Bestia (necrologul unei sinucideri amânate)

 

• Mi-e foame! Urla din toţi rărunchii, umplând spaţiul cu vocea ei de lingurar, deranjând cu volumul la maxim toţi clienţii cantinei cu autoservire.

Când stăteam în cămin, şeful de palier avea o gagică din asta cu care faci şi casă bună şi zeamă gustoasă. O tipă uscată, crăcănată şi lipsită de imaginaţie. Ce mai tura-vura, era lipsită de multe fata aia. Numai bună de călărit. El era mai arătos şi o idee mai inteligent. La prima vedere nu se potriveau. Însă dracu îi ştie, cred că se completau reciproc. Lui îi era suficient să scoată capul pe uşă şi să urle pe tot palierul: Ancaaaa, mi-e foameee! Ei îi era suficient să urle cineva la ea. Cam aşa îmi închipuiam eu relaţia lor: mâncărică, aşternuturi şi condescendenţă.

• Sugerezi cumva că parazitez pe ugerul tău? ripostă. Credeam că nu poţi trăi fără mine. Dezamăgitor. Trist.

După care miorlăia a foame şi se întindea cât era de lungă. Dormita puţin, să am impresia că voi scăpa nemuls, după care se repezea cu voracitate asupra mea.

• Vreau ceva consistent, spunea. Şi medita adânc, trecând în revistă toată istoria mea nerostită. Mai ţii minte când în imaginaţia ta tu şi Universul aveaţi un pact, mă întrebă ea clipind seducător din gene. Povesteşte-mi cum s-a terminat idila voastră, a căscat lung, întinzându-se cât era de lungă pe podea.

Trebuie să înţelegi, trăgeam eu aer în piept, că mi-a plăcut mult cuvântul agnostic. Exprima pretenţios ideea de ateism, mă ridica peste masa de scaune, în sensul medical al cuvântului. Desigur, în confuzia lingvistică blindată de o dorinţă nesănătoasă să văd lucrurile înfăptuindu-se după bunul meu plac, nu acceptam ca agnostic să însemne ceea ce conveniseră oamenii, adică cineva care nu crede în rezolvarea pozitivistă a problemei divinităţii.

• Dar ce este un agnostic după tine, mă întrerupse ea?

Un om decent, i-am zis. Un om care nu are nevoie de scuza vreunui Dumnezeu ca să facă fapte bune. I-am spus că eu şi cu Dumnezeu mergeam la aceeaşi biserică, ne împărtăşeam în acelaşi mod, adică spunând ce mai făcusem peste zi. Un agnostic era(m), după mine, un sceptic inhibat, cel care nu crede în existenţa vreunui Dumnezeu. A nu se confunda cu un ateu, ateii sunt agnostici militanţi, se fac ciorchine la aceeaşi sticlă de bere şi vociferează să-i audă Diavolul cum nu cred ei. Nu contează în ce nu cred. Fie şi în calificarea naţionalei. Dacă vezi vreunul care, cu voce tare, nu crede că lucrurile merg bine, să ştii că ai a face cu un ateu. Un agnostic e, asemenea lui Pyrrhon, un mare indiferent. Mai ştii paradoxul eminescian al Luceafărului? Dacă Dumnezeu a hotărât la un moment dat să ne trimită un mesaj de încurajare pentru truda futilă de proli viermuind în brânza noastă cea de toate zilele, şi trimite mesajul providenţial sub formă de lumină, căci doar lumină poate să fie Dumnezeu, gândeşte-te că semnul ăla cu mâna are nevoie de ceva timp să ajungă până la noi. Şi dacă între timp Cel de Departe se răzgândeşte? Dacă el ne-a dat like în 1938 şi în timpul războiului mesajul încă era pe drum. Vi-l imaginaţi pe Dumnezeu exclamând: Băga-mi-aş picioarele, i-am lăudat prematur. Gândeşte-te la un Stalin crăcit în Kremlin pe căldura lui `47, transpirând cu geamul deschis şi cumpănindu-şi atitudinea din ultimii o sută de ani. Poate n-am făcut bine, chibzuieşte energumenul (bestial şi sinistru citează ea alene un fost director de institut) poate tre’ să le redau libertatea balticilor, caucazienilor, să-l sugrum pe Saharov şi să o decorez pe Ahmatova, să returnez românilor tezaurul şi Basarabia, să anulez cursele spre Siberia şi să mă călugăresc. Moment în care-i parvine de la Creator o notă de solidaritate. Ţine-o tot aşa, bine faci ce faci. Respect. Hai că am dat share în alte Panteonuri. Vezi că Angra Mainyu apreciază.

• Deviezi, mi-a spus. Deviai. Dacă ţi-ar fi lipsit măcar un dram din miopie, dacă n-ai fi citit poveştile când erai deja mare, ai fi ştiut că Dumnezeu e un gin care zboară prin văzduh cu un morman mare de bălegar în braţe, ajunge cu el prea aproape de soare şi acesta se topeşte, i se scurge din braţe, printre degete, cade peste muritorii de jos care aşteaptă hulind cu ciocurile în sus ca puii flămânzi (într-un oarecare sens pe care nu-mi face plăcere să-l evoc, abia aşteaptă să li se dea la cioc); bălegar amestecat cu paie şi boabe nedigerate de porumb le nimereşte oamenilor în ochi. Intră în păr, în esofag, provoacă embolisme. Oamenii încetează să vadă şi să simtă ca înainte, totul împrumută miros de hazna.

Domnişoară, cina e servită.

Viţel Stroganoff. Raviolli. Borş de sfeclă înăcrit cu lămâie. Se prepară simplu: pui cartofi, sfeclă, carne, verdeţuri şi-ţi povesteşti un pic din viaţă. Iese acru ca dracu’, aşa cum îţi place ţie.

• Mi-ai făcut poftă, zice. Vreau.

Şi strigă să o audă toţi bucătarii preţ de câteva cartiere: Garcon!

Sigur, dulceaţă, am zis. Şi mi-am estimat conţinutul portmoneului.

Veneam bine băut şi încă dispus (sau invers să fi fost) după o cursă cu obstacole de mese între bar şi veceu căci berea pişă mult, prozopopee deloc metaforică pentru că eu, consumatorul am puţin de spus în această înţelegere pe sub mână dintre producătorii de bere şi cei de săpun pentru veceu. Mergeam în de obicei în doi, eu şi Universul, o prezenţă constantă şi confortabilă, celălălt semnatar al unui pact de neagresiune care mă privea pe mine. Consideram că Universul mi-e dator. Fără vreun motiv rezonabil, mă simţeam intangibil. Ştiam că undeva, oriunde merg şi imaginez, există o situaţie favorabilă în care trebuie doar să păşesc. Ca o mână la cărţi, mi se dădeau aşi, popi, sau după, caz, cărţi mici de chintă regală. Universul trebuia să aibă grijă de mine după farsa pe care mi-o jucase. Universul era responsabil pentru mine de acum încolo, din acest motiv furam pe rupte din supermarket ştiind că n-o să mi se întâmple nimic. Îl simţeam alături, simţeam cum complica careul paznicului, îmi netezea drumul, adormea lucrătorii. Bucăţi de şuncă, sticle de Sambuca şi Jagermeister, aparat de ras, Monopoly, ciorapi, revista Elle, cărţi de la standul cu ediţii de buzunar, cărţi aruncate de-a valma cu nepăsare şi pe care oricum nu le cumpăra nimeni, pe care nu le citea nimeni, pe care nu le iubea nimeni. Sau mă plimbam afectat prin magazin, strâmbând din nas la cel mai scump somon, în timp ce, pe sub el, molfăiam batoane de musli şterpelite de pe rafturi. Bucăţi de salam, crenvurşti, chifle. Chestii mici, uşor de mestecat. Hoţul neprins e vagabond sătul. Cea mai impresionantă scenă de demnitate am văzut-o tot în Real, la colţul cu fast-food, doi ţigănaşi, fraţi, împărţeau aceeaşi caserolă de cartofi piure, dacă nu mă înşeală memoria paradită. Nu am văzut să comande cineva mai demn ceva de mâncare, numărând obolul adunat prin cerşit. Au mâncat cot la cot, fără să se sfiască de porcii kitschoși care băgau mici cu ketchup în cel mai dezgustător mod cu putinţă, plini de suficienţă, simţindu-se în drept de apoftegme atotcuprinzătoare. Să ştii că oamenii care nu dau bani la cerşetori se împart în două mari categorii: cei care refuză să o facă văzându-şi de treabă şi cei care simt nevoia să explice. Păi, o să-i dea pe băutură, vor să-şi justifice ei comportamentul. Şi ce mănâncă? Păi nu mănâncă, doar beau. Să mori tu, să mori tu de foame şi să bei în continuu, să vezi cât o să te ţină. Eu am încercat să o ţin doar cu lămâia de la coniac şi viermele din tequila. Nu am rezistat mai mult de o săptămâna.

Nu aveam ce să fac, bugetul meu global era subţire de tot. De multe ori, cerşetorii aveau mai mulţi bani ca mine. Gândul acesta n-are cum să nu te deprime. Anul acela nu am mers acasă. Nici nu aş fi avut cu ce. Mă văzusem nevoit să rămân în cămin şi atunci am pus î n practică şmecheria cu bonurile pe care o învăţasem de la Palahniuk. Căutam bonuri în cărucioare, ocheam un produs care făcea efortul, îl ajutam să evadeze de pe rafturi, şi-l returnam aceluiaşi magazin în baza bonului. Floare-ntro ureche, mai ales copii mici pot s-o facă. Odată, am scos un pachet de detergent de 10 kile. Deloc elegant dar aveam nevoie de bani. Am pretins în accent grecesc că trebe manual, nu autmat. Mă semnam Ostap Bender în condică şi nu se prindea nimeni. Dovadă că literatura ar fi şi ea bună la ceva.(Copii mergeţi la şcoală, că e şi ea bună la ceva, cită ea din Hagi în vizită la o şcoală din Constanţa, rostogolindu-se de câteva ori ca să se dezmorţească).

Habar n-am cum vorbesc grecii româneşte. Dar nici ei n-aveau.

Cine a comandat Souvliaki?

Iarna aceea am rămas singur în cămin, cred că eram numai eu în noaptea de anul nou, bând singur Sambuca şi duhănind mitraliat Dunhill. Cred că în seara aia m-am simţit cel mai singur din toată viaţa mea scurtă. Ţin minte că toată lumea era altundeva şi făcea altceva. În mod straniu, era cumva reconfortant. Să ştii că eşti înconjurat de atâta singurătate încât să poţi fi zidit în ea. După jumătate de sticlă eram mediu de beat. La sfârşit de sticlă ridicam capul complet treaz, gata să mă privesc în faţă. După care am adormit. Luciditatea a durat secunde. Cred că ce-am înţeles atunci trebuie să fi fost al naibii de important dacă mi-am permis să mă piş în pantaloni.

Cam aşa arăta un om de care avea Universul grijă.

• Ce îmi serveşti azi e de toată voma, mă apostrofă ea făcând să zăngăne argintăria. Data viitoare mâncăm în public. Napoleon zicea că acolo se servesc cele mai gustoase bucate.

Napoleon era un ins grandoman şi bun la matematică, dar cu nasul mereu înfundat. Înălţimea lui era cu doi centimetri peste media francezilor. Nu s-a simţit niciodată complexat, probabil de asta îşi dădea cu părerea despre lucruri la care nu se pricepea.

Asta ar fi primul impuls. E atât de uşor să reproşezi altora ce nu te priveşte pe tine. Ca femeie, e extrem de uşor să le reproşezi bărbaţilor că se pişă pe colacul de veceu. Când mergi aiurea la şoping şi-ţi suni pe mobil mămica într-o ţară străină să o întrebi dacă să-ţi cumperi sau nu o rochiţă drăguţă să organizeze toate hainele tale inutile un meci de fotbal în şifonier cu rezerve, arbitru de centru, tuşieri şi galerie, te trezeşti fără să-ţi dai seama că-l acuzi pe el (iar el pe Eloi la rândul lui) că nu stă bine înfipt pe picioare. Ce morţii mă-si, eu am talent la a fi de un cauciuc drăguţ cu bentiţe, tu ce mă-sa cauţi lângă mine. Uite, dacă ai avea maşină, m-ai pune în spate, cauciuc de rezervă, şi aş sta acolo cuminte, respirând eşapament. Aşa că nu-mi aduc aminte cu plăcere. Vreau să-ţi spun că nu fac cu plăcere incursiuni în trecut în genere, nu că ocolesc anumite segmente temporale. Spre marele meu regret, dispun de scăzută capacitate de refulare. E sănătos – înţeleg, ascunzi rahat sub preş ca struţul, operezi pe istoria personală, excizezi episoade urât mirositoare şi supravieţuieşti. Am admirat întotdeauna, ca rod al unei societăţi care ştiinţele inexacte s-au specializat în şomeri, capacitatea psihanalizei de a-şi face de lucru. Vine omul la vrăjitor cu o uşoară indigestie existenţială, firească pentru orice om care urcă pe scara piramidei maslowiene. E normal să ai indigestii de acest fel după ce te-ai îmbuibat bine la masa de seară. Vine la psihanalist şi-i spune că nu i se pare a fi viaţa chiar aşa trandafirie, se întreabă uneori care e rostul lui în lume şi dacă e singur în univers. Frivolităţi pe stomac sătul. Iar psihanalistul, în loc să procedeze ca orice om normal şi să-l îndrepte spre cel mai apropiat bar, îl întreabă ce lenjerie crede pacientul că ar sta mai bine pe trunchiul plin de vergeturi al mă-sii. Că e în scop terapeutic, nu te scula de pe canapea. Şi-l provoacă. Iar pacientul, din respect pentru facultatea aia sclifosită şi rezonanţa pompoasă a numelui şcolii, se joacă de-a hai să-o îmbrăcăm pe Barbie. După care pleacă acasă şi, încet, pe nesimţite, defulează imaginea aia de când avea trei ani şi şi-a surprins părinţii în pat. Se cutremură, nu poate dormi, revine pe canapeaua psihanalistului. Iar acesta are de lucru. În loc să-l fi trimis la cană, acesta face trimiteri la Lacan.

Dar să refulezi înseamnă să-ţi hrăneşti Bestia cu zoaie. Or eu aveam grijă de mica mea prinţesă, frumoasa mea toată dinţi şi măsele. Îi găteam doar bunătăţuri eviscerate pe viu din propria-mi persoană

Ştii ce este foie gras, am întrebat-o? E mâncarea suferinţei amestecate cu umilinţă şi cruzime. Se ia o gâscă şi se închide într-o cuşcă mult prea mică. Astfel încât să nu se poată mişca. Să stea toată ziua la îngrăşat. Nu cumva să se mişte. În acelaşi timp, se îmbată regulat. Se transformă gâsca într-un alcoolic aviar. Îi bombardezi ficatul cu etanol şi sedentarism până dă în ciroză şi devine fin, al dracului de fin şi gustos. Deliciul gurmanzilor. Cina cea de patimi. Asta trebuie să fi servit cei 12 prozeliţi şi brigadierul lor sado-mazo. Ficat de gâscă alcoolică, nu vin şi azimă.

Asta am înţeles eu odată, mergând sfinţit şi ocolind biserica. Că sunt singur. Am privit în sus şi-am văzut doar stele. Câteva zeci de secunde în urmă mergeam fericit ca un consumator de şaurmă şi m-am gândit că sunt aşa privilegiat, atât de iubit, cu grija pe care mi-o poartă Universul, grijă în temeiul căreia nu poate să mi se întâmple nimic, şi m-am proiectat cu toată forţa umărului într-un trunchi de copac, iar în durerea care a urmat, am văzut stele verzi, după care am ridicat ochii în sus şi am văzut stele, doar stele, Universul dispăruse, în locul lui rămăsese doar universul. Eram singur, aşa fusesem dintotdeauna, singur, un ilegalist închis cu un prieten imaginar într-o hrubă, un schizofrenic în aşteptare să se termine războiul. Să câştige ai noştri.

Eloi, Eloi, lama sabactani.

Eloi, Dana sabactani.

• Da, îmi aduc aminte scena, m-a încurajat ea. Atunci ne-am văzut prima oară. Că de cunoscut ne cunoşteam de multă vreme. Erai aşa drăguţ, locvace ca un călugăr, bătrân şi frumos ca un Sfinx. Te-am îndrăgit din prima, ca pe unghiile de la picioare, completă, scăpărându-şi manichiura de gratii.

În toamna aceea, întors la studii, imitasem într-adevăr pe Zarathustra. Am tăcut o lună, abia schiţam entuziasm de a trăi, nu interacţionam cu băieţii din cameră, îmi ignoram colegii de facultate. Uneori, respiram ceva mai adânc ca să nu-mi arunce la gunoi ceea ce credeau ei că ar fi hoitu-mi sanctificat. Aveam reacţiile unui pugilist făcut knock-down. O ceaţă mi se lăsase difuză peste ochi, mintea îmi intrase în hibernare şi trăiam din automatism. Dacă mă poleiai cu strat de aluminiu, putea-i să mă trimiţi înapoi în timp să-l salvez pe piciul ăla, Connor. Pe urmă, când au început ploile, şi frigul m-a scos din zona de confort, am început să analizez la recele căzut pleaşcă cine sunt şi ce fac. Începeau să se contureze paturi şi mese, cratiţe şi caiete aruncate de-a valma. Printre metalul lipsă se vedea cerul, iar într-un colţ, baricadată după nişte gratii, ameninţând să se lăţească peste tot, stătea un pui de panteră neagră, vânătă, mirosind frumos a roz. A început să miorlăie a foame, iar eu am îngenunchiat, mi-am încrucişat degetele cu pietate, mi-am amintit de Dana şi i-am plâns în treucă. Iar micuţa bestie a început să lipăiască şi să crească. Sugarii plâng când vor să fie hrăniţi, bestia mă întreba cum e să stai 8 ore în gara din Dej. Mă întreba cam cum cred eu că e vremea acum în cartierul Tudor din Iaşi. Îmi sugera sa mişc nebunul pe T7. Iar eu mă aplecam supus şi o lăsam să-mi lingă ambrozia direct de pe obraji. Băi, mi-a zis odată, nu mai sta în genunchi că mă faci de râs, plângi şi tu, dracului, din picioare.                                                                  *

– Hai să-ţi povestesc despre cântecul soldatului repus la datorie. Când nimeream la ananghie,      când mă halea angoasa şi mă simţeam căzută, cântam o piesa, mi-a spus Bestia. Şi începu să falseze voios:

Get up, get up, lil soldieeer

Get up, get up, lil soldieeeer

Get up!

Cât, am întrebat-o eu.

Nu înţeleg, se încrunta ea.

Cât timp cântai treaba asta cu iz paliativ – apotropaic?

Până mă ridicam, zise ea firesc.

Da, aşa mi-ai zis să cânt şi am tot cântat un an. În continuu, până m-am ridicat. Mergeam pe stradă şi murmuram imnul soldatului repus la datorie. Un an m-am luat la trântă cu ce însemnasem eu pentru Dana. Nu puteam înţelege, în căpşorul meu inteligent nu se putea instala comprehensiunea faptului că cineva poate să se despartă de tine la două săptămâni după ce-ţi spusese, cu ochi de căprioară, că te iubeşte. Căcat, unde e preavizul de o lună, de ce nu mi s-a adus la cunoştinţă că relaţia noastră se joacă pe acoperiş? Ştii bancul? Jim pleacă la mare, lăsându-şi motanul în grija verişorului Vasile. La întoarcere, Vasile îl anunţă pe Jim că motanul a murit. După bocetele de rigoare, Jim îşi ia verişorul la rost: nu aşa se anunţă o veste grea. Subiectul trebuie prelucrat psihologic. Puteai să-mi spui că pisoiul se joacă pe acoperiş. Peste vreo câteva zile îmi aduceai la cunoştinţă că a căzut de de acoperiş şi are nevoie de îngrijiri. Pe urmă, îmi spuneai că motanul se simte rău. Şi, în final, puteai să-mi zici că pisicul e mort. Bine, lasă asta, zi-mi mai bine ce face draga noastră bunică. Se joacă pe acoperiş, zice Vasilică. Aşa şi cu ce-am avut noi acolo de s-a numit relaţie şi am luat eu în serios. Ce m-a zguduit de fapt, ce m-a făcut să-mi rod măruntaiele, a fost golul din ochii ei. Ea chiar uitase. Nu mă mai iubea. Şi nu era o surpare, nu se dezîndrăgostise. Alesese. Asta mi s-a părut abominabil. Cum alegi să renunţi la cineva? E dragostea un exerciţiu intelectual? E condiţionat de factori? Facem analiză spectrală, supunem partenerul unui test cu parametri determinaţi? Citisem undeva odată că la primul sărut, creierul analizează compoziţia chimică a salivei partenerului. Îl verifică dacă e bun pentru împerechere. Mă întreb ce se întâmplase în saliva mea, a zis la un moment dat creierul ei: vezi că mănâncă prea multă sfeclă în ultima vreme, scapă urgent de Iron Man că-ţi omoară magnetismul. Iar fără magnetism nu mai merge relaţia, şi copil mic, redactor la revistă pentru femei, ştie. Asta m-a secţionat metodic timp de mai multe luni, cum extirpezi pe cineva? Cel mai urât mi-am luat-o după câteva luni când m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Eu n-o sunam niciodată, nu ştiu cum se făcea că, de fiecare dată când mă gândeam s-o sun, telefonul îmi era în mijlocul cuştii, iar bestia se juca degajată cu el. Dana mă suna sporadic, neştiind ce să mai facă altceva decât să mă tulbure. Ultima oară, m-a întrebat dacă am pe cineva şi i-am spus cu onoarea revanşardă a celui părăsit, că eu mi-am găsit marea iubire şi nu am ce căuta în coteţul altora. M-a dezaprobat tăcut, mărturisindu-mi, fără să o fi cerut, că ea a găsit pe cineva, se văd de ceva vreme şi nu ştie cum să procedeze. El îi aşa drăguţ şi nu mai ştiu cum să-l descriu în nuanţe calde. Dar nu pot simţi acelaşi lucru pe care l-am simţit pentru tine. Mihai, capul meu luminat, ce să fac? Ce trebuia să-i zic? Mi-am asigurat locul în rai cu un maxim gest de altruism de care poate fi cineva în stare şi, cu fierea scurgându-mi-se prin pori, i-am spus să-i dea băiatului o şansă. Să aibă răbdare. După care am închis şi, cu grimasa de calm pe suflet, am murit un pic pe dinăuntru. N-a rămas decât să reverbereze ca o litanie un surd de ce.

Şi atunci Bestia mi-a explicat, acoperindu-mă de invective, ce urmărise, fără să-şi dea seama, Dana. Vroia să fie eliberată. Mi se pare normal – oricât ai fi de nesimţit, tot rămâi cu un sentiment de jenă, cât de mic, când te pişi în capul cuiva. Şi oricâte mărci de şampon aş fi schimbat, tot nu puteam scoate din păr mirosul de urină. Un jet prelung, intenţionat să se îmbibe. Oamenilor, mai ales celor simpluţi, accentua Bestia, le place să creadă bine despre ei înşişi. Să-şi înmoaie degetele în hârdău şi să şi le scoată mirosind a levănţică. Voia să se asigure că sunt în regulă. Îşi găsise deja pe altcineva, pe cineva, adică – nuanţa este importantă, eu n-am fost niciodată cineva, am constituit o etapă, şi, pentru deplinul ei confort psihologic, îşi dorea să mă ştie şi pe mine împăcat cu situaţia. De parcă ne-am fi despărţit în termeni amiabili, ne-am săpunit reciproc ca două mâini care, la un moment dat, s-au strâns în braţe şi au luat-o, radiind, în direcţii opuse, sub oblăduirea paternă a unui obuz. Subliminalul ei vroia undă verde aşa că i l-am dat. Peste câteva săptămâni, întors la acasă, am convocat-o la un tete-a-tete şi am somat-o să nu mă mai caute vreodată. Emailuri, telefoane, nimic. I-am dat drumul, suflând-o ca pe o păpădie din viaţa mea.

Cu tribulaţiunile beznei din temniţa capului meu a fost ceva mai greu.

• De dragul sănătăţii tale mentale, ar fi util să înţelegi că pentru Dana Te iubesc este o hiperbolă la Îmi eşti indiferent, încheie Bestia şi-şi aprinse o ţigară. La cât de vraişte eşti, mă şi mir că ai tupeu să te uiţi la sticlă în ochi, spuse ea, reîncarnându-mi paharul cu votcă. Şi dacă tot te-ai obişnuit cu postura de paj, dă-mi te rog sarea. Ai uitat să pui.

Avea dreptate, bestia. Am spus doar ce mă avantajează şi asta nu e corect faţă de nimeni. În săptămânile dinaintea despărţirii simţeam cum pluteşte în jurul nostru aerul greu al unei avalanşe iminente. Aveam mai multe motive să simt aşa. Era vară, venisem amândoi acasă de la facultate, dar de văzut ne vedeam tot rar, cam odată la două, trei zile. Cam la acest interval reuşeam să fac rost de bani pentru o ieşire modestă în oraş. Acasă nu puteam să o aduc, în apartamentul micuţ de o cameră în care locuiam trei persoane. Mă temeam să nu se sperie şi să fugă, dar mai tare mă temeam de fapt de umilinţa pe care mi-aş fi insuflat-o singur. Să-mi descopăr sărăcia în faţa ei mi se părea de neconceput, tocmai ei care se vedea măritată în câţiva ani. Nici ea nu mă invita la ea, intimidată probabil de acest tabu al vizitelor la domiciliu pe care îl instaurasem tacit. Drept urmare, nu am făcut niciodată dragoste vara aceea. În afara de o tentativă stângace din picioare, pe acoperişul unui bloc, când m-am scuzat penibil că, citez, n-am mai făcut asta până acum. Aşa a ajuns să creadă că n-o mai interesez din acest punct de vedere. Spre ruşinea mea, mă interesa mai mult aparenţa decât ea, şi acest lucru n-avea cum să nu fie taxat. I-am luat dragostea ca implicită, am jonglat cu ea până mi-a fugit sârma de sub picioare. Acesta mi-s, ajung inevitabil să abuzez de iubirea celor din jurul meu. Pot, în apărarea mea, spune doar că, din acest punct de vedere, sunt realmente incorigibil.

• Nu uita desertul, îmi zice. Deserturile tale sunt delicioase de să-ţi devorezi degetele.

Desigur. Desertul. Vreau să iau Nobelul. În orice, contează mai puţin domeniul. Sigur, e una să iei în biologie şi alta să fii laureat pentru pace. Dar astea-s detalii pentru cârcotaşi. Am pregătite şi glumele. Ştiu că e un restaurant în Stockholm unde se poate comanda anul împrejur meniul de la ceremonie. Vreau să mă duc acolo şi să comand meniul ăla. După care să trimit complimente bucătarului, zicând că fost mai bun decât originalul. Caterincă.

Ştii ce mi-a zis odată? Sigur că ştii, altfel n-ai mai saliva aşa dizgraţios. Mi-a spus că toată aspiraţia asta a mea cu Nobelul i se pare futilă. N-a zis futilă că nu ştie ce-nseamnă, dar a mai zis că i se pare o copilărie şi că eu încă sunt copil. Şi că ea are nevoie de cineva mai matur, de nădejde.

Hazliu, nu? Îmi spunea asta în timp ce eu furam din magazine ca să mă hrănesc şi mergeam la plenare cu tineri scriitori în devenire şi le spuneam că ce rahat fac ei acolo se cheamă canibalism, după care mă îmbătam cu ostentaţie să vadă ce interesante le găsesc discuţiile. Când făceam autostopul 500 de kilometri ca să te văd, cu 50 de lei în buzunar, era tot un puseu de infantilism. Când veneam la ea cu febră 40. Râd de fac pe mine.

 

Egoul meu ocupă mult spaţiu, mult mai mult decât receptacolul lui fizic. Când am fost părăsit, am simţit ca şi cum sărăcia mea ar fi fost unul dintre motivele situaţionale din care s-a întâmplat o asemenea Hiroşima personală. Nu unul dintre motivele directe, care ţineau de ea, pe Dana n-am cunoscut-o şi iubit-o meschină, din contra, într-un sens era o sfântă, aşa ca bătrânica ce punea lemne pe rugul lui Hus. Zic de motivele situaţionale. Să-ţi explic. Dacă arunc cu o grenadă în tine, motivul direct e că m-am ţicnit. Că în ţara mea grenadele se dau la magazin în loc de rest în mărunţiş e motiv situaţional. Totuşi, nu i-am putut ierta niciodată că, aruncându-mă la gunoi, m-a lăsat cu asta în cap. O iubeam până la carne dar o uram pentru că ne-a minţit pe amândoi. Nu de o persoană matură avea ea, ci de o mătură. O mătură pentru preşul ei.

• Fascinant, îmi zise. Fascinant găsesc cum orgoliul pare să fie singurul lucru care ne salva acolo unde toate celelalte eşuează. Uite, ca să vezi că-ţi sunt solidară, ţi-am compus discursul de Nobel. Nu te uita aşa la mine, bineînţeles că o să-l ei. Ce, credeai că orice pârlit are o bestie. Ciuleşte urechile că vorbesc cu gura plină. O să te urci acolo pe scenă şi o să mărturiseşti că ţi-a fost frică să te sui în avion şi să vii la decernare. Pentru că o mare iubire de-a ta ţi-a zis odată, exact înainte de a se pişa pe tine, că n-o să iei niciodată Nobel. Acum că l-ai luat, te temeai că o să ieşi pe scenă şi, la mijloc de discurs e va scula ea, tocmai ea în picioare, îmbătrânită cu câţi ani ţi-o fi luat ţie să te premieze, şi o să-ţi spună: „Bine, am dat-o în bară cu asta. Dar pun pariu că, uite, cancerul nu-l poţi trata”. Iar tu să recunoşti că asta chiar nu ai putea să faci.

What about the second breakfast?

Multă vreme am crezut că mi-am ucis bunica. M-am trezit pe 17 noiembrie cu un telefon de acasă. Îmi spuneau că bunica mea a făcut atac cerebral în somn. Peste câteva ore am luat primul tren spre Iaşi, de unde trebuia să merg mai departe în sat. Trenul are în program să ajungă la 6 jumătate dimineaţa în gară, însă la schimbul din Dej a întârziat cu o oră. Întârzierea s-a menţinut până dimineaţă şi am ratat autobuzul de Bălţi de la ora 7. Următorul era la ora 13. Nevrând să aştept atâta, m-am suit într-o maşină de ocazie, un rechin care face curse particulare. Şoferul nu a vrut să pornească imediat. Vroia să mai adune un pasager, doi. Stând în maşina, aşteptând, m-am gândit că aş putea să-i strecor în dulapul de la bucătărie poezia pe care o compusesem pentru ea mai demult. Şi scorpionul. Pe 18 era ziua ei. M-am gândit dacă erau toate coincidenţe. Înmormântarea, întârzierea trenului, ezitarea şoferului. M-am dat jos şi am mers spre căminul ei, dar multă vreme n-am putut scăpa de credinţa că eu, dorind atât de mult să o mai simt odată aproape pe Dana, mi-am omorât bunica.

Mi se pare fascinant cum, într-o lume în care totul e posibil, oamenii fac mereu aceleaşi greşeli. Omul este un telescop înfipt în fundul naturii şi din cauza asta dispune de mobilitate redusă. Orizontul este un cuvânt sfidător pentru cei care cresc la umbra nasului. De câte ori nu ai stat fixând zarea, urmărind soarele cum răsare şi tălmăcind motive pentru care el răsare pentru tine. Încerci să intuieşti ce ai făcut tu ca să apară azi pe cer, ce combinaţie de un pas înainte doi înapoi, ce dans extatic l-a făcut să se ivească de sub un pământ imobil. Cel mai mare păcat nu e să înlocuieşti adevărul prin minciună, ci să substitui o minciună alteia. Dacă vrei să vezi din ce material e făcut un om, rupe-i proptelele. Fă-i fărâme eşafodajul care-l face să se scoale dimineaţa din pat, striveşte-i oasele sub greutatea proprie. Fă-l să respire în punga de anxietate. Aşa ajungi să reacţionezi la stimuli din cei mai subtili. Gândurile au realitatea lor, le vezi materializându-se din văzduh, aşezându-se neinvitate la masa ta. Pentru mine, ca pentru orice om care a crezut vreodată în puterea lui de digestie a celuilalt, Dana a însemnat o întreagă lume. Am iubit-o fulgerător, dureros, sporadic, meticulos, ulceros, arzător ca o ţigară stinsă de tine. Aş vrea să revin asupra ei, să îmi îngrop faţa în imaginea ei de idol cu templul dărâmat de barbarii coborâţi din pustietăţi de gheaţă. Aş vrea să o strivesc între degete ca pe o floare de sfârşit de februarie şi să-i şoptesc că o iubesc în timp ce stibla ei plăpândă cedează sub presiunea falangelor. Vreau să-i spun că viaţa mea s-a sfârşit odată cu plecarea ei şi că vreau să moară şi ea odată cu mine. Visam să o doară şi pe mine absenţa mea aşa cum mă durea pe mine lipsa ei. Să stea undeva sub ghilotină şi să se uite la mine ca la omul care unge şuruburile cu rugină. Când s-a deşirat din povestea mea ca să se împletească aiurea n-a durut aşa tare ca împlinirea fiecărei zile departe de iubirea ei. Să vezi că în jurul tău viaţa merge firesc, existenţa ta se scurge mai departe, că n-ai murit şi că nici n-ai de gând. Să nu găseşti suficientă motivaţie pentru sinucidere, asta mi s-a părut terifiant. De parcă acele de la bomba cu ceas s-ar mişca haotic, fără nici o milă pentru dorinţa ta de a-ţi anticipa viitorul. Când arbitrarul pune stăpânire pe plămânii tăi, te îneci zbătându-te disperat după sens ca după aer. Vreau să-ţi spun cum a fost şi nu reuşesc. Cred că aş fi în stare să emit o palidă copie doar dacă m-ai îngropa 3 metri sub pământ şi ţi-aş vorbi prin capacul sicriului în codul Morse. Comunicarea de sine a devenit indispensabilă şi s-a transformat într-o agonică goană după sens. A început să mă intereseze augmentarea puterii de comunicare a cuvintelor. Spre exemplu, mie-mi plăcea cuvântul cicatrice. Dar cum să comunic altora efectul hipnotizant pe care-l are asupra mea rostirea cuvântului cicatrice. Cum să-i cresc puterea de expresie? Mi-am ars ţigări de antebraţ, şi, când ziceam cuiva cicatrice, îi arătam respectivului despre ce este vorba. Când polemizam despre sinucidere, scoteam un brici şi zâmbeam de pe suprafaţa gâtului. La plecare, făceam cearşaful plic. Când iubeam nu mă gândeam la coerenţă. Aşa cred eu că se iubeşte, ca atunci când cazi de pe buza unei cascade. Cine iubeşte, nu poate răni. Când ne rănim, arătăm că nu ne iubim. Plăcerea înseamnă absenţa durerii. E o schemă simplă. Ataraxie – Diaforie – Butaforie. Decât căderea, mai bine fundul. M-am trezit după un teribil coşmar, dintre acele pe care ştii că o să le ţii minte toată viaţa şi, conectându-mă instantaneu la realitate, m-a străfulgerat o epifanie. Mai jos nu am unde să cad. De acum încolo n-am unde să merg decât în sus. Asta mi s-a părut revigorant. Să decazi atât de temeinic, să te identifici atât de puternic cu adâncimea încât să reuşeşti să te întorci în aer ca o pisică şi să îmbraci abisul pe cap ca pe o căciulă cu poale lungi-lungi până la sfârşitul lumii.

Am tăcut amândoi. Păru serioasă câteva clipe. Îşi reveni rapid.

• Să zicem că ţi-e frig la picioare şi ai un singur ciorap. Tu n-o să-l îmbraci, pentru că o să-ţi sfideze ideea de completitudine. O să te apuce mila pentru piciorul rămas în frig. O să deplângi inechitatea. O să te întrebi ce o să zică lumea.

Mârâi. După care continuă.

• Nietzsche zicea că ce nu te omoară, te face mai puternic. Probabil s-a gândit la asta în timp ce macera tutunul în opiu. S-ar zice că tu ai fi în stare să corectezi zicala în direcţia corectă. Dacă ai fi subiect gânditor nu spiriduş de casă ai înţelege că nu trebuie să te speli în vasul în care se oglindeşte lumea ta. Nu poţi avea în acelaşi timp o lume corect reprezentată şi mâinile curate. Ce ai căutat tu în iubirea asta a ta a fost plinătatea lumii. S-ar cuveni să ştii că doar zeilor le este permis să cuprindă toată lumea într-un capriciu. Ţie, ca fiu şi tribut adus țărânei, nu-ţi este rezervată decât glosa. Ai vrut să o iubeşti până dincolo de moarte, să fii fidel trădării ei, să îi venerezi indiferenţa cu care te-a aruncat la gunoi şi să o aştepţi de dincolo linia ferată care desparte timpul de eternitate, fără să te aştepţi că omul nu poate trăi încovoiat sub povara unei asemenea iubiri autodistructive. Dacă ai noroc de viaţă după moarte, aşa să-i zici neamţului: maestre, îmi pare rău să vă contrazic, dar n-ai avut dreptate. Ce nu te omoară, lasă urme şi-atât. După care să te scoţi pe tine dinăuntrul tău trăgându-te de păr ca Munchausen şi să te prezinţi ca dovadă.
• Atunci ce să fac? Să renunţ la iubirea asta care m-a făcut bucăţele şi m-a servit ţie? Cum să renunţ la ceva ce este mai mare decât mine? Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt spune apostolul. Dar eu nu mai sunt nimic, m-am consumat aşa cum omul se mănâncă pe sine când se trezeşte lupul în el. Cum pot măsura această iubire în care m-am rătăcit ca Minotaurul într-o fabrică de Gheme.
• Nu e chiar aşa greu. Gândeşte-te bine la ce îţi voi spune. Răspunde-ţi cu sinceritate la următoarea întrebare. Ai fi gata să-i donezi Danei un rinichi?

Am ezitat puţin. Sigur, o iubeam pe Dana până la Dumnezeu şi-napoi, icoana ei era crepusculul existenţei mele, viaţa mea, vorba chitaristului, era pustie fără ea. La nevoie, eram gata să-mi dau şi viaţa pentru ea. Dar un rinichi… era rinichiul meu, ce mă-sa.

Bestia zâmbi.

• Da, tu nu mai eşti nimic. Dar carnea ta nu a fost aruncată la gunoi. Din carnea ta a fost hrănită un pui de încrâncenare. Tot ce a vrut să supravieţuiască în tine s-a concentrat între gratiile care mă închid. Din chinurile, din remuşcările şi sinuciderile tale mărunte am crescut eu mare şi voinică. Ca Picasso, nu-ţi cer nimic. Eu nu am nimic în comun cu tine, poveştile tale mi se par demne de milă. Ai o bestie la dispoziţie, copilaşul tău drag, sarcina ta de un an jumătate, ghebul tău de graviditate, apendicele plin cu ură şi furie. Lasă-mă să ies. Eu reprezint tot ce lumea muribundă a transpirat în actul său resemnat de a muri. Din jegul porilor tăi m-am născut ca o Afrodită a durerii. Îţi înţeleg durerea nu prin empatie ca toţi dobitocii, ci prin identitatea materialelor. Eu însumi sunt compusă din durere descompusă în stomac şi reclădită în muşchi, fiere şi colţi. Eu sunt tot ce tu ai vomitat în accesele de friguri care te-au scuturat cât ai fost bolnav. Eu sunt singurul tău ciorap. Îmbracă-l. Salvează-ţi un picior. Dă-mi drumul din cuşcă. Lasă-mă să ies şi să te învăţ. Îţi voi fi de folos. Te vei bărbieri dimineaţa uitându-te la mine. Voi merge în locul tău la examene. Voi înjura pentru tine poliţia. Voi merge la agăţat şi la cumpărături în locul tău. Îţi voi rechiziţiona sinele. Dă-mi drumul. Cuşca asta îmi intră în carne.

Vorbea convingător. Discursul ei conţinea ademenirea unduitoare a uitării. Răcoarea unei sinucideri amânată peste limita de rezistenţă. Am deschis uşa. Din ea a ieşit o bestie unduitoare cu blană lucitoare iar cuşca a dispărut. A început să-mi dea târcoale. Apoi s-a oprit, a privit de jur împrejur şi mi-a zis:

• Acum, noi doi trebuie să ieşim împreună din cuşca mai mare.

Era să cad pe spate, dar m-am sprijinit la timp de gratii.