului îi este perfect egal dacă faci câte un copil cu fiecare soţie sau patru cu aceeaşi, aşa că cea care naşte devine alfa şi fosta alfa este exilată sau lăsată să se suporte pe sine până la încovoiate bătrâneţi.

Vinnie mai coteşte odată şi tuşeşte cu ecou deoarece pe stradă e linişte pentru că e abia 6 fără 5 şi lumea încă nu a prididit să iasă din birouri şi să se reverse ca un furnicar peste oraş aşa că Vinnie merge în tăcere şi îşi aude gândurile şi ar vrea ca şi soţia lui beta să spună ceva, nu să păşească alături ca o nălucă, Vinnie vrea să audă măcar o umbră de reproş din gura ei, el vrea să îl urască acum, rapid, să se consume şi să poată trăi mai departe împreună, nu să se poarte somnolentă pe traseul dintre casă şi muncă până în ziua în care o să se dezmorţească şi o să îi pună în cârcă lui Vinnie vina pentru nefericirea ei. Vinnie se gândeşte că şahul ăsta e obositor şi ar dori să o snopească în bătăi ca pe un copil, aşa cum tatăl lui l-a bătut când i-a spus că i-a distrus viaţa când l-a mutat la altă şcoală unde concurenţa era mare şi Vinnie nu era cel mai deştept, tatăl lui a vrut să-i arate că sunt lucruri mai rele decât să fie alţii mai deştepţi decât tine, aşa şi Vinnie ar vrea să o bată pe Beta pentru ca ea să îl urască cu adevărat, să aibă pentru ce, şi apoi să îi ceară scuze în genunchi ca unui copil căruia i-ai greşit şi ea să se uite la el şi să-l vadă neputincios şi fragil şi să o doară vânătăile şi să-l înţeleagă că sunt lucruri mai rele în viaţă decât să fii inseminată artificial la vârsta de 18 ani şi să-l ierte pentru că e laş şi să-l înţeleagă. Dar soţia Beta e o fetiţă sfioasă abia majoră care îi e şi secretară şi de asta merge alături de el, fiindcă vin amândoi de la lucru, şi de aceea nu spune nimic pentru că Vinnie este şeful ei şi soţul ei şi Dumnezeul ei în ceea ce o priveşte, iar Vinnie ar vrea să o pălmuiască şi să-i explice că el nu şi-a dorit toate astea, nu i-a cerut lui Moş Crăciun să fie Dumnezeul cuiva, aşa cum nici Dumnezeu nu-şi doreşte de la Moş Crăciun să fie Vinnie, fiecare cu munca lui, şi se gândeşte Vinnie că a citit undeva precum că la protestanţi munca e privită drept continuarea creaţiei divine, adică act creator, pe când în propria ocupaţie Vinnie nu vede decât corvoadă, se gândeşte că îl invidiază pe ginecologul care a inseminat-o pe Beta, uite, lui munca poate să-i ofere satisfacţie, are în frigider o grămadă de spermă, un bărbat ejaculează în medie cam 20 de litri de-a lungul vieţii, dar asta dacă e harnic, aşa i-a zis ginecologul, şi el a colectat spermă de la o grămadă de oameni înainte de război, mai ales de la artişti şi politicieni şi sportivi şi strategi şi arhiepiscopi şi actori şi nu l-a refuzat nimeni pentru că omul e animal infatuat şi ar fi în stare să doneze orice ar putea fi folosit ca să îi demonstreze superioritatea, ar fi în stare să doneze şi rahat dacă s-ar anunţa că savanţii au descoperit că în rahat se găseşte măsura calităţii umane, şi acum ginecologul are o colecţie impresionantă şi spus soţiei Beta să aleagă şi ea nu a stat mult să se gândească pentru că tremura de frică şi de frigul din frigider şi a arătat spre sămânţa unui poet cunoscut care a murit între timp pe front gândindu-se că îi plăceau poeziile lui, iar Vinnie ar fi vrut să îi spună că dacă vroia sperma acelui individ nu trebuia decât să se ducă la o lectură publică de-a lui când acesta era încă în viaţă şi poetul nu ar fi iertat-o, dar Vinnie s-a abţinut să zică asta pentru că înainte de război Beta n-ar fi avut decât 14 ani. După care Beta şi medicul s-au dus într-un cabinet şi au stat acolo preţ de 10 minute, răstimp în care Vinnie s-a simţit ca ultimul rahat pentru că nu a putut să înfrunte guvernul şi să mai aştepte până soţia Beta mai creştea sau până îşi găsea ea un amant, după cum şi-a găsit Gamma, şi să facă ea un copil cu cine i-ar fi plăcut ei, sau, şi mai simplu, să fie bărbat şi să o însămânţeze el şi să îi închidă gura neveste-si care îi făcea mizerii şi zicea că el a ales-o special pe secretara lui, că a măsluit rezultatele repartizării familiale ca să-i pice secretara fiindcă avea o aventură cu ea, aşa crede ea că Vinnie poate să influenţeze repartizarea. Pe dracu’ poate, că el nu-i ştab ca ăla care i-a împrumutat-o pe Gamma, Vinnie e doar erou nu ştab, iar în societatea lor între erou şi ştab e mare diferenţă.

Vinnie merge cu umbra lui la câţiva metri în spate şi este oprit la intrarea în bloc de către doi miliţieni în uniforme impecabile şi miliţienii îl roagă să îl urmeze pentru nişte declaraţii, dar Vinnie ştie că nu îl roagă şi că n-o să fie doar pentru declaraţii, totuşi îi întreabă care-i treaba şi ei îi spun de cutare că a încălcat regimul atribuţiilor familiale, numele pe care-l flutură este al ştabului care i-a furat nevasta Gamma, se pare că acum nu mai e ştab pentru că Vinnie ştie cum stă treaba, ştie că dacă un mahăr care comis o infracţiune e judecat, asta se întâmplă nu pentru că justiţia vrea să îi penalizeze infracţiunea ci pentru că ceilalţi mahări au hotărât să-l scoată din combinaţie. Acum Vinnie nu ştie ce au cu el, că el nu e mahăr şi nici n-a făcut nimic rău, nu a auzit să îi scoată din combinaţie şi pe ăia care nu au comis infracţiuni, dar miliţienii îi zic ceva de lipsă de vigilenţă asupra moravurilor familiale şi îl roagă să îi însoţească pentru câteva întrebări. Toate nevestele lui sunt adunate în faţa blocului şi se uită cum îl iau şi au pe faţă o privire în care mila şi ura se află amestecate, soţia Alfa îl urăşte pentru că ştie că Gamma e însărcinată, Gamma îl urăşte pentru că ştabul ei a căzut şi acum va trebui să trăiască în sărăcie cu tot cu copilul ştabului în burtă într-o familie care o să o urască şi Beta îl urăşte pentru că a dus-o la medic aşa cum se duce vaca la veterinar să fie însămânţată cu degetul şi măcar de-ar fi fost aşa, dar ginecologul a dezbrăcat-o şi a violat-o, a zis că doar nu credea că o să o cheltuiască sperma de poet renumit pe o vrăbiuţă proastă ca dânsa şi să nu facă scandal că totul e aranjat şi Vinnie e la curent, că de ce crede ea că a adus-o tocmai aici. Toate îl urăsc şi Vinnie vede asta, în afară de Mammie care nu a întâlnit cuvântul ură în cuvintele ei încrucişate, şi în afară de miliţieni care nu îl urăsc, ei doar îl iau pe Vinnie ca să îl interogheze alţii, şi Alţii ştiu că Vinnie n-a făcut nimic rău, dar le este mai util înăuntru decât afară, asta ar fi ştiut-o Vinnie dacă l-ar fi citit pe Preda, însă Vinnie n-a auzit de Preda, de Milosz şi de Kundera şi de Gombrovicz şi de Stasiuk şi de Andricà şi de Kadare a auzit, dar de Preda nu, intuieşte Vinnie cam care-i combinaţia fiindcă acesta este adevărul, iar Vinne a citit odată la Mihai că există o singură definiţie generală, exhaustivă şi valabilă în orice împrejurare pentru adevăr şi aceasta este: Adevărul e ceea ce rămâne când nu mai este nimic spiritual de spus. Şi Vinnie nu mai are nimic spiritual de spus.