Vekălătoria sau 8 într-un Mercedes

Prolog[1]

  Eram la două puncte în spate înainte de ultima rundă de 12. Pe urmă killing spree, Winter is coming, Lareme – minus două, și noi am câștigat Cupa Veka, urmând să mergem pe o săptămână în Germania să ne mirăm cum poate să fie la alții bine și la noi rău. ”Urmá” implica pluralul pentru trei persoane din echipa de 7 (m)asachiști. Am tras la sorți. Octavian, Andrei, Andrian. Pe urmă Lilian (probabil) i-a tras de barbă pe nemți și aceștia au mai dat două locuri. Loredana și LAREME. Jucătorii din LAREME s-au temut să-și trimită un membru la drum lung cu o claie de Asachi răi și flămânzi, așa că ne-au cedat locul.[2] Costel Bocancea regretă, în timp ce trage cartea mea, că nu a învățat mai mult pentru examenul de prestidigitator. Ion-Mihai Felea.

Pentru noi jocul de CUC este de multe ori un drog, adică ne mănâncă timpul liber, prietenii se uită suspicioși la noi, după fiecare etapă spunem că o să ne lăsăm și mai mult pierzi decât câștigi. Noi s-a întâmplat să câștigăm nu doar glorie și respect, ci și o călătorie prin Europa până la Amsterdam și-napoi. Dacă v-aș spune că mâine plecați la Amsterdam, vestea n-o să vă impresioneze atât de tare precum dacă termenul ar fi peste 3 luni. O să te gândești că pasta de dinți ți-e pe terminate. O să îți aduci aminte că tocmai ți-ai pus la spălat ultima pereche de brățări. Vai, mâine era seară de poker, va trebui să renunț la șansa de a fi mai sărac. Dar în cazul al doilea, vestea are timp să se sedimenteze. Te trezești în miezul nopții, te duci la WC și, din somnolență, te piși în chiuvetă. Ar trebui să te simți prost, dar nu te simți, pentru că în două luni mergi la Amsterdam.

Dacă bugetul meu construit cu grijă timp de trei luni câte un leu pe zi ar fi fost un asediator, iar bugetul necesar călătoriei ar fi fost un apărător de cetate, atunci vestea că trebuie să ne plătim singuri mâncarea a căzut ca… știți voi, unul dintre acele lucruri pe care asediații le aruncă peste asediatori. Așa că am început să meditez asupra uneia din cele două strategii posibile: 1) Să îmi reduc consumul alimentar printr-o dietă de antrenament autoimpusă sau 2) Să privesc călătoria la Veka ca pe o iarnă, să mă burdușesc de rezerve subcutanate și să dorm tot drumul. Până la urmă am mers pe 3) doi lei pe zi în borcan în loc de unul, rucsac plin cu chifle & pateu și lecții de cerșit de la țiganii ieșeni: dhă o marcă, domnu, mâncațaș părul blond și ochii de harian, trăițar familia sănătoasă, nu ca a mea la Treblinka…

Eu, cu mintea mea incapabilă să umple golurile dintre datele disponibile cu scenarii plauzibile care mi-ar permite să interpretez corect realitatea, am crezut că Veka a condescins să pogoare în Moldova și a zis: să fie călătorie în Germania pentru cei mai deștepți cucheri în materie de ferestre. După care a scos un pumn de mărci, l-a aruncat în sus și a spus: După ce plouă cu bani nu apare curcubeu. Octavian Paler[3]. Lucrurile nu stăteau așa. După ce ne-am întors – eram la ședința elitară – Lilian mi-a explicat cum stă treaba: El lucrează la o firmă care colaborează cu Veka, Aconitra SRL, iar Veka îi returnează anual o parte din cheltuieli pentru publicitate.[4] Lilian s-a gândit că decât să arunce bani pe o reclamă inutilă la televizor (oamenii care își cumpără ferestre noi nu se uită la televizor, oricum văd foarte bine ce se întâmplă afară), mai bine organizează de suma respectivă o cupă cu premiu. Și a organizat-o bine, a condus cu tenacitatea unui șofer de tir, a fost mereu calm și binevoitor și ne-a bombardat cu orașe din Rusia. Sfat: nu jucați cu omul fazan cu orașe.

Într-o observație la acest text, Lilian mi-a spus să nu uit de plot twist: Firma aceea care colaborează cu Veka a hotărât pentru 2015 să facă publicitate la TV. Plot twist.

Singurul motiv pentru care nu-mi scot pălăria în fața lui Lilian este că n-am. Am avut una la Baia Mare dar mi-a fost furată. Acum serios, ce fel de vierme de om trebuie să fii ca să furi pălăria altuia? Ăluia îi urez să îi chelească pleșul și să i se pleoștească chelul.

Chișinău – Oradea

  Într-o zi din debutul lui Decembrie ne-am făcut bagajele. Am ticsit acolo haine și mâncare[5]. Și măsline. Sincer să fiu, nu știu ce procese mentale s-au petrecut în capul meu, gen: Yey, mâine mă duc în Germania, hai să iau măsline. Lilian a venit cu mașina la 6 dimineața, a urcat pe o pantă poleită și ne-a cules. Pe urmă Octavian, Vitalie, Andrian & Andrei. Ne-am pornit.

Andrei venea după o noapte în care timpul petrecut dormind fusese mai scurt decât cel petrecut ținând toasturi, așa că nu avea chef de glume. Noi veneam după o săptămână în care nu făcusem glume despre Andrei ca să le păstrăm pentru călătorie, motiv pentru care ne-am dezumflat puțin. În plus, el stătea în spate și trebuia să îmi răsucesc de fiecare dată gâtul, ceea ce scădea din plăcere. Dar să vă prezint geografia și echipa.

Lilian, Ecaterina și Mercedesul.

La volan stătea Lilian, despre care v-am povestit mai sus. Lilian avea o mașină, o soție, un coechipier și 5 debili pe cap. Ecaterina stătea lângă Lilian, pe locul din față și bea Pepsi. Nu am apucat să fac cunoștință îndeaproape cu ea pentru că sunt o persoană care leagă greu prietenii cu persoane care leagă și ele greu prietenii (așa cum presupun că este Ecaterina), dar mi-a lăsat senzația unui om cumsecade. Este posibil, totuși să fi transferat asupra ei o parte din părerea bună pe care o am despre Pepsi și să-mi fi format o părere nefondată în baza unei corespondențe care în realitate nu există. Dacă nu mă înșală memoria (lol, ce bizar sună aceste cuvinte în epoca informației la un click distanță) acest fenomen poartă denumirea de efectul Veblen, adică noi ne uităm la o reclamă cu deodorantul Adidas care se dă la subraț cu Dima Bilan și vrem să ne dăm și noi la subraț cu Dima Bilan, deși am putea să ne dăm la subraț cu Ionel Istrati.

Pe rândul următor stătea Loredana cu mine și cu Octavian. Loredana face medicină la Iași, iar în timpul liber doarme. Uneori apucă să doarmă și 5 ore pe semestru. Pentru a veni în călătorie a fost nevoită să își reprogrameze un examen, așa că, scăpată de medicină, timpul alocat somnului a început să se dilate, iar spațiul alocat mie pe banchetă a început să se contracte. Cu cât mai dulce dormea Loredana, cu atât mai tare trebuia eu să mă sui în brațe la Octavian, ceea ce stârnea murmure de invidie de la ceilalți colegi de echipă care tânjeau și ei la o relație atât de strânsă cu căpitanul lor. Până la urmă, am învățat să dorm peste Loredana, formând împreună cu ea un sendviș uman bizar care se mișca lin pe șoselele Europei, urnindu-se când și când ca să reașeze vreun organ distopic. Eu unul zic că lui Marylin Manson i-a venit ideea cu coasta după ce a dormit într-o mașină.

Octavian este căpitanul echipe Asachi. Octavian a făcut cam ce a făcut toată lumea: în timpul zilei s-a jucat Fazan, CUC și Contact, iar dimineața a înghețat lângă mașină așteptând să coboare Loredana și subsemnatul, cu care prilej subsemnatul a aflat că dacă un cuplu întârzie, opinia publică nu va crede că e vina băiatului nici măcar dacă băiatul confirmă. Pe drum Octavian a audiat cărți, activitate care mi se pare oarecum despotică pentru că nu poți sări peste pasajele care nu te interesează. Teoria mea spune că retina bibliofilului conține conuri specializate în reperarea pasajelor de umplutură și permite creierului să le șunteze automat. Nu prea poți să faci chestia asta la cărțile audio, în consecință, dacă personajul are chef să te lumineze care este importanța filozofică a twerkingului în societatea postmodernă, o să afli care este importanța filozofică a twerkingului în societatea postmodernă, iar dacă te împinge cumva păcatul să dai fast forward, legea lui Murphy are grijă ca în acele 2 sau 3 secunde Maria Emilia să se fi despărțit și împăcat de 3 ori cu Alejandro. Cine privește filme cu FF știe din experiență că durează cu 50% mai mult să le termine.

Octavian Sirețeanu

Pe rândul din spate stătea Andrian Macari, pe care îl știe toată lumea. Andrian este un foarte bun jucător de CUC, util echipei, dar și cel care conduce momentan clasamentul certurilor cu căpitanul echipei, având respectabila cifră de 2 la activ. Pe locul secund, într-o competiție foarte strânsă, la doar 2 certuri distanță, se află restul membrilor echipei Asachi.

Lângă el stătea Andrei Curăraru, un tip pe care, sincer să fiu, nici după 3-4 ani nu știu cum să-l iau. Uneori vreau să îmi cheltui ultimii 5000 de dolari ca să îi fac cinste cu cel mai fin coniac, altădată îmi vine să îi dau unui asasin profesionist. Nu știu alții cum fac, dar eu prefer să gestionez dilema Andrei Curăraru în felul următor: am început să joc cu el acum 4 ani, și pentru fiecare zi în care petrec fie și câteva minute în compania lui, pun un dolar într-un borcan. Când în borcan o să se strângă 5000 de dolari, o să rezolv problema într-un sens sau altul așa cum o să-mi dicteze inima. Încă nu am stabilit un nume pentru această dilemă. Momentan oscilez între Noroc sau cipok și Coniac sau colivă.

Andrei Curăraru cu privirea aia de: „Stop acting like you do not watch porn.”

La geam pe scaunul din spate stătea de obicei Vitalie Eremia, un om pe care îl știam doar din vedere, vederea echipei Google – Moogle. Să fac cunoștință și turul Europei cu el a fost o experiență plăcută, dar și deprimantă, pentru că formez greu legături cu alți oameni, iar până a-i cunoaște, acești oameni nu înseamnă prea mult pentru mine și sunt capabil să îi vând STASI-ului pentru un kil de bere est-germană. Deprimantă, ca să îmi explic gândul, era ideea că aș fi fost capabil cu doar câteva zile înainte să îl vând pe Vitalie, care este un om inteligent și cu bun simț, STASI-ului pentru un kil de bere est-germană.

Andrian Macari și Vitalie Eremia.

Peste o oră și puțin am ajuns la granița dintre patria noastră multiubită și o țară normală. Grănicerii au constatat că avem prea multă iubire asupra noastră și nu ne-au lăsat să ieșim cu ea din țară, așa că le-am lăsat-o lor. Băieții și-au scos pașapoartele roșii, eu mi l-am scos pe cel albastru, i-am confirmat vameșului că ne ducem acolo unde a zis Lilian că ne ducem, și am luat-o la galop prin România. Mergeam spre Oradea. Între timp, fiecare pasager din Mercedesul Vito avea câte 2 pachete de țigări care s-au întors peste câteva minute în brațele grijulii și vicioase (dar nu drăgostoase fiindcă iubire nu mai aveam, mai țineți minte ce s-a întâmplat la graniță?) ale lui Andrian și subsemnatul. Din loc în loc ne opream și fumătorii profitau de ocazie să se dezmorțească mortificându-se cu iarba dracului.

Drumul a fost interesant și a arătat că oamenii inteligenți mai bine se spânzură decât să moară de plictiseală. S-a vorbit mult despre tot felul de lucruri și s-au jucat tot felul de treburi permise inclusiv minorilor. Am avut ocazia să ascult despre regimul fiscal din Moldova, despre esența științelor umaniste și relevanța lor în contextul informațional actual. Despre politică și societate. Despre călătorii prin România și tot felul de minuni. Dacă nu aș fi fost leneș și m-aș fi apucat de această relatare acum un an, când amintirea  călătoriei, cu dialogurile, glumele, spiritele și ghidușiile ei, era proaspătă, textul de față ar fi fost atât lizibil cât și informativ. Altfel stând lucrurile, din motivul de lene invocat mai sus, se prefigurează o descriere care putea la fel de bine să vine de la cineva care nici n-a fost în vekălătorie, de exemplu Eugen Bocancea sau Alexei Șerșun, pe care, deși au făcut și ei parte din echipa care a câștigat Cupa Veka, norocul i-a ocolit. Mă rog, i-a ocolit, deoarece fugea cu brațele întinse spre cei care urmau să meargă în Vekălătorie și nu voia să se împiedice.

Pe undeva prin Cheile Bicazului am făcut o pauză mai lungă și am profitat de ea ca să folosim pentru prima dată pe îndelete aparatul de fotografiat împrumutat de Loredana de la Cristina Guțu, colega ei de grupă și nebunii. Atunci mi-am dat seama că un aparat de fotografiat are multe în comun cu un bebeluș. Are 2 kilograme, trebuie să ai mare grijă de el, îți stă atârnat de gât, îi face pe oameni să zâmbească dacă îl îndrepți spre ei și valorează 500 de dolari pe piața neagră.

Andrei e gata pentru o căciulă călduroasă să îți facă legătura cu Divinitatea.

Spre seară am ajuns la Oradea, pe o ceață de ziceai că armata germană a întâlnit-o pe cea română în deplasare, iar când nemții au pierdut și s-au retras, au aruncat cu fumigene ca să nu-i poată urmări românii până în Germania să le ia locurile de muncă. Hotelul era extrem de simpatic, cel mai simpatic dintre toate câte urmau să ne găzduiască (deși n-am stat nicăieri rău). Pe fațadă erau trecute 3 stele, dar poate o fi furat-o cineva pe a patra și au uitat să o înlocuiască. După ce ne-am primenit puțin, am început să ne căutăm prin camere să ne îmbiem la un păhărel de te miri ce și o carte de Dixit. Ne-am strâns până la urmă toți, am pus gospodărește subiectul mirării pe masă, alături de vărul lui drept care în rusa colocvială rimează cu ecuson, moment în care măslinele și-au etalat adevărata valoare. Știu, știu că am vorbit condescendent, aproape obijduitor, despre măsline, dar, privind în urmă, doresc să-mi revizuiesc declarația. Măslinele în călătorie sunt o idee foarte bună. Dacă va fi să scriu vreodată un Compendiu autobiografic de sfaturi de care doar retardații au nevoie, unul dintre sfaturi va fi următorul: Dacă urmează să faceți o călătorie prin Europa și aveți de ales să luați cu voi un borcan de măsline în plus sau manualul de poloneză, alegeți măslinele.

Dixit și băieți. Loredana se uită de sus la noi.

X oameni am stat, X oameni ne-am simțit bine, X oameni ne-am strâns lacrimogen în brațe pe la ora 1 noaptea, X minus 2 oameni s-au dus în camerele lor să se culce și X minus (X minus 2) oameni au rămas în camera lor să strângă cutiile de te miri ce și pungile cu ecuson. Țin minte că unul dintre cei doi care strângeau se întreba dacă oare n-ar fi mai bine să lase treaba asta angajaților hotelului. Dar oare angajații hotelului când or să vină și-or să vadă borcane de măsline, cutii de bere și fărâmituri, n-or să deducă că aici au stat moldoveni? Și dacă da, deducția lor nu ar genera un context în care să fii moldovean îi rău? Și dacă da – contextul ar fi negativ, ar trebui să îmi pese? Și dacă mă conving că nu îmi pasă, aș fi capabil să o fac pe Loredana să împărtășească convingerea mea? Probabil că nu, am conchis cu un oftat defetist. După care țigară rulată, duș, pat și somn până când ceasul ne-a chemat alla arme.

Budapesta – Praga

  Dimineața ne-am cuibărit înapoi în Mercedes și, suferind dezorientați de sindromul somnus interruptus, ne-am pornit spre Budapesta. Am trecut granița maghiară-română rapid, fără ca grănicerii să fie curioși dacă avem condiție fizică suficientă pentru a ne căra gențile până la scanerul lor nefuncțional (alo, se-aude, Domnul punct de trecere a frontierei Albița & Sculeni?). Eu cu Loredana am înjghebat din nou covrigul uman teoretizat în ziua precedentă și am adormit, proces din care a avut de câștigat toată lumea, mai puțin pașaportul meu care s-a umplut de riduri. Traseul Oradea – Budapesta a avut porția lui de glume și discuții, însă istoria nu le-a reținut. Pe la amiază am ajuns în Budapesta, unde ne-am dat jos ca să ne hrănim cu prima porție de turism veritabil. Ploua mărunt și era destul de frig, nimic descurajator, însă. Am urcat în Castelul Buda, unde am făcut o grămadă de poze. Dacă e adevărată credința anumitor popoare precum că fiecare fotografie captează un fragment din sufletul celui fotografiat, iar J.K. Rowling n-a mințit în legătură cu horcruxurile, vă avertizez că Andrian este un tip foarte greu de ucis. Am mers printre clădiri și am ieșit spre Bastionul Pescarilor, unde fojgăiau nenumărați turiști ghidați de umbrele multicolore (a și făcut Octavian întrebare la CUC despre asta). Acolo am văzut pentru prima dată o machetă pentru orbi, adică miniatura metalică unui obiectiv turistic astfel încât să îi poată admira și nevăzătorii arhitectura. Cu riscul să par filistin sau insensibil, recunosc că nu prea văd rostul unei asemenea machete. Din punctul meu de vedere e ca și cum i-ai da un dispozitiv de ecolocație unui impotent. Gen: „uite, frățioare, ca să ai și tu idee cum ar trebui să fie…”

Andrian regretă că n-are opincă, dar un bocanc de la Zorile tot atârnă el pe Castelul din Buda.

Boobs and Sauron

Andrei și Dunărea

 

Am traversat Dunărea din spatele lui Andrei în căutarea unui loc de halit. Apoi am devansat această sarcină în stiva de operațiuni ca să facem loc uneia cu prioritate sporită: să găsim un loc în care să schimbăm bani, lucru care, duminica, într-un oraș unde, după cum ne asigura Andrei, oamenii nu prea vor să vorbească engleza, nu s-a dovedit chiar așa ușor. În final, cu echivalentul a 10 euro în buzunare, am intrat într-un soi de cantină chinezească unde am comandat cu ajutorul indexului (asiaticul de după tejghea nu știa engleză) niște amestecuri bizare de carne, legume și sos. Felurile de mâncare erau de două tipuri: 1) fix ce-a comandat cel dinaintea ta sau 2) altceva decât cel dinaintea ta. Când mi-a venit comanda, nu am ratat ocazia să îmi pun în valoare cele 3 cursuri de chineză de la facultate și i-am tuflit un sie sie (mulțumesc), ca să primesc înapoi privirea tipic – sictirită de vietnamez căruia i se mulțumește într-o limbă cu care vietnameza se înrudește în aceeași măsură ca spaniola cu rusa.

Mâncarea a fost multă, bună și ieftină. La preț cam ca șaurma în România, deși nivelul de trai e mai ridicat în Ungaria. Unii dintre noi au vrut ceva lichid ca să stingă focul iute al bucatelor și am încercat cu disperarea alpinistului pe scara Scoville să cercetăm pe distinsul vânzător au nu are spre vânzare tea ori coffee. A urmat un moment ilar pentru că distinsul vânzător nu înțelegea ce dracu vrem, iar noi tot îi dădea cu tea-tea de parcă am fi fost niște englezi obsedați de sfârcuri. Până la urmă s-a prins că vrem ceea ce, în mod firesc, pe limba lui se cheamă chai. N-avea.

Îmbuibați și fericiți, am ieșit afară, iar eu am mers să cumpăr vin fiert de la o gheretă pe care scria ceva de genul Ighenetketkoloszvarosznagy, adică pe limba noastră poșircăsupraevaluatădeprostitturiștiifraieri. M-a întrebat de unde sunt și i-am zis că din Republica Moldova ca să nu îmi scuipe în Tokai. Ne-am mai plimbat puțin prin zonă – era un târg pentru turiști unde am întâlnit o româncă – am cumpărat niște sandvișuri și ne-am urcat în mașină. Ne aștepta Praga.

În imagine vedem un cotropitor nemilos care își pune carne crudă sub cal, iar la sfârșitul bătăliei își asezonează șaurma cu sângele dușmanilor răpuși. În spatele lui vedem statuile unor unguri.

Ce-am învățat în Budapesta e că nici cerșetorii nu sunt egali între ei, de exemplu, ai lor o duc mai bine decât ai noștri. Stăteau tolăniți în subteran pe saltele cu o zestre de obiecte și cartoane, privind flegmatic la trecători sau visând poate la trecutul lor de cuceritori călare. Pe de o parte, sigur, e un oraș frumos, curat și plin de clădiri istorice impunătoare. Pe de alta, nu trebuie să uităm că moștenirea aceasta a fost construită și din truda popoarelor cărora Ungaria le-a fost manager general. Dacă aș fi avut și eu sârbi, croați și români care să iobăgească 3 secole, mi-ar fi dat mâna să durez treburi mișto în marmură destinată istoriei.

În drum spre Praga am trecut granița dintre Slovacia și Cehia, o înșiruire de stâlpi abandonați, și ne-am oprit să fumăm și să aruncăm niște gunoaie lângă cele existente. Și pentru că mândria nu mă lasă să omit un asemenea detaliu, pe un ambalaj trona o inscripție în românește. (nu țin minte marca? Dorna, Gura Căinarului, se pare că nu mai ține minte nimeni)

Pe la 9 am ajuns în Praga și ne-am cazat la hotel. Am respirat adânc de două ori și am coborât imediat în vestibul unde ne aștepta Alina Cazachevici, jucătoare în Google – Moogle și rezidentă a capitalei cehilor de câțiva ani. Alina s-a angajat să ne arate centrul orașului și în genere să aibă grijă de noi, faptă pentru care îi transmit pe această cale mulțumirile noastre. Pe drum Alina a ținut să îmi amintească că iarba e legală în Cehia (oare de ce ar fi gândit ea că o asemenea informație ar fi pentru mine relevantă?). Am făcut iar un biliard de poze și într-un final ne-am parcat oasele lihnite într-un pub-restaurant. Atmosfera părea și s-a dovedit plăcută, mâncarea bună. Meniul era trilingv, inclusiv în rusă. Când s-a înființat chelnerul, am rugat-o pe Alina să intermedieze comanda, iar trialogul care a urmat a fost unul amuzant.

Eu: Vreau genunchi de pork

Alina: Kolenka porkova

Eu: Salată Cezar

Alina: i salat Țăzar

Eu: Bere

Alina: Pivo

Etc.

Genunchiul de porc a fost delicios. După masă (de asemenea, înainte și în timpul) ne-am înfipt în halbele de Staropramen, convingându-ne, dacă mai era nevoie, că Staropramenul de la noi e verișoara săracă și slută a Staropramenului din Cehia. La un moment dat mi-am rulat pe șest o țigară (cu tutun) și, ridicând-o ca pe o făclie a libertății, am întrebat:

– Alina, sigur chestia asta e legală aici?

O șaurma – 3 $. Un aspirator – 50 $. O mașină – 5000 $. Priveliștea unei mese de oameni lăsați fără replică – de neprețuit.

Ca să nu zic doar de bine, chelnerul a fost cam nesimțit. Când a venit și a început să ne vorbească în cehă, Andrian n-a mai suportat și a început să îi vorbească înapoi în română. Moment simpatic. S-a uitat pătrat la Octavian când acesta a comandat bere caldă, de parcă i-ar fi cerut un tort personalizat cu textul Acordului de la Munchen inscripționat cu cremă de cacao pe marțipan. Că cică berea caldă este o abominațiune și că mai bine își extirpă partea creierului responsabilă cu sfaturile pentru clienți decât să îi aducă bere caldă. Octavian s-a oferit politicos să îl țină imobilizat cât timp Loredana își demonstrează sieși că merita mai mult de 6 în grilă la examenul practic de anatomie a creierului, așa că într-un final abominațiunea a fost livrată. Pe urmă selfiuri pe lungimea mesei, rămas bun, mașină, hotel, pătuț și somn. Ne aștepta orășelul Hamm.

Andrei în centrul Pragăi.

Adrian și Bruce se uită urât unul la altul

Frumos oraș, n-ai de ce te legaliza… padon, lega.

A doua zi am mai zăbovit câteva ore prin Praga să vedem o cetate pragheză care, pare-mi-se, chiar așa se chema: Cetatea din Praga, adică reședința conducătorilor cehi[6] unde am văzut multe clădiri frumoase pe dinafară. Pe dinăuntru nu am văzut niciuna, doar o catedrală unde lumea se aștepta să îmi scot fesul. E frig, dă-te, dreaqu, m-am gândit. În magazinașele cu suvenire m-am convins, dacă mai era nevoie, că cehii sunt foarte zeloși în a specula turistic pe seama unui evreu de limbă germană, cetățean austro-ungar, de la care, dacă Max Brod s-ar fi luat după capul respectivului, nu ar fi rămas nimic. Max Brod a fost acel prieten pe care îl însărcinezi în caz de dai colțul prematur, să îți șteargă istoricul browserului și a eșuat lamentabil să își facă datoria.

Garguie

Sculptură realizată de meșteri clujeni.

Praga – Berlin – Hamm

  Momentele în care am aflat vești zguduitoare, tragedii, ni se întipăresc puternic și detaliat în memorie. Psihologii numesc asemenea amintirii vii, detaliate – amintiri flash (cred că aș traduce prin „instantanee” dacă m-ar întreba cineva). Studiile au arătat că americanii au fost capabili să își aducă aminte cu exactitate câte lingurițe de zahăr și-au pus în ceaiul pe care îl sorbeau atunci când la televizor s-au dat știri despre atacul din 11 septembrie. Eu, spre exemplu, țin minte exact care parte a corpului m-a durut când am aflat că l-au arestat pe Vlad Filat. Din fericire, cât timp am mers dinspre Praga spre Berlin n-a murit nici o vedetă. Robin Williams trăgea tare să învețe pentru permisul de port-armă, Amy Winehouse trăgea pe nas, iar naționala României trăgea să moară în timp ce trăgea fără succes de timp și la poartă, așa că nu am putut să îmi formez nici o amintire flash. Pe cale de consecință, nu țin minte mai nimic din ce s-a întâmplat pe drum. Mai ales pentru că dormeam eu, dormea toată lumea, mai puțin Lilian care ridica periodic câte o geană ca să se asigure că nu am intrat în Atlantic. La un moment dat ne-a arătat Polonia, la vreo 15 km distanțăȚin minte doar că mă holbam uneori pe geam să văd și mă simțeam incomod să merg pe autostrăzile făcute de Hitler. Mi se părea incorect din punct de vedere politic. Într-un final, când seara trăgea soarele de mână să se care, am ajuns în Berlin. Între timp îl sunasem pe Adrian Sali, un prodigios matematician din liceul Mircea Eliade care studia prin Berlin ceva legat de calculatoare, ca să ne dea un punct de întâlnire. Mama lui îmi încredințase un pachet pentru el. Știu că sunteți curioși despre conținutul pachetului, dar nu vă spun. Păi, cum credeți, dacă nu le-am spus vameșilor, o să vă spun vouă?

L-am urcat pe Adrian în mașină și l-am privit cu ochi rugători în care se citea dorința să vedem locuri frumoase din Berlin. Adrian s-a uitat înțelept prin mașină, a văzut oameni însurați, și a ales varianta plictisitoare, aia cu Zidul Berlinului, Bundestag și Porțile Brandemburgice. Așa am aflat că Zidul Berlinului era, de fapt, o fâșie tampon lată de câteva zeci de metri și delimitată pe fiecare flanc de câte un zid. În timpul războiului rece zona tampon a fost năpădită de plante și s-a dezvoltat nesupravegheat o floră miscelanee, sălbatică, de neînchipuit într-o oraș atât de populat și industrializat precum Berlinul. Bălăriile și pisicile erau singurele organisme libere din fâșie. Altminteri, nemții care încercau să treacă făceau pneumonie, vorba bancului – neamțul transpirat, glontele rece. Pe fragmentul de zid păstrat intact în scop turistic erau lipite o mulțime de gume de mestecat. Nu am înțeles semnificația unui atare upgrade și nici nu țin minte care era explicația dată mai târziu de internet. Ceva, cretin, oricum.

Adrian Sali, primul din stânga.

Am cumpărat suvenirele de rigoare, ne-am despărțit de Adrian și am purces mai departe. La Hamm am ajuns destul de târziu, într-un hotel cu aer retro, făcut parcă să găzduiască mai degrabă păpuși de ceară. Aveam toate condițiile, mai puțin internet ca lumea, dar asta nu m-a deranjat. Camerele ne-au înghițit conspirativ, strecurându-ne bulgări de înfiorare pe sub haine. Nu era creepy, era pur și simplu destul de frig, iar mie mi-a luat ceva timp să înțeleg că trebuie să umblu la calorifer ca să îl pornesc. În genere, ne-am simțit bine acolo, având în vedere și faptul că am stat 3 nopți în Hamm, având astfel posibilitatea să mă obișnuiesc. Dispuneam de un dormitor și un fel de sufragerie cu măsuță unde ne-am plantat răzleț bagajele, aruncând tot felul de lucruri prin cameră și lăsând pasaje discrete, ca și cum am fi minat un front a lehamite, după o sticlă de votcă, pentru un inamic pentru care manifestam oarecare simpatie. După care boardgame-uri, poze, poze, poze, boardgame-uri și somn.

Ionele, nu mai lipi guma de bancă, ce, te crezi la Zidul Berlinului acilea?

Veka și Dortmund

  Se spune că porcul nu se îngrașă de Crăciun, dar nici nu se supără dacă încerci. Hotelul avea mic dejun (bufet suedez) la 5 euro. Ne-a învățat Andrei cum să procedăm. Îți pui cereale cu lapte, fiindcă asta se mănâncă dimineața. Pe urmă, după ce ai umplut bărdăhanul cu cereale, închizi frumușel ochii, îți golești mintea, devii conștient de faptul că lumea senzorială e o iluzie – maya, cum spun hindușii, și că spațiu-timpul nu există decât dacă permitem acestei iluzii să ne guverneze existența, provocându-ne suferință. Transfigurați de această subită și profundă epifanie, ne slujim de instrumentul meditației ca să traversăm timpul în diagonală. Andrei, care urmărește atent procesul, îți dă o palmă după cap cam când ești mental pe la ora 2 și te proiectează afară din starea de meditație. Fiziologic, ești tot la ora 8 dimineața, cu bărdăhanul plin de cereale cu lapte, dar la nivelul conștiinței ești la ora 2 după amiază și ți-e foame, motiv pentru care îți pui ouă cu șuncă în farfurie și mai umpli o dată bărdăhanul. După care iar meditezi, iar traversezi timpul în diagonală, iar te croiește Andrei după ceafă, iar te trezești flămând, iar umpli bărdăhanul. După care îți faci niște sandvișuri pentru mai încolo, de data asta fără să ai nevoie de meditație. Singura chestie pe care n-am înțeles-o e cum reușea Andrei să iasă din starea de meditație fără palmă după cap. O fi pentru că stăpânește mai bine tehnica meditației, zic eu. Că doar nu ne-o fi altoit ca să se distreze… După sniadanie-obiad-kolacie[7] transcedentale, ne-am suit în mașină având ca destinație punctul zero al călătoriei noastre. Urma să vizităm cartierul general al sponsorilor călătoriei – fabrica Veka (când anunțaseră băieții din GM în vară că organizează Cupa Veka mi s-a părut pur și simplu o glumă bună, hă hă, cupa Veka[8], hă hă, pentru ca să aflu ulterior că există o asemenea companie). Acolo ne-a întâmpinat o doamnă responsabilă de relații cu publicul, pe care Lilian de altfel o cunoștea dintr-o călătorie anterioară, și ne-a făcut turul fabricii. Nu pot să vă povestesc ce fel de minuni am văzut acolo pentru că am semnat un contract de confidențialitate, dar excursia prin fabrică mi s-a părut impresionantă. Veka se ocupă cu fabricarea profilurilor pentru ferestre. Înainte de Vekălătorie mi s-ar fi părut ciudat ca o companie atât de mare și tentaculară să se ocupe de un lucru atât de îngust precum profilul din care se fac cadrele în care este inserat geamul unei ferestre. Între timp am evoluat. Acum mi se pare ciudat că mi s-a părut ciudat un lucru atât de elementar.

Am primit fiecare câte o vestă de semnalizare de culoare oranj ca să nu ne pierdem. Totodată, oranjul arăta că suntem oaspeți, adică potențiali spioni (lucrătorii aveau veste galbene).[9] În linii mari, am parcurs tot procesul de fabricație, de la recepționarea materialelor (tirurile cu marfă sunt cântărite la intrare și la ieșire pe un cântar sub asfalt), apoi mixarea ingredientelor pentru obținerea variilor cocteiluri de compozit. Compozitul este materialul păstos pe bază de polimer care va fi ulterior turnat în forma unui profil rezistent de fereastră. Am urcat la etaj unde, într-o încăpere securizată stătea o bandă rulantă deasupra căreia tronau brațe robotice cu funcție misterioasă. Acela, ne-a explicat ghidul nostru, era laboratorul fabricii. Veka, și presupun că nu este o practică singulară, recompensează individul care îmbunătățește procesul de producție cu o parte din suma pe care compania o economisește în urma inovației. Loredana a întrebat șoptit dacă s-ar aplica și în cazul în care am veni noi cu o idee, eu am tradus (ghidul era o ucraineancă și ne vorbea în rusă), pentru că ce e omul dacă nu o sumă de idei furate de la alții, iar doamna a râs și a precizat că ar trebui să fie o idee a naibii de bună. Mai departe am văzut un aparat poreclit mașina timpului. Veka produce profil pentru multe dintre zonele globului și, implicit, pentru diverse tipuri de climă. Cercetătorii lor au nevoie să afle cum s-ar comporta un anumit tip de compozit în condiții de, să zicem, climă siberiană timp de 20 de ani, doar că nu au timp să aștepte atâta amar de vreme (afirmație valabilă mai ales pentru nemți, care au stat în asemenea condiții timp de 2 ani, între 1941 și 1943, și nu prea le-a plăcut). Mașina timpului simulează condițiile climaterice și procesele de uzură (nu mă întrebați cum, ja nezavisimyj expert, cerez reku) într-un timp mult mai scurt. În continuare am fost plimbați de-a lungul liniei de asamblare și ni s-a explicat sumar cum funcționează fiecare etapă, cum la un moment dat a fost introdus un sistem de bobine care a optimizat mult procesul industrial și a crescut viteza de producție. Ideea, pe cât mi-o amintesc, este că peste latura exterioară (cea care odată instalată pe perimetrul geamului va da spre stradă) se aplică o fâșie de polietilenă[10] colorată sau nu. Aceste fâșii stau îmbobinate deasupra meselor de lucru după care sunt lipite pe toată lungimea de zeci de metri a barei de profil. Ulterior, bara de profil va fi tăiată în funcție de comandă și livrată producătorilor locali de ferestre, care vor îmbina profilul și vor monta geamul în cadru, rezultând fie ferestre standardizate, fie ferestre cu dimensiuni personalizate.

Trecând din secțiune în secțiune, am trecut printr-un pasaj îngust și lung flancat din ambele părți de sicrie de metal stivuite până în tavanul aflat la peste 15 metri înălțime. Ni s-a explicat că acelea nu erau sicrie, ci strunguri specializate. Aceste strunguri erau folosite fie în producție, în funcție de specificul comenzii, fie vândute sau livrate companiilor fiică. Fiecare sicriu cântărea, presupun, câteva sute de kilograme și costa câteva zeci de mii de euro. La un calcul rapid am constatat că erau câteva milioane de euro în culoarul acela. Dacă reușesc să ciordesc un strung, mi-am zis brusc însuflețit, îmi cumpăr tractor, vorba cântecului. Și chiloți. Și șosete cu găuri pentru unghii, să se asorteze cu plugul.

Lilian ne ajută în demersul nostru de a nu muri proști.

Ultimul pit-stop l-am făcut în muzeul companiei, unde ghidul i-a cedat ecusonul de povestitor lui Lilian, care ne-a explicat de ce interiorul unui profil are aspectul unui nivel de Supermario pentru termite. Aerul, zicea profa mea de fizică, este un bun izolator, iar profilul unei ferestre împarte spațiul în mai multe camere astfel încât efectul izolant să fie accentuat. Cu cât mai multe compartimente conține interiorul profilului, cu atât mai termoizolant va fi cadrul ferestrei.

Sper că nu-i secret industrial, sau ceva…

Excursia a fost încheiată apoteotic cu o masă la cantina fabricii. Acolo mănâncă majoritatea lucrătorilor mai ales pentru că prețurile sunt mici. Acolo ne-au asigurat că nu trebuie să plătim nici masa, nici farfuria spartă de Loredana. De fapt, mai mult s-a rupt în două de la greutatea mormanelor de mâncare sub care a îngropat-o Loredana. Printre farfuriile monticulare șerpuiau întrebări despre noi, despre Moldova, despre CUC, despre baștina ghidului. Apoi, sătui, am fost pupați pe obraji și lăsați să plecăm. Eram la jumătatea zilei a patra și vizita la Veka rupea franzela dulce a exilului nostru temporar fix în două. De acum înainte urma să fim mai aproape de momentul întoarcerii decât de cel al pornirii.

Am încercat să o urâțesc în fotoșop cât am putut. Ăsta a fost maximul.

Nu am stat mult la hotel, poate chiar deloc. Ne-am pus în cap să vizităm orașul Dortmund, situat la vreo 20 de km de Hamm. În Dortmund ne-am separat mai întâi în două când Andrian și Andrei au decis să verifice la sursă miturile despre berea germană care, spune-se, se face tot mai bună pe măsură ce o bei, iar la a 15-a bere, exact când urmează să faci pătrățele pe abdomen de la vomat, te simți ca și cum ți s-a înmânat ușa de la paradis. De la ușa din spate, că pe ușa din față intră oamenii care nu beau. Noi ceilalți am intrat într-un magazin de cărți, suvenire și boardgame-uri, de unde mi-am luat un Hanabi. Pe urmă oamenii s-au dus care încotro, iar eu cu Loredana am început să răscolim prin magazinele de haine în căutarea timpului pierdut cu boardgame-uri, timp pe care l-am fi putut petrece căutând haine. Loredana a luat un cadou pentru sora ei, iar eu mi-am băgat picioarele în cumpărături, în sensul că mi-am cumpărat o pereche de blugi, haina mea de șmecherie până astăzi. Sigur, Loredana ar fi vrut să mai stăm, măcar până dă faliment magazinul, dar aveam oră stabilită de întâlnire cu ceilalți (Octavian, Lilian, Catea, Vitalie, pe urmă Andrei și Andrian), dat fiind că nu prea aveam telefoane și nu ne puteam suna după bunul nostru plac. Între timp centrul orașului Dortmund se umpluse de tineri zgomotoși care așteptau meciul de Champions League din seara aceea, în care Borussia juca cu nu mai știu cine.[11] Urma să prindem un meci acasă și la Amsterdam, un 4-0 cu Hapoel Tel Aviv, dar asta este o poveste pentru mâine. Mercedesul ne-a luat de unde ne lăsase și s-a pornit înapoi la Hamm. Pe drum am intrat într-un supermarket ca să cumpărăm ciocolate și bere. Tranzacția se întâmplă altfel decât la noi. În Chișinău, de exemplu, pui produsele pe banda rulantă, casierița îți urează la mulți ani presupunând că e ziua ta, pentru că în mod normal moldovenii nu-și permit, îți zice o sumă și tu depui banii în palma ei înjurându-l pe Usatîi sau pe Chirtoacă, dar niciodată pe ambii. În Germania pui produsele pe bandă, pui banii – mai puțini decât în Moldova – în palma casieriței, spui Dan Chișon și te duci acasă. Sigur, dacă ești moldovean și ții la tradiții, poți să-i și înjuri pe susmenționații, pentru că tradițiile sunt o parte esențială a ființării noastre, copii.

 
Era 2014, încă mai mergeau glumele cu Usatâi. Acum parcă ne stă râsul în gât.

Seara Lilian a sugerat să mai vedem un orășel din apropiere, dar am refuzat cu toții, mai puțin Andrian și Andrei. Restul am stat, am jucat K2 (premiul echipei Asachi pentru câștigarea Maratonului[12]) și i-am așteptat pe băieți. Când a venit Andrian, am coborât cu țigări într-o mână și bere la doză în cealaltă. M-a mirat să dau la bar de o doamnă care știa tot atâta engleză câtă germană știam noi. Se vede treaba că ultimii turiști englezi care dăduseră pe acolo aveau trecută Normandia în foaia de parcurs. Știa, în schimb, poloneza, care îi era, cred, limbă maternă. Limba paternă așa și n-am aflat-o, deci am încercat să găsesc o aplicare cursurile lui Pan Dariusz din sala Bărbulescu a Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași. Baiul era că doream să comunic: „Tanti barmaniță, noi vrem să bem o bere și să fumăm o țigară la bar, dar ne-am adus de-acasă, nu tre` să mai spălați două halbe pentru măriile noastre”, dar cunoștințele mele de poloneză erau relevante doar în contextul în care m-ar fi chemat Marek, aș fi locuit în Cracovia, aveam o soție pe nume Eva pe care țineam numaidecât să o prezint, Sofia Loren era o actriță franceză, iar dimineața mă scol, fac duș, îmi aplic machiajul și aștept să vorbesc o oră la telefon cu prietenii. Până la urmă, am ținut rusa mea sub apă până a căpătat aspectul vinețiu, anaerob și africativizat de poloneză, iar mesajul a fost transmis. Am făcut un compromis să stăm în antreul barului și ne-am terminat berea, în timp ce ne uitam pe geam în căutare de nemți cărora să le plasăm pachetele noastre de Marlboro și să le bișnițărim unor nemți pentru 3 euro. Așa ne amăgise Traian, fost student la Bremen, că ieși în stradă cu pachetul semi-ascuns în mânecă, faci cu ochiul trecătorului, îi arăți 3 degete jumătate – adică 3 euro 50 vrei pe pachet – și tranzacția se face. Acesta fusese planul nostru, să trecem cu vreo 10 pachete de Marlboro și să ne cumpărăm de mâncare din banii astfel câștigați la negru. Fumând pansivi și flămânzi în holul barului, o ceață lăptoasă se cobora ca o cortină de pe mințile noastre, iar de după cortină se dezvăluia chicotind școlărește silueta unui Traian care își ștergea cucul de noi. Apoi, ca în poezia lui Stănescu&Tomozei, afară ploua, albul nu-ș ce făcea, negrul muncea agricol, iar domnișoara făcea mulți copii.[13]

Amsterdam

  A doua zi dimineață, ne-am făcut plinul în sala de mese a localului, ne-am suit în Mercedes cu înfrigurare pentru că ne aștepta Amsterdamul. Pe drum oamenii s-au plâns că Andrian își manifestă prea des dorința de a consuma șaurmă. Așa sunt oamenii, subiectivi în aprecieri, când repetă Ion-Mihai aceleași idei și cuvinte, e anaforă, figură de stil de mare rafinament și expresivitate, când o face Andrian, e verbigerație. Odată ne-am oprit la benzinărie să facem pișu. Olandezii (și nu numai) au sistemul ăsta parșiv la benzinărie – plătești 50 de cenți, primești un bon de 50 de cenți, te piși și poți cumpăra în benzinărie ceva de 50 de cenți. Te premiezi singur că ai fost în stare să duci la bun sfârșit această delicată și laborioasă sarcină. Oare bonul de pișu de la o benzinărie e valabil și la alte benzinării? Oare dacă le strângi și te duci cu o sută de bonuri să-ți faci un plin de 50 de euro, se uită ăia de la benzinărie ca la un incontinent? În fine, am traversat mai toată Olanda că să ajungem la Sfântul Graal al excursiei noastre. Orașul Păcatului, în sens că dacă nu ați ajuns să îl vizitați, este mare păcat. Practic, am scris acest text pentru a povesti cum a fost la Amsterdam. Tot ce ați citit până acum este un preludiu. Vi l-am dat gratis, la Amsterdam preludiul costă 20 de euro.

Vandalism românesc în centrul Amsterdamului

Am traversat niște poduri, am oprit la o benzinărie ca să alimentăm și am profitat de oferta benzinăriei care, în anumite condiții, îți dădea o mașinuță lego. Loredana a zis „vreau” și a primit mașinuța. Să mai zică vreunul că fetele se joacă cu păpuși. O brânză, fetele se joacă cu ce vor ele.

Partea proastă este că a trebuit să renunțăm la compania lui Andrei. Are el cică ceva de făcut în Amsterdam, n-avem noi treabă. A făcut rapid 20 de flotări ca să îi iasă venele în evidență, și-a scos geamantanul din mașină, ne-a urat drum bun și bun dus a fost. Ne-a lăsat telefonul amintire, să ne uităm la pozele lui când ne apucă dorul. El se gândea la telefonul lui, uitat în Hamm, ca la un aparat de pe care poți suna și sta pe net, noi, pe de altă parte, ne gândeam la el ca la 10 – 15 grame de ceva bunișor. Hai, 20[14] dacă negociam isteț. Partea bună la partea proastă a fost că s-a eliberat niște loc în mașină pentru oameni și pentru bagaje. S-ar părea că nu va mai trebui să jucăm tetris la limită dimineața când ne așezam chibzuit bagajele în spate. Greșit. Legea lui Felea spune că dacă un grup de cucheri va fi turnat într-o mașină, el va umple tot spațiul disponibil. Iar dacă din grupul de cucheri cineva abandonează colectivul, grupul de cucheri se va dilata și va umple spațiul proaspăt eliberat. Cred că băieții din spate au stat ceva mai bine, totuși.

Manole și-a lăsat soția la Amsterdam. Să facă trotuarul temeinic. Sau temeinic trotuarul.

Odată scăpați de Andrei, am mers la făcut nebunii. Lilian a parcat Mercedesul pe undeva prin centru și ne-a spus să fim toți înapoi până la 17:00. Vitalie ne-a propus un traseu de pe Tripadvisor și ne-am înșiruit cuminți în spatele lui. Am ieșit din mașină, am mers 2 metri și au început să ne facă ocheade vitrine cu muguri, semințe (sămânță de Pineapple Express, trebuia să iau și să dau la Quiz la Iași, gen – fumați și ghiciți filmul). Imediat am ieșit într-o piață caracatiță ce își întindea drumurile în vreo 6 direcții. În mijlocul pieței trona o biserică și un panou de 4 metri pe 2 prin care eram avertizați să nu cumpărăm cocaină de la dealeri (cumpărați direct de la producător, a glumit Lilian). Recent, anunța panoul, muriseră câțiva turiști după ce băgaseră ceva ce trebuia să fie cocaină, dar era heroină. Traseul lui Vitalie a avut bunul simț să ne ducă pe lângă un coffee shop și prin inima cartierului roșu. Domnișoarele expuse în vitrină îmi făceau cu ochiul, mie, sau poate Loredanei, nici până azi nu pot să spun, și se ascundeau pudibonde când încercam să le fotografiem. Din separeul unei prostituate a ieșit un tânăr uitându-se bănuitor în jur și spălând putina la pas măsurat, dar grăbit. Nu mi s-a părut în regulă ce-a făcut. Frățioare, când ieși de la o blondă voluptoasă unde te-ai simțit bine, e musai să te oprești câteva secunde în fața ușii, să respiri aerul tare de decembrie în timp ce te uiți relaxat și superior împrejur, făcând cu ochiul trecătorilor. Să arăți ca și cum i-ai fi dat lui Bruce Willis lecții de salvat lumea, ca și cum ai fi fost atât de bun încât tipa ți-a dat banii înapoi cu lacrimi de fericire în ochi, nu ca și cum tocmai ai înfundat toaleta bordelului cu un falafel de alaltăieri și acum vrei să ieși din raza de acțiune a bodigarzilor până a se sesiza careva. Am mai trecut printr-o piață plină de porumbei, pasărea preferată a lui Octavian, care le-a dat voie tuturor doritorilor înaripați să facă poze cu el.[15] Traseul ne-a dus într-un magazin de suveniruri sexuale inocente precum: prezervative, ilustrate cu mesaje amuzante[16], etc. Am mai traversat câteva străduțe înguste cu tinere vibrând din coapsă (twerkingul a fost inventat la Amsterdam pentru a îmbunătăți circulația sângelui), am trecut niște poduri, am întrebat un polițist câte milioane are Olanda (are 16, ha – ha, fraieri, la noi până și furturile mărunte încep de la un miliard încolo), Loredana și-a luat suvenirul de rigoare și mănuși (era decembrie). Eu și Andrian ne-am tras în poză ținându-ne de mânuță în fața unui bar de gay (ce ambiguă a fost fraza asta), măsură preventivă ca să ne dăm toleranți pentru eventualitatea când vom crește mari, celebri și vom spune lui cutare sau cutare că e prost, iar cutare ne va acuza înapoi de atitudine discriminatorie. Ne-am fotografiat așa cum se fotografiază oamenii blonzi și cu ochi albaștri cu Talmudul în mână ca să nu îi sară alții în cap. Cum se apropia ora 3, i-am urat lui Vitalie, Lilian și Catea cărare bătută de Tripadvisor în continuare și am luat-o pe urmele pe care am venit. În piața cu porumbei am luat un sendviș de la Subway. După ce am mâncat am intrat într-o cafenea și am rugat un chelner să ne lase la pișu. Chelnerul a spus cu față serioasă că în mod normal nu face asta, dar în intervalul de la 3 la 3 și 5 minute se simte generos, așa că ne lasă. La intrarea în veceu ne aștepta o tanti, cam ca tanti de la veceul public din Grădina Publică, cel de sub Bastion, și ne-a cerut câte 20 de cenți. Suntem de la local, am zis și, spre surpriza mea, am aflat că și clienții localului plătesc. Asta n-a sunat deloc bine, dacă s-ar introduce sistemul și la noi, va trebui să îmi iau și bani de pișu când ies la bere, existând riscul să ajung să îi beau înainte să vreau la pișu, iar când o să vină pișu… Ați prins ideea.

Octavian într-un remake după Hitchcock

Am intrat în H&M ca să șopinguim (pluralul de la șopinguin). Loredana s-a apucat să vânture etajele (erau vreo 3 sau 4), eu însă m-am dus direct la ce mă interesa, adică obiectele cu reducere. Glumesc, fesuri. Fesurile cu reducere. Mi-am luat unu la 3 euro, sfătuit de Andrian să nu îl iau pe celălalt, de 2 euro, care stătea bine, dar nu pe cap, moment în care, fericit și pregătit pentru iarnă, am realizat că nu o am pe Loredana lângă mine. Loredana era pe undeva prin magazin, un magazin de câteva etaje, cu un miliard de oameni fojgăind și discutând într-o limbă străină. Am parcurs magazinul de jos în sus și de sus în jos fără să am succes și fără să înțeleg de ce nu am succes. Răspunsul era că anumite zone ale magazinului sunt ascunse privirii – cabinele de probă fiind cel mai evident exemplu. Pe urmă am abordat problema euristic, am coborât la parter, m-am apropiat de o casă și am spus:

• I have lost something, can you help me find it?
• Of course, mi-a răspuns afabil domnișoara. What is it?
• My girlfriend, am zis, cu speranța că domnișoara va spune în interfon: „Miss Loredana Molea is expected downstairs”.

N-a vrut. Păcat, meritam.

Mi-am găsit accidental jumătatea bună, am răspuns cu da la toate întrebările despre cât de bine arată o haină sau alta și am ieșit. Era aproape de 4 și noi încă nu văzusem cum arată un coffee shop pe dinăuntru, deci am pornit să căutăm cum să ne satisfacem această curiozitate arhitecturală. După câteva minute de umblat, l-am găsit pe acela pe lângă care trecusem. Octavian a zis că se duce în treaba lui și am convenit să ne întâlnim în fața coffee shopului la 4 și 50. Am intrat și ne-am uitat în meniul cu cafele. Aveam de ales între cafea curată și cafea pe jumătate curată, iar noi, cu aroganța caracteristică moldovenilor am ales cafeaua curată. Barmanița ne-a rugat să îi arătăm un act din care să reiasă că avem peste 18 ani. Ei aveau, eu îmi lăsasem pașaportul și așa distrus în mașină. Mi-a zis că nu poate să mă lase înăuntru. Dar nu vreau să beau cafea, am argumentat, vreau doar să stau cu prietenii mei. Nu contează, mi-a răspuns. Am ieșit dezamăgit și singur, dar la ușă mi-am adus aminte că am în portmoneu permisul românesc de ședere expirat de vreo 2 ani. M-am întors, i l-am arătat, s-a uitat la el fix 2 milisecunde și mi-a zis că e în regulă. Ne-am așezat la masă, am început să bem din cafea, Andrian a încercat să fumeze o țigară, dar barmanița l-a admonestat vigilentă că nu are voie (lol, cafea poți să bei în coffee shopuri, dar tutun nu), eu am luat două ceaiuri ca să meargă bine cu cafeaua, și am început să ne uităm în jur ca să vedem ce mai fac oamenii. Erau tot soiul de indivizi acolo, oameni care beau cafea la bar, oameni care beau doar ceaiuri și ocupau locul celor care și-ar fi dorit să bea cafea, un indian cu chei zornăitoare, un bătrânel foarte chill care avea o cafea nedespachetată lângă el și se uita peste geam cu o mină extrem de relaxată. Cel mai tare mi-a atras atenția un grup din trei persoane pe care, pentru simplitatea expunerii, o să le numesc P1, P2 și P3 (adică persoana unu, doi și trei). Cei trei au luat o cafea și au început să o bea pe cerc. Unul dintre ei nu voia să bea, dar s-a gândit că ar fi injust pentru toți prietenii lui care nu au avut această posibilitate, să treacă prin Amsterdam și să nu guste din cafeaua lor legendară. P3 s-a pus în cap din câteva guri și a început să facă conexiuni incredibile în stare să îl facă pe Benedict Cumberbatch să plângă în pumni. Se gândea că în drum spre cafenea asistaseră la cum iese regina din palat (sau din altă clădire, alegeți voi), iar aglomerația de afară este de fapt un miting republican[17]. Republicanii, porniți să răstoarne monarhia, i-au văzut pe P3 (împreună cu P1 și P2) cum se uită cu admirație la regină și cu siguranță o să tragă o mamă de bătaie, tu-i mama lor de regaliști. P2 credea că P3 nu ar trebui să mai bea cafea, fiindcă are deja tripuri cu republicanii, dar nu știa cum să formuleze astfel încât P3 să interpreteze că fumează prea mult și celorlalți nu le rămâne nimic. P1 gândea… de unde dracu să știu ce gândea, că doar nu citesc minți ca Voldemort, dar părea persoana cea mai echilibrată și rezistentă la cafea dintre toți. P1 băuse singur jumătate de ceașcă și era foarte calmă, savurând aroma și tăria. P2 gândea că în anii lui de băut cafea nu prea a văzut atâta rezistență. Și se mai gândea că n-a văzut în viața lui o cafea care să te pună în cap din 2 guri. Apoi P3 a început să îi convingă pe ceilalți că trebuie să plece organizat mai departe, dar P2 și P1 nu prea voiau, așa că i-au sugerat lui P3 să se calmeze și să își bea ceaiul. P3 credea că varianta lui, cu panică și scenarii mentale implauzibile este mai interesantă așa că a declarat că pleacă. P1 și P2 ar fi trebuit să meargă după el, dar au dat din umeri, știind că varianta lor era mai înțeleaptă și oricum n-are unde să se ducă. Peste 12 secunde P3 a intrat înapoi și a întrebat ce naiba au făcut ei în coffee shop timp de 10 minute cât a stat el afară. P2 a decis că e rândul lui să facă panaramă, așa că a zis că el vrea să se plimbe vreo 10 minute de capul lui. P1 a reușit cu greu să îl convingă că ideea lui e mai proastă decât un om care nu știe să facă egal cu el însuși la hârtie-foarfece-piatră. Adunați din nou la masă, cineva a întrebat dacă știe cineva cum se ajungă la mașină. P2 a spus că știe el, dar date fiind circumstanțele, P1 și P3 nu prea l-au crezut. P2 a întărit ideea zicând că în spatele bisericii care se vede prin fereastra coffee shopului ar trebui, după închipuirea lui, să fie un panou mare, cam 4 metri pe 2. Detaliul n-a avut darul să îi încurajeze, așa că P2 a plusat cu faptul că are numărul lui Lilian și că, în caz extrem, tot dau ei cumva de mașină, doar că în loc să îi liniștească, această ultimă observația i-a speriat pe și mai tare ceilalți, care se gândeau deja că P2 habar n-are de fapt unde se află, dar zice și el așa ca să calmeze spiritele. Mânat de această inferență, P3 și-a întărit presiunile să se care colectiv din coffee shop. P2 n-ar fi vrut pentru că aveau o înțelegere cu Octavian să se vadă la 4:50 în fața coffee shopului, iar harta lui Octavian era la ei. Avea deja viziuni cu un Octavian lăsat în urmă, umblând bezmetic, flămând și înghețat prin Amsterdam, nevoit să vâneze porumbei ca să nu moară de foame. Cum sfâșie el pasărea lui preferată printre lacrimi și se hrănește cu sufletul măcinat de regrete, prins ca nava argonauților între foamea crâncenă și crima odioasă, cu psihicul destrămându-i-se rapid, pierzând accelerat contactul cu realitatea, hălăduind Amsterdamul ca o fantomă cu pene însângerate de porumbel în barba neîngrijită. Totuși, P3 a insistat, așa că grupul s-a urnit din loc, sperând că promisiunea lui P2 nu fusese o cacealma. Au înconjurat biserica, lângă care se afla un panou, prilej pentru P2 să strige entuziasmat: „panoul, panoul, e aici, v-am spus”, moment în care P1 și P3 au aruncat în direcția lui priviri condescendente ce păreau să spună: „frățioare, nu fi țăran, avem și noi acasă din astea, nu te comporta ca votantul lui Usatâi la concertele lui Stas Mihailov”, iar P2 s-a supărat nițel deoarece se aștepta măcar la un strop de apreciere pentru calitățile sale de călăuză.

Regina, sau ceva pe-acolo

Era bine că grupul se afla pe drumul cel bun, însă din piață izvorau multe drumuri și numai unul era bun. Jucând rapid o ala-bala-portocala în cap, P2 a arătat spre un drum și a zis: „O luam pe aici”, iar lui P3 aceste cuvinte i-au părut revelație divină, sclipire de geniu scăpărată de eterna lumină a minții neprihănite, ca să citez un poet englez mult mai puțin cunoscut decât Jim Carrey, așa că pe acolo au luat-o. Cei trei mușchetari n-au reușit să meargă suficient cât să intre în panică și au văzut pe marginea drumului un Mercedes. Au intrat înăuntru, s-au salutat cu Lilian și au stat în tăcere. P2, în continuare hăituit de viziunile cu Octavian, nu era mulțumit de deznodământ, a ieșit din mașină să îl caute, însă când s-a dat jos, l-a văzut pe Octavian, venind calm și discutând cu Vitalie. P2 s-a suit înapoi în mașină, cu gustul amar al celui care a fost oprit să fie erou.

Loredana a vrut să cumpere o căciulă pentru Vladlena[18], colega noastră de apartament de la Iași, așa că a coborât iar și a intrat într-un magazin aflat la câțiva metri. Eu m-am dus cu ea, urmărind atent tranzacția. Loredana a luat o căciulă, a pus-o pe cap și a cerut o oglindă. Pentru ce, au întrebat nedumeriți cei doi vânzători? Ca să văd cum îmi stă, a răspuns Loredana. Am nevoie de oglindă pentru asta. Cei doi s-au scărpinat în cap de unde au scos o oglindă micuță cât un fund de cană. Loredana s-a admirat și a ales altă căciulă, iar pe prima mi-a dat-o mie. A încercat-o pe a doua, iar vânzătorii au început să insiste cât de bine îi stă cu ea. Nu-i așa că îi stă bine? Mă întreabă unul dintre ei? Facărul vrea să mă testeze, zic eu în sinea mea. Las` că-ți arăt eu ție, gândesc eu în română și zic, în engleză, desigur: „Este cea mai frumoasă fată din lume”. I shit you not. Mi-am îndreptat ochișorii brăzdați de vinișoare roșii către Loredana, am luat o poziție teatrală și am zis că e cea mai frumoasă fată din lume, lucru, de altfel, perfect adevărat. După care m-am uitat la facăr și i-am zis din priviri: „Pariu că n-ai auzit-o pe asta șuierând?”.

În fine, a tot sucit Loredana căciula pe o parte și pe alta, a scos banii din chimir și a finalizat tranzacția. A luat căciula și ne-am pornit frumușel spre ieșire. Eu pluteam din urma ei, fericit că ordalia a luat sfârșit și, când eram gata să ies, aud ca prin ceață voci care strigă în urma mea. Dau să mă întorc, dar mă încâlcesc în folia de polietilenă care servea drept ușă magazinului și mă rotesc la 180 de vreo două ori până ajung de forma unui joint uman de un metru și ceva. În final, reușesc să mă eliberez și văd că vânzătorii fac semne spre mâinile mele în care se afla prima căciulă măsurată de Loredana. Mă întorc să le-o dau, schițând niște scuze cum că intențiile mele nu au fost criminale în timp ce băieții se stricau de râs pe seama mea. Are you guys high, mă întreabă unul printre lacrimi? Ridic din umeri și zic: „Yeah, a little”, la care ei încep să râdă mai tare și îmi spun patern: „Bad trip, man, bad trip”. Mă gândesc, ce dracu` îndrugă ăștia, vekălătoria noastră a fost excelentă.

Ne-am pornit spre Hamm. Surpriza zilei a venit de la Vitalie, care cumpărase ciocolate de 50 de euro. Pe Vitalie nu l-am văzut în decursul călătoriei să dea bani pe suvenire și alte nimicuri (v-am zis eu că Vitalie e om inteligent) și, poc, a dat 50 de euro pentru ciocolate. Loredanei i s-a părut că acesta nu este comportament de om cu mintea nealterată de droguri și l-a întrebat dacă a fumat ceva. Vitalie a negat, însă în mintea Loredanei dovezile erau suficiente și solide, așa că s-a supărat că Vitalie a fumat singur. Am început să jucăm contact. Andrian s-a uitat la Loredana, care râdea, și a dat următoarea definiție: „Animală…”. Noi ne-am uitat straniu la el, așteptând să vedem unde duce asta. Andrian a continuat: „Ești…”, concretizare care nu ne-a ajutat foarte mult. S-a dovedit până la urmă că definiția se referea la felina „râs”, animal pe care trebuia să îl deducem din ceea ce făcea Loredana. Pe undeva pe lângă Amsterdam am intrat în ambuteiaj, iar Lilian ne-a răspuns că putem sta și câteva ore. Ceilalți s-au întristat, eu însă m-am bucurat nițel pentru că aveam timp să se efaseze efectul cafelei. Pe drum m-am gândit că sunt întrebări foarte frumoase de CUC pe care nu poți efectiv să le iei din cauza timpului limitat. Și atunci mi-am închipuit un format de joc în care să ai la dispoziție 30 de minute, de exemplu, pe care să le repartizezi cum vrei pentru întrebările propuse spre joc. Să zicem că prezentatorul citește o întrebare și răspunzi la ea în 2 minute. Mai ai 28. Analizezi următoarea întrebare și timp de 3 minute și nu te apropii de răspuns, așa că o pui pe hold și deschizi următoarea întrebare, și tot așa. Nu poți să deschizi mai multe întrebări decât ai minim nevoie ca să câștigi. Să zicem că scorul e 2-4 și se joacă până la 7. În acest caz ai voie să ai deschise în orice moment 5 întrebări.[19] Asta n-a fost o idee așa proastă. În schimb ideea să fac câte un text personalizat pentru fiecare pasager din Mercedes a fost una proastă. Mai ai și din astea pe cafea.

Pe drum băieții au însăilat o conversație despre care drog e mai scump, heroina sau cocaina, ei ziceau că prima, și atunci m-am băgat eu să zic că nu, cocaina e mai scumpă, iar ei au zis că nu prea le sună bine, iar eu am insistat că știu eu sigur, cocaina e mai scumpă, iar ei n-au mai zis nimic, pur și simplu s-au uitat suspicios la mine ca la unul care tocmai băuse cafea și știa cam multe despre energizante. Pe urmă Lilian m-a întrebat dacă vreau să mergem la Heidelberg și dacă sunt sigur că acolo este vreun butoi. Să explic. Când întocmeam planul de călătorie, prin octombrie – noiembrie, a fost postat pe grupul nostru de pe FB un excel modificabil în care eram invitați să trecem locuri pe care am dori să le vizităm, iar în funcție de asta să stabilim traseul final, să facă Lilian rezervări la hotel, etc. Eu am trecut Heidelbergul, orășelul universitar german cu imensă tradiție pe care, povestește istoria, englezii s-au angajat să nu-l bombardeze în schimbul angajamentului german să nu bombardeze Oxfordul. Mama mea a prins la începutul anilor 2000 o bursă de studii în acest oraș, iar pentru mine Heidelbergul se asociază cu civilizația, cu ciocolatele nemțești, cu intelectualitatea occidentală. Voiam să merg acolo din considerente mai mult nostalgice, dar nu puteam să spun asta, așa că am decis să adopt o strategie de persuasiune care lovește la corazon orice moldovean. Butoiul de Heidelberg. Butoiul mare de câteva tone ascuns în măruntaiele castelului medieval ce tronează deasupra orașului. Butoiul care nu-l poate lăsa rece pe nici un moldovean veritabil. Cine ar rata ocazia să vadă butoiul la care nici Igor Cuciuc nu s-ar teme să își cheme toți cumătrii până la unul? Sau Marian Lupu toate personalitățile răzlețe ale minții lui schizofrenice.[20] Iar acum Lilian mă întreabă dacă butoiul acesta chiar există, fiindcă el s-a uitat pe net și n-a găsit să existe așa ceva. Puneți-vă în situația mea. În acest moment am credibilitatea unui individ care tocmai a băut cafea în Amsterdam și a afirmat că heroina e mai ieftină decât cocaina[21]. Iar acum vorbesc despre un butoi mare – mare, cât o încăpere întreagă. Acest butoi, zic eu, se află în Heidelberg, orașul de care n-a auzit nimeni, nici măcar englezii, care au învățat unde se află pe hartă ca să nu-l bombardeze din greșeală. Vă dați seama că am dat înapoi și am spus că dacă asta presupune un ocol, pot să mă lipsesc de vizitat Heidelbergul, nu vreau să dictez eu traseul expediției. Dar butoiul există, sunt sigur de asta. La care Lilian a tranșat amabil discuția zicând că nu ocolim mult și că oricum de asta ne-am pornit în vekălătorie, ca să vedem chestii. A rămas că vedem Heidelbergul.

Amsterdamul rămâne un reper în existența mea recentă. Singurul loc pe care chiar regret că l-am ratat era casa Annei Frank, însă trebuie să mă credeți că nu acesta era lucrul la care mă gândeam atunci când am ajuns acolo. E un regret dat de mintea cea de pe urmă. Citisem jurnalul și mă impresionase destul de mult, atât situația cât și scriitura. Ar fi fost instructiv să asociez impresiilor de lectură un cadru fizic, vizual. Totuși, zile încă mai am, iar la Amsterdam sper să mai vin. Nu am stat mult în ambuteiaj și am ajuns repede la hotel. Plini de pacea sufletească pe care ți-o lasă mahmureala unei cești bune de cafea, ne-am strâns cu toții, inclusiv telefonul lui Andrei, în apartamentul lor. Noi, muritorii de rând aveam camere obișnuite de hotel, în timp ce Andrei și Andrian primiseră repartizare în penthouse. Vorba vine, penthouse, pentru că nu se deosebea foarte mult de camerele noastre. Erau un apartament cu trei camere și o sufragerie mai mare situat la ultimul etaj. În sufragerie era un televizor și ceva kitchios care se voia operă de artă. Nimic spectaculos. În acel loc deloc spectaculos, dar de care îmi amintesc cu multă simpatie, am jucat iar chestii, am făcut schimb de impresii și l-am pomenit cu nostalgie pe Andrei. A doua zi urma să părăsim Hamm-ul.

Hamm – Heidelberg – Munchen

  Dimineața, înainte să lăsăm în urmă Hamm-ul, Lilian a lăsat în urmă vreo 8 euro, cât constituia amenda de parcare. Hotelul trebuia în teorie să asigure un loc, dar în practică ne-a spus cam ce îi spunea Moromete insului care venea cu fonciirea. N-am, domle, dacă n-am, ce să-i fac. Așa că Lilian a luat resemnat chitanța și s-a dus la banca tipărită pe amendă să o lichideze (banca ori amenda, nu era clar). Mai întâi a trebuit să îi convingă pe tanti de la bancă că DA, sigur la banca lor se plătește fiidncă scrie adresa lor negru pe alb și NU, nu vrea să o șteargă moldovenește din Nemțania în timp ce își bagă indiferența în amenzile lor. Văzând că nu pot scăpa de el, au adăugat amenzii vreo 12 euro (150%!!!) comision, TNA – Taxă pe nesimțire adăugată, în speranța că Lilian o să se lase păgubaș. Lilian s-a lăsat păgubaș, dar nu de plătit ci de 20 de euro, pe care i-a lăsat cu inima strânsă în Hamm.[22]

Ecaterina la Heidelberg

Nu vrem să știm cum și-a petrecut Andrian noaptea.

Dimineața ne-am aburcat bagajele în mașină și ne-am pornit spre Munchen cu escală la butoi. La Heidelberg am parcat în subteran și ne-am urcat la castel. Construcție robustă, bună de respins unguri și alte națiuni venite să îți violeze casele și să îți dea foc la femei.[23] Era și un butoi mare acolo, ce-i drept bine ascuns după zidurile solide ale unei bancnote de 5 euro intrarea, bani pe care, sărăciți și ușor obosiți de atâta drum nu am mai avut chef să-i plătim. Am făcut poze panoramice și am coborât într-o piață unde avea loc un târg de sărbători. Stomacul Loredanei s-a revoltat după atâta amar de mâncare solidă (nici la hotelul din Hamm nu au găsit suficiente resurse de milă să ne dea supă dimineața) așa că am intrat într-un restaurant drăguț unde am oblojit intestinele viitoarei mele soții. Heidelbergul este un oraș cu importanță turistică pentru români mai ales pentru că acolo a murit în exil Alexandru Ioan Cuza, numele căruia îl poartă și un toponim local, piață sau chiar stradă, nu mai țin minte. Timpul, din nefericire, nu avea răbdare cu noi și ne-am continuat drumul spre Munchen, unde ne-am cazat spre seară într-un hotel cu camere ca niște bijuterii. În cameră era, pe o latură a holului de acces o bucătărie micuță, în care puteai să gătești. O fișă plastifiată ne avertiza că dacă lăsăm bucătăria murdară după noi, nu-i problemă, vin spiridușii hotelului să curețe după ce plecăm. Contra cost, vreo 10 euro. Vă dați seama că am strâns fărâmiturile după mine mai dihai decât la mine acasă. Nu de alta, dar ar fi plătit Lilian, iar el nu ne-ar fi spus că l-am pus la cheltuieli. N-m făcut oricum multe fărâmituri pentru că eram săraci și lihniți de foame.

Nu mult după ce ne-am instalat, am ieșit să mâncăm (eu mâncasem pateu în cameră și mergeam doar în scop turistic). Am mers vreo 60 de minute până la cel mai apropiat KFC (feblețea lui Octavian, dar și a mea, sunt bucuros să recunosc). Pe drum am trecut pe lângă un McDonalds, însă nu ne-am abătut de la țelul nostru. În KFC lumea a mâncat, iar eu am băut vreo 5 pahare de Sprite, profitând din plin de sistemul de refill. Auzisem că în țările civilizate doar negrii mănâncă la fastfood-uri gen Mec și KFC, așa că m-am uitat plin de interes după fețe închise la culoare. N-am văzut niciuna, de unde am tras cu amărăciune concluzia care se impunea. Noi eram negrii.

Am mâncat burgheri, am socializat, am spălat vesela și ne-am întors la hotel. Eu eram supărat din nu mai țin minte care cauză și m-am retras în cameră sub pretextul că vreau să mă odihnesc când de fapt voiam să dorm buștean. Loredana a făcut multe poze cu mine belindu-mă languros (somnoros, adică) în obiectiv. Am vrut să mă uit la ea cum doarme tihnit, minunându-mă ce am făcut să merit o asemenea comoară pe capul meu. Ghemuit sub saltea, corpul ei se umfla și se dezumfla ritmic, abia perceptibil sub bagheta plămânilor, făcându-mi colțurile ochilor să lăcrimeze sfios din cauza impresiei vulnerabile pe care mi-o făcea ghemul dotat cu o claie de păr creț ce învăluia posesiv toate pernele disponibile din cameră. Un ghem cu păr cârlionțat asupra viselor căruia eram dator să veghez. Și toate aceste lucruri emoționante le-aș fi gândit cu siguranță dacă nu aș fi adormit întotdeauna primul.

Dimineața am intrat într-un centru comercial ca să vedem cum e. Eu m-am plimbat bezmetic pe coridoare în speranța că voi prinde un magazin deschis de unde să îmi cumpăr tastatură. Magazinele de tastaturi erau închise, așa că am intrat în Kaufland, mirobolantul labirint pentru șobolanii capitalismului. Kauflandul este în esență un fel de capcană binevoitoare de unde poți scăpa doar dacă dai paznicului niște euro. Paznicul în costum de casier, conform cutumei bine rodate, îți dă drumul oferindu-ți ca bonus și niște produse. Cu cât mai mulți bani lași, cu atât mai consistentă sau mai sofisticată este gratificația ta de șobolan. Eu, de exemplu, am fost premiat cu o tastatură, de la care scriu acum, și niște cafea Jakobs semidecafeinizată, pentru că nu mi-am obosit ochii să citesc atent ce scrie pe etichetă.

Munchen – Viena – Oradea

  Peste câteva ore ne aflam la poalele Alpilor, unde am oprit câteva minute pentru a respira o ultimă oară aerul nemțesc. Deși ajunsesem deja la litera M din Decembrie, afară era luminos, verde și destul de cald. Era de parcă Germania ne-ar fi spus: „Hei, nu plecați, puteți sta ilegal ani buni înainte să vă găsească poliția. Pe urmă, cine știe ce val de refugiați printre care vă veți amesteca și voi mă va năpădi la anul. Uite, bărbosul acela pe nume Andrian va putea trece lejer drept sirian, iar tu o să fii câinele lui pentru refugiați – o să îl ajuți să treacă strada, o să imobilizezi femeile care încearcă să fugă, etc. Nu, ești prea blond cu ochi albaștri să fii sirian și arăți prea bine ca să fii nevoit să violezi pe cineva”.

Apreciați și singuri ce băiat frumos sunt, să nu ziceți că mă laud.

Pe măsură ce penetram spațiul Șenghen, Andrian declara cu tot mai multă hotărâre că vrea să rămână acolo, citându-l pe fratele mai mare din Brat în scena în care NYPD îl lua pe sus pentru niscaiva acte la granița terorismului. „Aici îmi place, aici vreau să rămân” a spus Andrian la Praga, în Berlin, în Hamm, la Munchen, în Amsterdam. Eu mi-am păstrat declarațiile de iubire pentru Amsterdam. Nu poți măsura corect caracterul unui om atât timp cât nu l-ai pus la încercare în condițiile potrivite. E ușor să spui că n-o să scrii cărți pentru ca Becali să se descotorosească mai repede de zeghe dacă nimeni nu ți-a propus 10 000 de euro pentru asta. Așa și eu, mi-e simplu să zic: „Te iubesc și nu te-aș înșela niciodată” sau „Ce cocaină, domle, salata de țelină cu hrean e secretul fericirii” când de la o facultate fără viitor am luat mirosind a sărăcie până acasă un tramvai jegos cu un bilet compostat a 3-a oară. „M-ai înșelat azi”, mă întreabă Loredana și zic NU, în sensul că nu mi s-ar fi oferit ocazia nici dacă aș fi încercat, nici dacă aș fi avut timp, resurse și spațiu, iar NU-ul acesta are mai puțină valoare decât acela rostit de cineva care, după lucru, a venit acasă traversând cartierul roșu, cu 50 de euro de cheltuială în buzunar. Nu-ul din urmă este cel pe care Loredana îl merită, nu primul, strâns cu ușa de împrejurări. „Mă iubești?” „Da!” „Nu zici așa, doar fincă te-ai umflat de MMDA și toate ți se par demne de iubire?” „Nu, chiar te iubesc, uite rezultatul analizelor”.

Doar Amsterdamul ar putea demonstra că sunt un individ cu adevărat moral.

 

Următoarea oprire a fost Schonbrunn-ul, punctul de emanație al swagului imperial austriac. Odinioară prin coridoarele palatului se plimbau persoane cu sânge albastru gândindu-se cum să-și mai vândă o fiică pentru a se chema că și-au extins influența asupra unui teritoriu în plus. Uneori preocupările geopolitice solicitau prea mult din capacitatea de procesare a creierului oxigenat de sânge albastru, iar posesorul lui se împiedica de neregularitățile covoarelor și se culca rapid pe podea să nu-l vadă nimeni cum cade. În timpul liber capetele oxigenate de sânge albastru tapau de bani visteria pentru a mai construi o anexă palatului sau amenajau curtea din față astfel încât într-un viitor republican constructorii de gherete să poată momi turiști cu bibelouri mai scumpe decât dacă ai fi vândut în sclavie copilul din Bangladesh care le-a făcut. Sincer, cele mai scumpe fleacuri din vekălătorie le-am văzut la Viena. Scumpe, dar simpatice. A trebuit să o car pe Loredana de lângă fiecare gheretă de parcă eram un gras de un metru jumătate și partenerul meu crețos tot uita că scopul nostru adevărat era să distrugem un inel. La final ne-am pișat și la Schonbrunn, Lilian mi-a explicat niște treburi de psihologie aplicată cât îi așteptam pe restul să se pișe și ne-am suit în mașină.

Planul Schonbrunn-ului.

Pe undeva prin Austria am făcut o escală micuță pentru ca Octavian să preia un pachet de la cineva. Nu sunt adeptul teoriilor conspirației de orice fel, însă mi se pare dubios că o mamă a trimis ceva la Berlin, iar o altă mamă urma să primească ceva de lângă Viena. Și toate acestea s-au întâmplat cu ajutorul mâinilor noastre ignorante și inocente. Ceva n-a fost koșer acolo. Oricum, pachetul l-a transmis un cuplu simpatic, româncă din Basarabia + român din afara Basarabiei, niște oameni extrem de drăguți care ne-au servit cu ceai la termos. Românul din afara Basarabiei ținea în palmă o farfurie din plastic cu fursecuri și ne îmbia să luăm din ea cu entuziasmul celui ce a fost însărcinat să țină în frig o farfurie în mână și ar cam vrea să n-o facă multă vreme. Ne-a întrebat de sănătate și a spus că îi place de Iliușa. Iliușa, pentru cine nu știe, e tipul cu rața marginal amuzantă. Am băut din termos, ne-am luat rămas bun și am întins-o mai departe. Pe drum am băut bere și, ca să-i facem în ciudă lui Lilian, ne-am îmbătat nițel.

Oradea – Iași/ Chișinău

  Spre seară am ajuns la Oradea în hotelul de unde ne-am pornit. Am profitat de această seară ca și cum ar fi fost ultima a călătoriei. Dimineața am intrat în Kaufland și am luat macarons, cel mai supra-apreciat produs al capitalismului (a făcut Octavian întrebare din asta). Macaronsurile aveau gust a săpun. Îmi părea rău de bani, îmi părea rău că vekălătoria se termină. În acest spirit de iritare am traversat toată România. Eu cu Loredana am coborât la Iași și ne-am invitat companionii să se pișe în apartamentul nostru. Unii n-au refuzat. Le-am urat drum bun în continuare, timp de cele câteva ore pe care le aveau de străbătut până la Chișinău. Era frig, trist și aveam buzunarele pline de țigări pe care nu avusesem curajul să le traficăm în Germania. Mașina se depărta cu tot cu oamenii care tocmai se pișaseră în veceul nostru. I-am fi încuiat acolo dacă asta ar fi prelungit cumva vekălătoria.

După aceea ne-am întâlnit de multe ori prin Chișinău, mai ales datorită hobby-ului nostru împărtășit – jocurile intelectuale. Ne salutam zâmbindu-ne complice ca memento al unei experiențe comune, incomunicabile. A apărut ideea ca vekălătoria să fie imortalizată în scris. Mi-am propus să fac o radiografie a celor întâmplate și, într-un final, cu impardonabilă întârziere, a ieșit ceva. Desigur, aceasta este versiunea trunchiată. Dacă cineva dorește să citească versiunea completă, cu poze deocheate în care Andrei Curăraru bea vinul direct, fără să agite paharul de trei ori în sensul forței Coriolis și de două ori invers, cu bancuri despre trupele speciale, preoți și polițiști de circulație de la Vitalie, cu dezvăluiri incendiare despre Octavian care noaptea își îmbracă mantia de super-erou ca să îi țină cald, cu gâlceava înțeleptului cu lumea, unde înțeleptul e Loredana, iar lumea e conflictuală, cu fetișul lui Andrian despre șaurma și multe altele, este invitat să îmi contacteze agentul patogen în timp ce contribuie cu 5 euro în contul indicat pe ecran. Iar dacă v-a plăcut textul și credeți că asemenea inițiative, precum cea care a făcut posibilă redactarea lui, trebuie aplaudate, mergeți la firma lui Lilian și cumpărați o fereastră. De la Veka. Chiar dacă n-aveți nevoie. Veka se bucură și de banii celora care n-au nevoie cu adevărat de ferestre.

 

 

[1] Titlul și subtitlul îi aparțin Loredanei.

[2] Mersi frumos, LAREME. Octavian zicea de organziat un PP (pus pivă) pentru băieți, dar eu am refuzat pe motiv că PPSPL (pus de pivă suficientă pentru Lareme) ar costa mai mult decât o călătorie la Veka cu tot cu 15% din acțiunile fabricii.

[3] Citatul îmi aparține, invoc deci copirat. Ăăă, copirait, am vrut să zic.

[4] Poate am încurcat unele detalii, sper ca imaginea de ansamblu este corectă.

[5] Gel de duș, șampon, foehn, hăinuță di asta, hăinuță di șeilaltă, cursurile la microbiologie, etc, toate astea au fost într-o geantă verde pe care am dus-o eu, deși – plot twist – nu era a mea.

[6] Mai întâi au fost regi, pe urmă duci vreo 300 de ani, pe urmă și în timpul – iar regi, uneori regi ai Ungariei și ai altor ținuturi inclusiv. Complicat.

[7] Nu există nici un motiv valid pentru care am scris dejun-prânz-cină în poloneză. Pur și simplu am examen la sfârșitul lui ianuarie și îmi antrenez vocabularul.

[8] Pentru cei care nu cunosc rusa, Cupa veka ar fi o formă hibridă ruso-română care s-ar traduce cupa secolului/ veacului.

[9] Apropo, vând vestă de semnalizare Veka, purtată o singură dată de Andrian Macari, absolvent de drept, campion în Superligă, multiplu câștigător Erudit Cafe, prezentator de Quiz la Iași, nănășăl de bază, stăpânul viilor.

[10] Nu sunt foarte sigur că explic corect, sper ca Lilian, care lucrează în domeniu, să corecteze sau să îmbunătățească descrierea.

[11] Cu Anderlecht, tocmai am verificat pe net.

[12] Știu că Octavian crede că e al lui, dar dacă el, de la citirea acestui text, nu obiectează public în scris în termen de 30 de secunde, decizia de repartizare a patrimoniului este irevocabilă.

[13] Dacă are cineva cartea, vă rog, împrumutați-i-o copilului din mine. Se cheamă Carte de citire, carte de iubire. Sau invers.

[15] Timp de câteva luni după aceea, sursa mea de venit a fost să printez pozele și să i le vând lui Octavian noaptea în hanorac negru cu glugă.

[16] De ex. pe ilustrata luată Vladlenei (sau Cristinei) scria „O sole mio” și era reprezentată o(b)scenă de malahie.

[17] Era de fapt un grup, foarte mare, e adevărat, de suporteri al echipei Ajax Amsterdam, era miercure de Champions League.

[18] În genere, acesta este subiect tabu la Iași, dar da, numele este o contragere din Vladimir Lenin.

[19] Octavian a contribuit mult la text, în special pe palierul ortografic și gramatical. De asemenea, a avut următoarea sugestie pentru formatul de joc, sugestie pe care o redau ctrl+V: Ai 30 de min. Max 15 întrebări. Timpul nu este oprit. Când vrei să răspunzi – răspunzi. Dacă răspunzi corect – ai un punct și ți se citește următoarea întrebare. Dacă răspunzi greșit sau pur și simplu ceri următoarea întrebare – ai minus un minut (se scade imediat din timpul rămas) și ți se citește următoarea întrebare. Runda se termină atunci când expiră timpul sau dacă s-au terminat întrebările.

[20] În mod normal aș fi făcut gluma asta despre Voronin, care n-a ascuns niciodată faptul că e alcoolic, însă Voronin e cam terminat, tre să ne ștergem cucul de ăia care mai sunt în joc.

[21] Lucru adevărat, de altfel.

[22] Dacă unele relatări din text sunt glume (de exemplu aia cu food-coaching-ul lui Andrei), asta nu e. E pe bune.

[23] Știu că în mod normal se procedează invers, dar ungurii erau cam hipsterași.