Metro 2033

 

Adnotare

Anul 2033. Lumea e în ruine. Rasa umană e aproape distrusă. Moscova s-a transformat într-un oraș-fantomă, mustind de radiaţie și populat de monștri. O mână de supravieţuitori se ascunde în metroul moscovit, cel mai mare adăpost antinuclear din lume. Staţiile lui au devenit orașe-state, iar în tuneluri domnește întunericul și groaza. Lui Artiom, locuitor al staţiei VDNH[1], îi revine dificila misiune să străbată întreg metroul pentru a contracara teribila ameninţare care planează asupra staţiei lui natale sau poate chiar asupra întregii umanităţi.

Dmitri Gluhovski

Observație: Am tradus în joacă trei capitole din Metro acum 3 ani. Tot atunci am citit pe net că la editura Paladin romanul este în lucru, așa că n-am mai făcut nimic cu aceste trei capitole. Metro 2033 în română așa și n-a apărut, dar până se întâmplă, las asta aici.

 

Cap. 1

La capătul lumii

• Cine-i acolo? Artiom, mergi și te uită!

Artiom s-a ridicat fără entuziasm de lângă foc și, trecându-și arma din spate pe piept, s-a îndreptat spre beznă. Proptit fix pe marginea suprafeţei luminate, trase închizătorul armei cât de zgomotos putu, după care strigă cu un glas care se voia ameninţător: „Nu mișca! Parola!”

Din întunericul care până acum emitea câteva clipe doar foșnete ciudate și un murmur surd, se auziră pași grăbiţi, mărunţi. Ceva se retrăgea în măruntaiele tunelului, speriat de vocea răgușită și de zăngănitul pistolului-mitralieră. Artiom se întoarse grăbit la foc și-i aruncă lui Piotr Andreevici:

• Nu a vrut să se arate, a șters putina.
• Of, netotule. Doar ţi s-a spus clar: nu răspunde – tragi fără să stai pe gânduri. De unde știi ce hram poartă? Poate vin
• Nu… Nu cred că era uman… Scotea sunete ciudate… Nici pașii nu erau de om. Credeți că nu cunosc pașii de om? Pe urmă, au fugit vreodată cioroii așa? Doar știţi, Piotr Andreevici, că cioroii au înaintat de fiecare dată fără să ezite. Au atacat postul cu mâinile goale, mergând aţă în gura mitralierei. Dar ăsta și-a luat imediat tălpășiţa… Vreun animal speriat.
• Gata, gata, Artiom. Bine că ești deștept. Dacă ai primit niște ordine, fii bun și le execută. Poate era o iscoadă. Au văzut că suntem puţini de gardă și, cu forţe copleșitoare… Pot să ne cureţe aici și acum, să ne ia gâtul și să măcelărească toată staţia, așa cum s-a întâmplat la Polejaev[2], iar toate astea din cauza că tu n-ai ucis spurcăciunea la timp… Uite-te la mine! Data viitoare te pun să fugi după ea în tunel.

Artiom se înfioră la gândul că ar fi nevoit vreodată să meargă în tunel dincolo de 500 de metri. Era cu adevărat înfricoșător. Mai departe de cota 500 nu se încumeta nimeni să se afunde în tunel. Patrulele ajungeau la 300 de metri, luminau stâlpul de hotar cu proiectorul de la drezină ca să se asigură că nici o lepră nu a trecut linia de demarcaţie și se întorceau precipitaţi. Până și cercetașii, băieţi solizi, foști pușcași marini, se opreau la 480 de metri, își palmau ţigaretele aprinse și împungeau neclintiţi întunericul cu binoclurilor pentru vedere pe timp de noapte, după care, dădeau încet înapoi, fără să-și ia ochii din măruntaiele tunelului, fără să-i întoarcă măcar o secundă spatele.

Postul în care se aflau acum era poziţionat la cota 250, la 50 de metri de stâlpul de graniță. Verificarea liniei de demarcaţie se făcea odată pe zi, iar cea de azi se terminase acum câteva ore. Postul lor era cel mai avansat, așa că, de la ultimul rond, toate spurcăciunile pe care patrula speriase în timpul verificării s-au târât probabil înapoi. Îi momea focul, se trăgeau către oameni.

Artiom se așeză unde stătuse mai înainte și întrebă:

• Dar ce s-a întâmplat la Polejaev?

Deși cunoștea prea bine această istorie care-ţi îngheţa sângele în vine – i-o redaseră negustorii[3] la staţie – tânjea să o mai asculte o dată, așa cum copiii tânjesc să asculte basme de groază despre mutanţi fără cap sau despre cioroi care răpesc bebeluși.

• La Polejaev? Ce, n-ai auzit? Ciudată poveste. Ciudată și cumplită. Mai întâi au început să le dispară cercetașii. Intrau în tunel și nu se mai întorceau. Ce-i drept, sunt cam necopţi ai lor, cercetașii noștri îi bagă în buzunar, însă și staţia e mai mică, mai puţini oameni trăiesc acolo. Trăiau… Mă rog, ziceam că au început să dispară cercetași. S-a dus un detașament în misiune și ia-l de unde nu-i. La început s-au gândit că s-a reţinut pe undeva, la ei tunelul e șerpuit, exact ca la noi – Artiom nu se simţi în apele sale la auzul acestor cuvinte – și nici patrula, cu atât mai mult staţia, nu pot să vadă mare lucru, oricâtă lumină ai face. I-ai de unde nu-i. I-au așteptat o jumătate de ceas, un ceas, două, tot nimic. Unde puteau să dispară, doar au plecat la un kilometru depărtare? Mai departe nu aveau permisiune să meargă, și oricum, nici ei nu erau idioţi… În fine, n-au stat mult pe gânduri și au trimis o patrulă mai consistentă în căutarea lor. I-au căutat și i-au căutat, i-au strigat, i-au tot strigat, însă degeaba. Nimic. Parcă au intrat în pământ. Apoi, nu doar că nu a văzut nimeni ce s-a ales de ei. Mai rău e că nici de auzit n-a auzit nimeni nimic. Au dispărut fără sunet, fără urmă.

Artiom începea să regrete că l-a rugat pe Piotr Andreevici să povestească despre Polejaev.  Ori fiindcă era mai bine informat, ori pentru că mai punea de la el, în orice caz naraţiunea lui includea detalii la care negustorii nici nu puteau visa, în ciuda măiestriei lor recunoscute pentru povestit și entuziasmului pentru noutăţi. Artiom simţea că de la aceste detalii îl strânge din spate. Un aer greu apăsa aici lângă foc, chiar și foșnetele inofensive dinspre tunel învolburau imaginaţia.

• Uite așa. Cum nu s-au auzit focuri de armă, cei de acolo au decis că cercetașii și-au luat tălpășiţa, poate nu le-a convenit ceva și au fugit. Naiba să-i ia. Vor viaţă ușoară, vor să se încurce cu tot felul de lepădături și anarhiști, n-au de cât să se care. Așa s-au gândit. Era mai simplu de digerat. Mai liniștitor. Însă după o săptămână a dispărut un detașament care nici nu trebuia să treacă dincolo de cota 700. Aceeași poveste. Fără urmă, fără zgomot. Parcă s-au evaporat. La staţie au început să-și facă griji, nu e lucru curat să dispară două detașamente într-o săptămână. Trebuiau luate măsuri, așa că au instalat un pichet la 300 de metri. Cu saci de nisip, cuib de mitralieră, proiector – fortificaţie ca la manual. Au trimis un alergător la Hipodrom – ei formează împreună cu staţia Hipodromului și Staţia Anul 1905[4] o confederaţie, fusese și Câmpia lui Octombrie cu ei, dar s-a întâmplat ceva acolo, nimeni nu știe exact ce, un accident, așa că nu s-a mai putut locui acolo și toată lumea a plecat… în fine, asta nu contează. Au trimis un curier la Hipodrom să-i avertizeze că ceva nu-i în regulă la Polejaev și au nevoie de ajutor. Nici n-a reușit bine primul alergător, abia dacă trecuse o zi, încă se gândeau cum să răspundă la cererea de asistenţă, că își mai face apariţia un curier transpirat și povestește cum din pichetul lor au pierit toţi ca unul fără să tragă măcar un foc. Au fost masacraţi. Tăiaţi de parcă i-ar fi surprins în somn – asta-i partea care-ţi dă fiori. Or ei n-ar fi putut nicidecum adormi, nu le-ar fi permis frica, o interziceau categoric regulamentele și ordinele directe. Au înţeles atunci cei din Hipodrom că dacă nu întreprind ceva îi paște aceeași soartă. Au înarmat o trupă de șoc – în jurul a sută de oameni, toţi profesioniști și veterani, înarmaţi cu mitraliere și aruncătoare de grenade. Desigur, cu toată graba, pregătirile au durat cam o zi jumătate. Între timp au trimis alergătorii înapoi cu promisiunea asistenţei. După o zi și jumătate a pornit trupa de șoc. Însă când au intrat în Polejaev nu mai era suflare de om. Nici măcar cadavrele nu era de găsit, peste tot numai sânge. Uite-așa. Naiba știe cine a făcut asta. Eu unul nu cred că oamenii sunt în genere capabili de așa ceva.
• Cu staţia Hipodromului ce s-a întâmplat? întrebă Artiom cu glas străin.
• Nimic, ce să se întâmple? Au văzut cum stă treaba și au aruncat în aer tunelul care ducea spre Polejaev. Se zice că tunelul e surpat pe o distanţă de 40 de metri, fără utilaje n-ai cum să străbaţi, ba chiar și cu utilaje pun pariu că nu izbutești mare lucru. Și apoi, de unde să iei utilaje? Ale noastre au ruginit deja de 15 ani….

Piotr Andreevici tăcu, zgâindu-se la foc. Artiom își drese glasul încet și recunoscu:

• Trebuia să trag… M-am prostit.

Din sud, dinspre staţie, răsună un strigăt:

• Hei, voi ăștia de la 250. E totul în regulă acolo?

Piotr Andreevici făcu mâinile pâlnie și strigă drept răspuns:

• Faceți-vă încoace. Avem ceva de discutat.

Din tunelul care ducea spre staţie se apropiau trei siluete luminându-și drumul cu lanterne, probabil postul de la cota 150. Odată ajunși la foc, și-au stins lanternele și s-au așezat lângă ei.

• Noroc, Piotr. Tu ești de gardă aici? Chiar mă gândeam, pe cine au pus azi la 250? îi salută cel mai în vârstă dintre nou-veniţi, scoţându-și o ţigaretă din pachet.
• Ascultă, Andrei. Băiatul acesta al meu a văzut ceva. N-a reușit să deschidă focul… chestia aia s-a ascuns în tunel. Zice că nu semăna a om.
• Nu semăna a om? Atunci a ce semăna? i se adresă Andrei lui Artiom.
• N-am reușit să văd prea bine… Abia am întrebat parola că a zbughit-o înapoi, spre nord. Însă pașii nu erau de om, mai ușori, nu știu cum, și cu o cadenţă sporită – de parcă ar fi avut nu două, ci patru picioare…
• Sau trei, îi făcu Andrei cu ochiul compunându-și o mină înfricoșătoare. Artiom se înecă amintindu-și poveștile despre oamenii cu trei picioare de pe linia Fili[5], unde o parte a staţiei era situată la suprafaţă, iar tunelul era și el la mică adâncime, așa că protecţia împotriva radiaţiei era minimă. Dintr-acolo s-au răspândit în întreg metroul tot felul de ciudăţenii cu trei picioare, două capete sau alte anomalii. Andrei trase din țigară și le zise tovarășilor cu care venise:
• Bine, măi băieţi, dacă tot am venit, de ce să nu mai zăbovim puţini. În plus, dacă mai apar chestii cu trei picioare, putem să dăm o mână de ajutor. Artiom! Aveţi ceainic?

Piotr Andreevici luă iniţiativa, turnă dintr-un bidon apă în ceainicul vechi, înnegrit de funingine și-l atârnă deasupra focului. Peste câteva minute apa dădu în clocot cu un zumzet domestic care îl umplu pe Artiom de căldură și calm. Îi privi pe oamenii adunaţi roată lângă foc, erau cu toţii oameni de încredere, viguroși, căliţi de viaţa dură din metrou. În asemenea oameni puteai să ai încredere. Staţia lor se bucura de o reputaţie deosebită între celelalte, și asta datorită unor oameni ca aceștia din faţa lui. Pe toţi îi lega un sentiment cald de fraternitate.

Artiom avea 24 de ani și se născuse la suprafaţă, din cauza asta nu era la fel de slab și palid ca cei care se născuseră în metrou, fără să vadă vreodată lumina zilei. Îi reţinea nu atât teama de radiaţii cât cea de razele solare mistuitoare, atât de potrivnice vieţuitoarelor din subteran. E adevărat că Artiom, de când se ţinea minte, fusese o singură dată la suprafaţă, chiar și atunci pentru un timp foarte scurt. Radiaţia de fond era atât de puternică încât cei care se dovedeau prea curioși sfârșeau prăjiţi în mai puţin de câteva ceasuri, fără să reușească a vedea prea multe din lumea bizară de deasupra.

Artiom nu avea nici o amintire cu tatăl său. Maică-sa a avut grijă de el până la vârsta de 5 ani, au trăit în pace și mulţumire la staţia Timiriazev câţiva ani buni, viaţa își urma făgașul, până în ziua în care Timiriazev a fost invadată de șobolani. Într-o zi, pe negândite, dintr-un tunel lăturalnic au început să se reverse în valuri șobolani suri enormi, uzi și respingători. Tunelul, o ramificaţie abia vizibilă a tunelului nordic principal, cobora în adâncurile pământului pentru ca să se diversifice pe parcurs într-un labirint cu sute de pasaje și coridoare în care sălășluiau frigul, duhoarea respingătoare și, mai ales, teroarea. Acest tunel dădea în împărăţia șobolanilor, domeniu unde nu se încumetau să calce nici cei mai temerari aventurieri. Chiar și dacă te pomeneai întâmplător, fără hartă sau repere în pragul lui, nu te încumetai să intri în tunel, un al șaselea simţ reacţiona la pericolul întunecat care pândea din întuneric, iar pașii te purtau instinctiv departe de acel loc de parcă ai fi lăsa în urmă un oraș de ciumaţi.

Nimic nu deranja viaţa șobolanilor. Nimeni nu îndrăznea să le conteste stăpânirea.

Nimeni nu încerca să le smulgă fieful din labe.

Și atunci au venit ei peste noi.

Foarte mulţi au murit în acea zi în care puhoiul de rozătoare gigantice, mari cum nu mai pomenise nimeni pe tot cuprinsul tunelului, s-a scurs peste pichete și staţie, spulberând tot în calea lui, îngropând sub el populaţia și apărătorii ei, înăbușind-le cu debitul lui incomensurabil urletele încărcate de durere și greaţă, devorând tot în calea lor, morţi deopotrivă cu vii sau tovarăși de-ai lor căzuţi. Șobolanii înaintau orbește, inexorabil, înainte, tot înainte, cu un tâlc pe care mintea umană nu-l poate cuprinde.

Doar câţiva au supravieţuit, nu dintr-acei care sunt de obicei salvaţi în primul rând – femei, copii, bătrâni – ci bărbaţi în toată firea. Doar cinci oameni au reușit să lase în urmă torentul ucigaș din simplul motiv că își făceau rondul cu drezina în tunelul sudic. Când au auzit urlete venind din direcţia staţiei, unul dintre ei s-a repezit într-acolo ca să vadă ce se întâmplă. Staţia era deja căzută când a ajuns el acolo. A înţeles asta doar aruncându-și privirea peste pârâiașele de șobolani care se prelingeau pe peron și era gata să facă stânga-mprejur, conștient că nimic nu-i mai poate salva pe apărătorii staţiei, când a simţit o mână pe antebraţ. S-a întors ca să vadă o femeie cu faţa deformată de groază, trăgându-l insistent de mână, făcând eforturi să se facă auzită în acest vacarm al disperării, strigându-i:

• Fie ca măcar el să trăiască! Salvează-l, soldatule! Ai milă!

Abia atunci a văzut că femeia îi întindea o mânuţă de copil. A înșfăcat palma grăsuţă fără să-i treacă atunci prin cap că salvează o viaţă. Pur și simplu reacţionase la apelativul „soldat”. L-a tras pe copil după el, apoi l-a înșfăcat subsuoară ca pe un balot și a luat-o la goană cu avangarda șobolanilor după el, o cursă cu moartea în ceafă. Alerga cât îl ţineau picioarele către colegii lui de rond și, ajuns în raza lor vizuală, le strigă să pornească motorul. Drezina lor era singura motorizată pe o rază de câteva staţii, o raritate în metrou, doar graţie ei au reușit să se distanţeze. Au trecut în viteză prin staţia părăsită Dimitrov și le-au strigat celor câţiva neafiliaţi aciuaţi acolo: Fugiţi, șobolanii!, înţelegând în același timp că aceia sunt sortiţi pieirii. Au încetinit lângă pichetele staţiei Savelovsk ca să nu fie luaţi drept atacatori și împușcaţi și le-au strigat santinelelor din toţi bojocii: Șobolanii, vin șobolanii! Erau gata să-și continue calea peste Savelovsk, mai departe de-al lungul liniei, însă, din fericire, aveau un tratat de pace cu cei din Savelovsk. Spre norocul staţiei Savelovsk, și poate spre norocul întregii linii Serpuhovsk – Timiriazev, s-a întâmplat ca la acea staţie să se găsească ceva. Când i-au văzut pe pasagerii drezinei leoarcă de sudoare, povestind cu urlete isterice despre cum au scăpat ca prin urechile acului, santinelele de la Savelovsk s-au grăbit să dezvelească un dispozitiv cu înfăţișare impozantă. Era un aruncător de flăcări, încropit probabil din te miri ce de meșterii locali, rudimentar, dar extrem de eficient. De cum s-a arătat avangarda puhoiului de șobolani, vestind prezenţa întregii armate cu scrâșnetul crescând în intensitate al miilor de labe, apărătorii au acţionat aruncătorul și l-au lăsat în funcţiune până când a rămas fără combustibil.  Lătratul flăcării portocalii a umplut tunelul pe o distanţă de zeci de metri și a ars șobolani fără răgaz preţ de 10, 15, 20 de minute, până când tunelul a fost cuprins de putoare  –  putoarea abjectă de carne friptă, de blană arsă  –  și chiţcăitul sălbatic ale șobolanilor pe moarte…

În spatele viitorilor eroi ai întregii linii – postul de pază al staţiei Savelovsk – se răcea o drezină gata în orice moment să-și continue cursa infernală, iar în ea stăteau cei șase supravieţuitori ai staţiei Timuriazevsk , cinci bărbaţi și un băieţel. Artiom.

Șobolanii au fost opriţi. Propensiunea lor animalică a fost frântă de invenţia geniului militar omenesc. Omul a stăpânit întotdeauna mai bine decât orice altă fiinţă arta de a ucide.

Șobolanii s-au scurs înapoi în împărăţia lor de o întindere pe care n-o știa nimeni. Acel labirint de coridoare situat la adâncimi incredibile se dovedea atât de impenetrabil și ocult încât îţi lăsa impresia că n-avea cum să fi slujit în vreun fel bunei funcţionări a metroului. Chiar dacă oamenii competenţi susţineau contrariul, părea neverosimil ca tot acest hăţiș să fi fost conceput de oameni obișnuiţi, simpli ingineri proiectanţi.

Unul dintre acești oameni autorizaţi la opinie fusese înainte de refugiul în metrou mecanic de locomotivă. Asemenea oameni erau extrem de rari, de aceea erau ţinuţi la mare cinste, mai ales pentru că erau printre puţinii care nu se pierdeau cu firea când se găseau în negura tunelurilor moscovite, afară din capsulele comode și sigure ale vagoanelor. Toată lumea îi trata cu respect, inclusiv copiii erau învăţaţi să procedeze la fel, poate de aceea lui Artiom i s-a întipărit temeinic în minte omul acela slab, tras la faţă, emaciat de munca în subteran, îmbrăcat în uniforma decolorată, hărtănită de angajat al metroului, uniformă deposedată demult de prestanţa ei de odinioară, dar purtată cu mândria cu care se afișează un amiral în rezervă în mundirul de paradă. Totuși Artiom, pe atunci un puști, a putut citi în figura astenică a mecanicului semnele unei autorităţi nerostite. Și n-a greșit. Asemenea oameni jucau pentru locuitorii metroului un rol similar cu cel al călăuzele indigene în expediţiile știinţifice din junglele de nepătruns. De cunoștinţele, de aptitudinile lor depindea supravieţuirea celorlalţi. În ei se investea o credinţă aproape religioasă și o încredere absolută. Când unitatea administrativă a metroului, conceput ca un punct complex de apărare civilă, un uriaș bunker capabil să adăpostească o parte din populaţie în caz de atac nuclear, s-a destrămat dând naștere unui număr de facţiuni independente, nesupuse vreunei puteri centralizate, în metrou au început să domnească haosul și anarhia. Staţiile și-au afirmat fiecare independenţa și suveranitatea, constituindu-se într-un soi de state în miniatură, fiecare cu ideologie și regim politic specifice, cu lideri și armate proprii. Aveau și o respiraţie politică pe măsură – purtau războaie împotriva altor staţii, formau federaţii și uniuni. Azi dădeau naștere unor imperii metropolitane, pentru ca a doua zi acestea să se prăbușească sub loviturile foștilor sclavi sau aliaţi. Formau alianţe temporare împotriva unui dușman comun, iar, când pericolul trecea, se repezeau cu forţe proaspete una la beregata celeilalte. Se sfâșiau fără preget pentru orice, de la spaţiu vital la mâncare – culturi de drojdie albuminoasă[6], culturi de ciuperci, ferme de porci palizi și găini transparente hrăniţi cu ciupercile incolore din culturile subterane. Mai luptau, desigur, pentru apă, adică pentru filtre. Barbarii care nu știau să repare sistemele de filtrare uzate de la staţiile lor și începeau să moară din cauza apei radioactive, se aruncau cu furie animalică asupra bastioanelor de civilizaţie unde generatoarele electrice funcţionau iar filtrele erau reparate cu regularitate, unde șampinioanele[7] crescute de mâini grijulii de femeie împânzeau cu pălăriile lor albe terenul umed și porcii grohăiau sătui în cocini. Îi mâna în acest continuu asalt disperat instinctul de autoconservare împreună cu eternul principiu revoluţionar: A deposeda pentru a împărţi. Apărătorii staţiilor prospere, organizaţi în grupări de luptă compuse din foști militari profesioniști, se apărau cu îndârjire în faţa vandalilor, lansând la rândul lor contraatacuri. Nici un metru de tunel nu era revendicat fără vărsare de sânge. Staţiile concentrau forţe combatante pentru incursiuni vindicative, pentru a-și deposeda vecinii civilizaţi de spaţiu vital, în cazul în care nu se ajungea la un compromis, și nu în ultimul rând pentru a ţine la distanţă spurcăciunile care se târau din fiecare gaură, din fiecare tunel. Creaturi ciudate, dezagreabile și deosebit de periculoase, comportamentul lor sfida flagrant legile evoluţionismului darwinist. Fie că evoluaseră din fauna banală a orașului în talpa iadului sub influenţa teribilă și nevăzută a radiaţiei, fie că au trăit din totdeauna în adâncuri și au fost stârniţi de forfota omenească, aceste făpturi, deși se deosebeau semnificativ de animalele cunoscute omului, erau totuși expresia perpetuării vieţii pe pământ. Chiar așa denaturată, pervertită, este totuși adaptare a vieţii și reprezentanţii ei se supun aceluiași principiu care guvernează asupra a tot ce este de natură organică pe această planetă.

Supravieţuirea.

Să te înmulţești pentru asta.

Să te lupţi pentru asta.

Să ucizi pentru asta.

Artiom luă cana albă, emailată în care plescăia ceaiul lor de producţie locală. Se înţelege că era ceai doar cu numele, în realitate vorbim de o infuzie din ciuperci uscate cu adaosuri, întrucât adevăratul ceai nu se mai găsea aproape deloc și costa de 10 ori mai mult decât infuzia din ciuperci. De ceai veritabil aveau parte, cu zgârcenie, doar la sărbători. Cu toate acestea, staţia se mândrea cu fiertura ei, o aprecia suficient ca să-i dea numele de ceai. E adevărat, la început străinii îl scuipau în scârbă, dar apoi s-au obișnuit. Faima băuturii a început să crească și a captat atenţia negustorilor, care s-au apucat să-l comercializeze, punându-și pielea la bătaie. Așa s-a răspândit ceaiul lor de-a lungul întregii linii, până și Hansa și-a manifestat interesul, trimiţând la VDNH caravane întregi după infuzia lor magică. Banii au început să curgă. Iar unde sunt bani, sunt și arme, [sunt vitamine, este foc][8]. Acolo e viaţă. De când cu ceaiul acesta aici au venit tot felul de oameni întreprinzători iar staţia a început să înflorească și să se extindă. [La VDNH mai erau mândri și de fermele lor de porci. Anume pe aici, conform legendei, au intrat porcii în metrou, încă atunci, la început, când o mână de cutezători și-a croit drum către Pavilionul crescătorilor de porci de la Expoziţie și a mânat o turmă înspre staţie]

• Ia zi, Artiom, cum o mai duce Suhoi[9]? Întrebă Andrei, sorbind din ceai cu înghiţituri mici, prudente și suflând de zor în cană.
• Nenea Sașa? Bine o duce. S-a întors nu demult dintr-un marș de-a lungul liniei, cu ai noștri. Cu expediţia. Cred că știți.

Andrei era cu peste 15 ani mai învârstă decât Artiom și se număra printre cercetași, prin asta înţelegându-se că rar făcea de gardă sub 250 de metri, dar chiar și atunci doar ca șef de post. Garda lui era azi la cota 150, la acoperire, dar ceva îl mâna spre adâncul tunelului și se folosea de primul pretext ca să urce spre întuneric, mai aproape de mister. Iubea tunelul și îl cunoștea bine cu ramificaţii cu tot, până la cota 500. La staţie se simţea stingherit între lucrători, fermieri, negustori și membri ai administraţie, stingherit și inutil pentru că nu își putea călca pe inimă să rânească pământul pentru ciuperci sau, mai rău, să hrănească porcii rotofei cu ele, înfipt în bălegar până la genunchi. Nici la negoţ nu se pricepea, iar pe comercianţi nu avea ochi să îi vadă. A fost, de când se știe, soldat, războinic, și credea din tot sufletul că asta e singura ocupaţie demnă de un bărbat. Era mândru că el, Andrei, s-a ocupat toată viaţa lui doar cu asta: protecţia fermierilor nevolnici și urât mirositori, a negustorilor agitaţi, a funcţionarilor cu un simţ exasperant al răspunderii, a femeilor și copiilor. Femeile erau atrase de forţa sfidătoare, zeflemitoare pe care o emana, de încrederea în sine pe care o etala, de sentimentul că lângă el erau în siguranţă. I-au oferit iubirea lor, s-au oferit să-i asigure confortul, dar confortul începea pentru Andrei abia de la cota 50 încolo. Acolo, după cotitură, când luminile staţiei dispăreau, nici o femeie nu îl urma. De ce?

Așa se face că, încălzit de ceai, Andrei își scoase vechea bereta neagră și, ștergându-și cu mâneca mustăţile umezite de aburi, porni să-l descoasă cu lăcomie pe Artiom despre știrile sau bârfele pe care putea să le fi cules în urma expediţiei la sud tatăl vitreg al lui Artiom, același cu soldatul care, smulgându-l cu 12 ani în urmă pe Artiom dintre șobolani, nu s-a îndurat să-l lase de izbeliște și l-a crescut ca pe un fiu.

• Poate oi fi auzit eu câte ceva. Povestește, oricum, Artiom, că doar nu dai din buzunar – insistă Andrei știind prea bine că tânărul abia așteaptă să repovestească aventurile tatălui vitreg, mai ales că toţi îl vor asculta cu gura căscată.
• Păi, știţi și voi unde s-au dus – începu Artiom.
• Știu că au luat-o spre sud… Sunt deosebit de secretoși, excursioniștii ăștia ai voștri – se hlizi Andrei. Cu însărcinare specială din partea administraţiei, făcu el cu ochiul către unul din oamenii săi.
• Nu era nu știu ce secret, dădu din mână Artiom. O expediţie de recunoaștere, urmăreau să culeagă informaţii. Informaţii de nădejde, pentru că în negustorii străini care flecăresc prin staţie nu poţi avea încredere. Poate că sunt negustori, poate sunt provocatori însărcinaţi cu dezinformarea.
• N-am încredere în negustori, mormăi Andrei. Sunt oameni alunecoși. Nici nu știi cum azi îţi vinde Hansei ceaiul iar mâine te vinde pe tine cu tot cu rahat. Poate culeg și ei informaţii aici la noi. Nici într-ai noștri, dacă tot veni vorba, nu am mare încredere.
• Păcat să zici așa despre ai noștri, Andrei Arcadievici. Ai noștri sunt băieţi valabili. Îi cunosc pe majoritatea. Oameni ca toţi oameni, doar că le place banul și vor să trăiască mai bine decât alţii. Fac și ei ce pot, încercă să le ia Artiom apărarea.
• Așa, așa. Păi, eu despre ce îţi vorbesc. Le place banul și vor să trăiască mai bine decât restul. Cine îi știe ce fac ei acolo, în afara staţiei. Poţi să afirmi cu toată tăria că nu-i recrutează nimeni în prima staţie? Poţi sau nu?
• Cine să-i recruteze? Cui puteau să se vândă negustorii noștri?
• Ești tânăr, Artiom, ascultă ce-ţi zic. Ești încă tânăr și multe nu le știi. Mai bine i-ai asculta pe cei mai în vârstă. Cine cască bine ochii, trăiește mai mult.
• Cineva trebuie să se ocupe de comerţ. Dacă nu erau negustorii am fi supt degetul fără muniţie, cu berdan-uri[10], împroșcând cu sare în cioroi și bându-ne ceaiul, nu se dădu bătut Artiom, în ciuda încercărilor lui Andrei de a-l înfunda.
• Bine, bine, nu te ambala, economistule. Zi-ne mai bine ce a mai văzut Suhoi. Ce mai fac vecinii noștri? Alexeev? Riga?
• Alexeev? Nimic nou. Își cultivă ciupercile. Ce să se întâmple la Alexeev[11], doar e un cătun. Se zice… scăzu Artiom vocea pregătindu-se să le împărtășească o informaţie confidenţială, se zice că vor să se unească cu noi. Și nici Riga nu s-ar da în lături. Există o presiune crescândă dinspre sud. Toţi au un aer mohorât și un soi de ameninţare surdă plutește în aer, se tem cu toţii de ceva, dar nimeni nu știe de ce anume. Poate vreun imperiu se clădește în partea cealaltă a liniei, poate se tem de expansiunea Hansei, ori poate au vreun alt motiv. Oricum, staţiile astea vor să se alipească la noi. Și Riga, și Alexeev.
• Ce vor, mai exact? Care sunt propunerile lor? fu curios Andrei.
• Cer să ne unim într-o federaţie cu sistem defensiv comun, cu graniţe întărite în ambele părţi, poliţie, iluminare permanentă în tunelurile dintre staţii, tunelurile laterale blocate, curse regulate cu drezine, o linie de telefon, iar locurile libere să fie repartizate cultivării ciupercilor. Economie comună și asistenţă cu braţe de muncă, în caz de necesitate.
• Dar până acum unde au fost? Unde erau ei când mizeria asta întunecată s-a năpustit asupra noastră dinspre Grădina Botanică, dinspre Medvedcovo? Bombăni Andrei.
• Vezi, Andrei, să nu ne deochi, interveni Piotr Andreici.
• Încă n-avem a face cu cioroii și asta e bine, însă nu face să ne bucurăm. Nu i-am învins. Au ei un mecanism interior, el i-a făcut să se întoarcă. Poate că momentan își concentrează forţele. Așa că nu ne-ar strica să ne aliem cu vecinii. Beneficiem cu toţii.
• Și vom fi cu toţii liberi, egali și înfrăţiţi, ricană Andrei numărând pe degete.
• Văd că nu sunteţi interesaţi să mă ascultaţi, spuse Artiom ofensat.
• Nici vorbă, Artiom, zi mai departe. Dezbaterea asta o vom continua mai încolo. Eu și Piotr o purtăm de multă vreme.
• Păi, iată. Se zice că mai marele nostru ar fi de acord. Nu are obiecţii de fond, doar detaliile au mai rămas de pus la punct. În curând va avea loc o adunare, pe urmă – un referendum.
• Cum adică, referendum? Dacă poporul spune da, înseamnă că da rămâne. Dacă poporul spune nu, înseamnă că s-a gândit prost, îi luă Andrei în căruţă.
• Artiom, care-i treaba pe Riga? Întrebă Piotr Andreevici încercând să-l ignore pe Andrei.
• Ce avem mai departe? Bulevardul Păcii. E clar că nu se războiește nimeni acolo. Staţia aceea e sub controlul Hansei. Nenea Sașa zice că între Hansă și Roșii e pace. Nu mai pomenește nimeni de război, expuse Artiom.

„Hansa este numele neoficial pentru Asociaţia Staţiilor Liniei de Centură. Aceste staţii se aflau la intersecţia tuturor celorlalte linii, implicit a căilor comerciale. Liniile erau unite la intersecţie prin tuneluri, iar aceste locuri au devenit, încă de la început, puncte în care se întâlneau comercianţi din toate colţurile metroului. Negustorii s-au îmbogăţit cu o viteză fantastică și, înţelegând rapid că averea lor stârnește invidia multora, au luat singura decizie înţeleaptă. S-au unit. Un locuitor al metroul i-a comparat odată nimerit cu uniunea comercială a orașelor nemţești medievale și porecla a prins. La început, Hansa nu aveau sub control toată Linia de centură, unificarea ei a luat ceva timp. În componenţa lor intra segmentul de linei de la Kiev până la Bulevardul Păcii, așa numitul Arc Nordic, precum și staţiile Kursk, Tagansk și Piaţa lui Octombrie. Unificare s-a făcut cu negocieri prelungite, fiecare încerca să tragă cât mai mult pe turta lui.  Pe urmă s-au alipit Hansei Paveleţk și Dobrînin[12], formând Arcul Sudic. Principalul obstacol în faţa unificării celor două Arcuri și transformării Hansei într-un Inel era linia Sokolniki.

Șpilul cu linia Sokolniki i-a explicat Suhoi lui Artiom, e că ea a ieșit întotdeauna în evidenţă. Dacă îţi arunci privirea pe hartă, îţi sare în ochi. În primul rând e dreaptă ca o săgeată. Apoi, e marcată cu roșu aprins pe toate hărţile. Și denumirea staţiilor sunt aidoma: Krasnoselo[13], Porţile Roșii, Komsomolistă, Biblioteca Lenin,  Colinele Leniniste. Ori că din cauza numelor, ori poate din alte cauze, fapt e că pe linia asta s-au adunat toţi nostalgicii după trecutul glorios. Acolo ideea revirimentului puterii sovietice și-a găsit cei mai mulţi adepţi. Întâi o staţie a declarat că s-a întors la idealurile comuniste și la forma de guvernare corespunzătoare, pe urmă staţia vecină i-a urmat exemplul. Apoi vecinii din direcţia cealaltă s-au molipsit de optimismul revoluţionar, răsturnând guvernarea existentă. Și tot așa. Veterani, foști activiști de comsomol[14] și de partid, lumpenproletariat, cu toţii s-au bulucit în staţiile revoluţionare. Au înjghebat un comitet responsabil cu propagarea noii revoluţii pe tot cuprinsul metroului și l-au botezat cu un nume de inspiraţie leninistă – Interstaţionala[15]. Ea pregătea revoluţionari și propagandiști de meserie pentru a-i trimite cât mai adânc de-a lungul linei. Nu s-a lăsat cu vărsare de sânge pe infertila linie Sokolniki deoarece flămânzii ei abia așteptau reinstaurarea echităţii care, în viziunea lor, nu putea decât să ia forma egalităţii. Astfel, toată linia a fost curând cuprinsă de flacăra stacojie a revoluţiei. Staţiile au reprimit vechile denumiri sovietice: Cistîie Prudî[16] s-a numit iarși Kirov, Lubianka – Dzerjinski[17], Ohotnâi Riad – Piaţa Sverdlov. Staţiile cu denumiri neutre au primit prompt nume mai adecvate ideologic: Sportivilor – în Comunistă, Sokolniki – în Stalin iar Piaţa Preobrajenskaja, de la care a pornit totul, – în Stindardul Revoluţiei. Însăși linia Sokolniki a fost redenumită în Linia Roșie, oficializând în acest caz tradiţia moscoviţilor de a numi liniile metroului prin culorile pe care le aveau ele pe hartă.

Mai departe nu le-a mers.

Până în momentul când Linia Roșie a fost pe deplin constituită și începea să emită pretenţii asupra staţiilor altor ramuri, răbdarea vecinilor fusese greu încercată. [Perioada sovietică era prea proaspătă în mintea oamenilor și mulţi dintre ei priveau Linia Roșie ca pe un cancer dat în metastază care ameninţă să distrugă întregul organism al metroului]. În pofida promisiunilor făcute de agitatorii Interstaţionalei că electrificarea împreună cu puterea sovietică vor aduce comunismul (sloganul leninist[18], exploatat acum cu sălbăticie, era mai actual ca niciodată), , staţiile din afara Liniei Roșii nu se lăsau seduși de propagandă. Agenţii Interstaţionalei erau prinși și izgoniţi înapoi în teritoriul sovietelor.

Atunci conducerea roșiilor a decis să acţioneze cu fermitate. S-au gândit că dacă restul metroului nu vrea să preia cu voioșie torţa revoluţionară, trebuie să i se dea foc. Staţiile vecine, puse în gardă de intensificarea propaganda comuniste, s-au gândit și ele că roșilor l-ar putea trece prin cap asemenea idei. Istoria arată clar că nu există metodă mai bună de a infecta un teritoriu cu bacilul comunismului decât prin injecţie cu baioneta.

S-a început furtuna.

Hansa, ruptă în două de Linia Roșie, a acceptat provocarea, organizând o coaliţie anticomunistă. Sovieticii nu s-au așteptat la o rezistenţă organizată și au supraestimat propriile forţe. Victoria lejeră pe care o așteptau nu se ivea la orizont.

A fost un război lung, sângeros, împuţinând și așa redusa populaţie a metroului. A ţinut ceva mai puţin de un an şi jumătate, fiind în primul rând un război poziţional, incluzând lupte de gherilă și diversiuni, cu surpări de tuneluri și executarea prizonierilor, cu atrocităţi de ambele părţi. Un război în toată regula, cu operaţiuni militare și conducători de oști, cu încercuiri și ruperi ale încercuirilor, cu eroi și trădători. Însă trăsătura principală a acestui conflict a fost că nici una dintre părţi nu a reușit să împingă semnificativ linia frontului în teritoriul dușmanului. Câteodată părea că o parte beligerantă a reușit să încline balanţa în favoarea ei și va reuși să cucerească una din staţiile adiacente, însă adversarul concentra imediat forţe suplimentare și restabilea echilibrul.

Războiul înghiţea resurse și oameni. Războiul istovea combatanţii. Celor rămași în viaţă li s-a făcut lehamite de atâta luptă. Conducătorii revoluţiei au virat pe nesimţite spre o agendă mai modestă. Dacă iniţial scopul revoluţiei fusese disiparea ideilor comuniste și lăţirea puterii socialiste pe întreg cuprinsul metroului, acum se mulţumeau să smulgă rechinilor capitalismului ceea ce credeau că le aparţine de drept – staţia Piaţa Revoluţiei. Aceasta era un fel de Sfânta Sfintelor pentru comuniști, mai întâi din cauza simbolismului denumirii, apoi datorită poziţionării ei deosebite, ea, dintre toate staţiile metroului, fiind cea mai apropiată de Piaţa Roșie, de Kremlin. După spusele unora, turnurile Kremlinului încă mai erau împodobite cu stele rubinii, asta dacă e să dăm crezare spuselor a o mână de temerari suficient de forjaţi ideologic ca să iasă la suprafaţă doar ca să se uite la vechea fortǎreaţǎ. Pe lângă asta, lângă Kremlin, în chiar centrul Pieţei Roșii, putea fi găsit Mausoleul. Nimeni nu știa dacă trupul lui Lenin mai odihnea sau nu acolo, trebuie că s-a descompus demult, lipsit fiind de întreţinerea necesară, însă, în urma lungii perioade comuniste, Mausoleul a încetat să fie un simplu loc de veci și a devenit un simbol al continuităţii puterii. De acolo întâmpinau marii conducători din trecut paradele militare. Acolo încercau să ajungă înainte de toate conducătorii din prezent. Se zvonea existau tunele secrete care duceau din încăperile de serviciu ale staţiei Piaţa Revoluţiei în laboratoarele ascunse ale Mausoleului, iar de acolo – direct în mormânt.

Roșii controlau staţia Piaţa Sverdlov, fostă Ohotnâi Rjad, de după baricadele ei lansau incursiuni și atacuri asupra Pieţii Revoluţiei. În zadar binecuvântau corifeii revoluţiei cruciade dedicate acestei staţii care permitea accesul spre mormânt. Apărătorii ei înţelegeau prea bine importanţa ei pentru roșii și ţineau cu dinţii de acest loc. Piaţa Revoluţiei s-a dovedit o fortăreaţă inexpugnabilă. La porţile ei s-au ţinut cele mai sângeroase lupte, acolo s-au înregistrat cele mai multe victime. Acest loc a avut și el Matrosovi[19]care s-au aruncat cu pieptul gol împotriva mitralierelor, eroi care își legau grenade de brâu ca să se arunce în aer lângă fortificaţiile dușmanilor, aici s-au utilizat aruncătoare de flăcări împotriva oamenilor, lucru în principiu interzis. Totul a fost în van. Cucereau piaţa pentru o zi însă nu erau în stare să se baricadeze acolo și erau aruncaţi a doua zi de un contraatac al Coaliţiei.

 

Același scenariu se repeta pe de-a-ndoaselea la Biblioteca Lenin, apărată de Roșii. Forţele Coaliţiei au încercat în nenumărate rânduri să îi alunge de acolo. Staţia avea pentru Hansa o importanţă strategică deosebită pentru că ocuparea ei ar fi avut ca efect ruperea Liniei Roșii în două segmente. Pe urmă, Biblioteca oferea acces la trei linii odată, și pe toate trei Linia Roșie nu le mai intersecta nicăieri altundeva. Era ca un ganglion inflamat, plin cu ciumă roșie care risca să se răspândească în toate organele vitale ale metroului. Pentru a împiedica asta, Biblioteca Lenin trebuia cucerită și nici un preţ nu era prea mare.

Eforturile Coaliţiei în acest sens au fost la fel de fructuoase ca încercările Roșiilor de a pune stăpânire pe Piaţa Revoluţiei

Iar oamenii erau din ce în ce mai epuizaţi. Dezertările se înteţeau, unde și unde se înregistrau cazuri de fraternizare cu inamicul, când de o parte și de alta soldaţii lăsau armele ca să se îmbrăţișeze, dar spre deosebire de Primul Război Mondial, comuniștii nu au ieșit în câștig. Elanul lor revoluţionar s-a stins . Nici Coaliţiei nu-i mergea mai bine, oamenii din staţiile centrale se refugiau împreună cu familiile lor în staţii marginale, nemulţumiţi că trebuie să se teamă permanent pentru viaţa lor. Hansa se depopulă și deveni vulnerabilă. Războiul dăuna comerţului, negustorii căutau căi ocolite, principalele rute comerciale erau pustii.

Politicienii, tot mai lipsiţi de sprijinul soldaţilor, au fost nevoiţi să caute căi rapide și, pe cât posibil, onorabile de soluţionare a conflictului înainte ca armele propriilor luptători să se întoarcă împotriva lor. O întâlnire secretă în cel mai înalt grad a avut loc la o staţie neutră între liderii părţilor combatante. Tovarășul Moskvin a reprezentat partea sovietică în timp ce din partea Confederaţiei s-au prezentat Loghinov, Președintele Uniunii Staţiilor Liniei de Centură împreună cu Tvaltvadze, președintele Confederaţiei de pe Arbat, care conţinea toate staţiile liniei Arbat-Pokrov pe distanţa dintre Kiev și Piaţa Revoluţiei.

Tratatul de pace a fost semnat rapid, parcă prea rapid. Părţile au făcut schimb de staţii. Linia Roșie primea cu drepturi depline Piaţa pe jumătate distrusă a Revoluţiei, în schimb ceda Biblioteca Lenin Confederaţiei de pe Arbat. Nu a fost o hotărâre ușoară pentru nici una dintre părţi. Confederaţia pierdea o componentă importantă și odată cu ea – controlul zonei nord-estice. Linia Roșia lăsa de sub controlul ei o staţie care o segmenta fix de la mijloc. Chiar dacă părţile își garantau una alteia dreptul la liber tranzit, o asemenea împărţeală nu avea cum să nu îi deranjeze pe roșii… Propunerea coaliţiei era însă prea seducătoare. Linia Roșie nu a rezistat tentaţiei.

Cel mai mult a avut de câștigat Hansa, care putea acum să completeze inelul comercial, înlăturând astfel ultima piedică din calea spre prosperare. S-au înţeles să respecte statu-quo-ul și să se abţină de la activităţi propagandistice pe teritoriul celuilalt. Toată lumea a rămas mulţumită. Pe urmă, când armele și politicienii au tăcut, a venit rândul propagandei să explice maselor cum au ieșit ai lor mai câștigaţi de pe urma manevrelor diplomatice și că, în ultimă instanţă, anume ei au câștigat războiul.

Ani au trecut din ziua memorabilă în care s-a semnat pacea. Ambele părţi supravegheau cu stricteţe statu-quo-ul. Hansa a găsit în Linia Roșie un partener economic preţios iar Linia a renunţat la atitudinea agresivă. Secretarul general al Partidului Comunist al Metroului Moscovit V.I.Lenin tovarășul Moskvin, a demonstrat din punct de vedere dialectic că este posibilă construcţia comunismului pe o singură linie, inaugurând o nouă etapă istorică. Vechea vrajbă a fost dată uitării.”

Artiom a ţinut minte bine această lecţie, așa cum se străduia să nu uite nimic din ce îi spunea tatăl lui vitreg.

• Bine că s-a terminat măcelul… rosti Piotr Andreevici. Un an jumătate nu era chip să calci dincolo de Inel. Cordoane peste tot, îţi cereau actele de o sută de ori. Am avut atunci niște treburi prin zonă, iar să treci înapoi nu aveai pe unde, decât prin teritoriul Hansei. Așa că pe acolo am trecut. M-au oprit fix la Bulevardul Păcii. Era să sfârșesc executat.
• Ce chestie. Istoria asta o auzim pentru prima dată, Piotr… Cum ţi s-a întâmplat una ca asta?

Artiom se pleoști puţin când se văzu deposedat de mantia de bard, însă povestea promitea să fie interesantă așa că nu protestă.

• Cum, cum… Simplu. M-au luat de spion roșu. Ies eu, deci, din tunel la Bulevardul Păcii, pe partea noastră de linie. Însă și partea noastră de Bulevard e tot sub autoritatea Hansei, o anexă, ca să zic așa. Acolo nu e așa strict, au un fel de piaţă, o zonă economică. Știţi și voi cum e peste tot la Hansă: trăiesc în staţiile care se află chiar pe Inel iar în trecerile dinspre staţiile Inelului pe staţiile radiale se află graniţa – vama, controlul pașapoartelor…
• Știm noi asta, nu ne ţine lecţii. Mai bine zi-ne ce s-a întâmplat mai departe, îl întrerupse Andrei.
• Controlul pașapoartelor, repetă Piotr Andreevici încruntându-se. Acum era obligat să povestească de-a fir-a păr din principiu.
• Iar în staţiile radiale au pieţe, iarmaroace… Acolo străinii au voie. Dar peste graniţă – ciuciu.
• Ce faci, se revoltă Andrei. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat sau nu? De ce-o tot întinzi?
• Nu mă întrerupe. Dacă vrei să asculţi – ascultă. Dacă nu, stai și bea-ţi ceaiul. Uite-te la el.
• Bine, bine.. Gata, tac. Tac. O să fiu mut ca peștele în conservă, făcu Andrei împăciuitor. Povestește mai departe.
• Cum ziceam… Intru eu la Bulevardul Păcii cu juma’ de kil…[20] Îmi trebuiau gloanţe și mă gândeam să fac schimb. Când acolo, la ei era în vigoare legea marţială. Muniţia avea interdicţie la comercializare. Dar eu nu știam de treaba asta. Întreb de un negustor, de altul, însă toţi se eschivează și se dau departe de mine. Numai unul îmi șoptește: Ce gloanţe îţi trebuie ţie, neghiobule. Șterge-o cât îi lucru cu cinste. Mai repede. până nu te-a raportat careva. Îi mulţumesc și o iau tiptil spre tunel. M-au oprit chiar la intrare, s-a auzit un fluier din staţie și văd că mai alergă o patrulă spre mine. Îmi zic să le arăt documentele, la care eu îmi prezint pașaportul cu ștampila staţiei noastre. Îl cercetează ei cu atenţie și mă întreabă: „Dar permisul de trecere unde e?” La care eu îi întreb uimit: „Ce fel de permis?”. Se dovedește că ai neapărată nevoie de un permis ca să intri pe teritoriul staţiei, e acolo o măsuţă la intrarea în tunel unde se întocmesc tot felul de acte. Îţi verifică identitatea, scopul călătoriei și îţi dau în caz de necesitate un permis. Se joacă, paraziţii, de-a birocraţia. Cum de nu m-au oprit când am intrat, n-am idee. Acum încearcă de-i explică asta patrulei. Stă un haplea ras în cap în faţa mea și tot spune: s-a strecurat, a lunecat, s-a șupurit, s-a furișat. Îmi frunzărește în continuare pașaportul și dă de ștampila de la Sokolniki, am trăit eu mai demult la Sokolniki… Vede el ștampila asta și parcă i se împăinjenesc ochii de sânge, ca la un taur căruia îi fluturi o cârpă roșie prin faţă. Își smucește automatul de pe umăr și rage: Mâinile după cap, gunoiule! Se vede că era un ageamiu. Mă apucă de guler și mă târâie așa, prin toată staţia până la punctul de control din trecere, la comandantul lui, mârâindu-mi: „Așteaptă numai să primesc undă verde de la comandant și te ciuruiesc eu, spionule.” Mi s-a făcut rău. Încerc să mă apăr și-i zic: „Eu sunt comerciant, nu spion. Am adus ceai de la VDNH.” La care el îmi zice că o să mi-l bage pe gât și o să-îl îndese cu pistolul ca să încapă mai mult. Văd că nu sunt prea convingător și dacă conducerea își dă acum acceptul, o să mă ducă două sute de metri mai încolo și o să-mi face niscai găuri în plus, în conformitate cu obiceiurile războiului. Nu-i a bună, gândesc eu… Ne apropiem de punctul de control și haplea acesta al meu merge să întrebe unde ar fi mai bine să tragă. M-am uitat eu la șeful lui și parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Era Pașa Fedotov, colegul meu de clasă, am fost prieteni și după terminarea școlii, pe urmă ne-am rătăcit unul de altul.
• `Tu-i mama măsii, ce m-ai speriat. Mi-am zis că-i gata, te-au împușcat… făcu maliţios Andrei și toţi cei strânși în jurul focului la cota 250 hohotiră într-un glas.

Chiar și Piotr Andreevici care întâi se uită supărat la Andrei nu-și putu reţine câteva chicote.

Râsul reverberă de-a lungul tunelului, dând naștere undeva în adâncurile lui la un ecou distorsionat și înfiorător. Ascultându-l, toţi deveniră tăcuţi.

Și atunci, din tunel, dinspre nord, răzbătură distinct aceleași sunete neliniștitoare – târșâit și pași ritmici.

Andrei, desigur, fu primul care îl sesiză. Tăcu instantaneu și le semnaliză celorlalţi să păstreze tăcerea. Ridică arma de la pământ și sări de la locul său. Trase piedica armei și, lipindu-se de perete, porni fără zgomot în întunecimea tunelului. Artiom se ridică și el, ţinea cu tot dinadinsul să știe pe cine lăsase să scape, însă Andrei se întoarse și se încruntă la el supărat, așa că Artiom se așeză la loc.

Andrei se opri acolo unde începea întunericul și, proptindu-și arma în umăr, se lungi la podea și strigă: „Faceți lumină”.

Unul dintre oamenii lui avea deja pregătit un lanternă puternică cu acumulator, meșterită de artizanii locali dintr-un far vechi de automobil. O porni și fascicolul orbitor străpunse întunericul. Lumina smulse beznei o siluetă neclară, ceva micuţ, aparent pașnic, care o zbughi imediat spre nord. Artiom nu se putu controla și urlă din toţi rărunchii: „Trage odată, nu vezi că fuge!?”

Dar Andrei nu trăgea. Piotr Andreevici se ridică și el gata să tragă, strigând: „Andrei, ești viu?” Cei rămași lângă focul porniră să șușotească și traseră închizătoarele de la armele automate. Și uite-l că se ridică în lumina reflectorului, scuturându-și scurta și râzând.

• Viu, cum să nu, rosti printre râsete.
• Ce-i acolo așa amuzant? Întrebă precaut Piotr Andreevici.
• Trei picoare. Două capete. Mutanţi. Întunecaţii atacă, ne taie pe toţi. Trage că fuge. Atâta zgomot pentru nimic. Frumos, nimic de zis.
• De ce n-ai tras? Flăcăul meu, treacă-meargă, e tânăr, s-a pierdut cu firea. Dar tu nu ești copil, de ce-ai căscat gura? Știi ce s-a întâmplat la Polejaev? îl întrebă cu obidă Piotr Andreici când Andrei se întoarse la foc.
• Am auzit eu despre Polejaeva voastră de vreo 10 ori! se apără Andrei. Era un câine. Nici măcar atât – un căţeluș. A doua oară încearcă să se apropie de foc, la căldură, iar voi aproape că lichidat. Și mă mai întrebaţi de ce mă port cu mănuși? Hingherilor!
• De unde să știu că era un câine? Se oftică Artiom. Scotea niște sunete… Pe lângă asta se vorbea că au văzut săptămâna trecută un șobolan de mărimea unui porc, continuă înfierbântat. Au tras în el jumătate de încărcător fără să-l fi nimerit.
• Nu mai crede toate poveștile. Așteaptă puţin… Acuși îţi aduc eu șobolanul! spuse Andrei trecându-și automatul în spate, și se dizolvă în întuneric.

Peste un minut din întuneric se auzi un fluierat, pe urmă vocea lui răsună calm, cu blândeţe: „Vino-ncoa… Vino, mititelule, nu te teme!”. Tratativele durară multă vreme, cam 10 minute, cu chemări și fluierări, până când silueta se ivi iar în semiîntuneric. Andrei se întoarse la foc, se așeză și, zâmbind ca în zi de sărbătoare, își descheie scurta. Din ea își făcu apariţia un ţânc jalnic și teribil de murdar care tremura ud. Avea o blană încâlcită de o culoare indefinita si indistinctă, ochi negri, înfricoșaţi și urechiușele lipite de cap. De îndată ce simţi pământul sub picioare încercă să fugă, dar palma grea a lui Andrei îl ţintui. Mângâindu-i ceafa, Andrei își scoase scurta și îl înveli.

• Să-i ţină lui cuţu de cald. Se vede că a îngheţat, sărmanul, explică el.
• Ce-ţi trebuie, Andrei, sacul acesta de purici, încercă Piotr Andreevici să-i bage minţile în cap. Poate și limbrici are. Să nu iei, în genere, vre-o molimă, de la el și să o aduci în staţie.
• Lasă, Piotr, nu te mai smiorcăi atâta. Uite-te la el, și dădu poalele veșmântului la o parte etalând mutricica simpatică a căţelușului care încă tremura, ori de spaimă ori de frig.
• Uite-te în ochii lui, Piotr. Ochii nu mint niciodată.

Piotr Andreevici se uită sceptic la ţânc, îi întâlni privirea speriată, dar sinceră, și neîncrederea i se topi.

• Fie, micule naturalist. Acuși îi caut ceva de halit, bodogăni el și își băgă mâna în rucsac.
• Caută, caută. Poate o să crească ceva folositor din căţelul acesta, un ciobănesc german, de exemplu, declară Andrei și trase mai lângă foc scurta cu căţel cu tot.
• De unde s-a luat ţâncul, doar în partea aceea nu sunt oameni… Numai întunecaţi… De când ţin cioroii câini? Întrebă unul dintre oamenii lui Andrei, un bărbat pirpiriu cu păr negru, miţos, care tăcuse până acum.
• Ai, desigur, dreptate, Kiril, răspunse cu seriozitate Andrei. Cioroii nu ţin deloc animale, din câte știu.
• Cum trăiesc? Ce mănâncă? întrebă încetișor cel de-al doilea, scărpinându-și maxilarul neras cu un sunet care amintea de pocnetul electricităţii.

Era un nene înalt, bine făcut, cu capul tuns chilug și sprâncene groase, înfășurat într-un pardesiu de piele lung, bine croit – raritate în zilele astea – care îi dădea un aer prezentabil.

• Ce mănâncă? Ce pică, se zice. Hoituri. Șobolani. Oameni. Nu sunt pretenţioși, să știi… – îi răspunse Andrei cu faţa schimonosită de dezgust.
• Canibali? întrebă chelul fără umbră de mirare în glas, lăsând impresia că se mai ciocnise cu fenomenul.
• Canibali e puţin spus… Nu-s oameni, în genere. Morţi ambulanţi. Naiba știe ce-s. Bine că nu au arme și-i putem ține la distanţă. Pentru moment. Apropo, Piotr, ţii minte când am capturat unul acum jumătate de an?
• Ţin minte. A stat două săptămâni în închisoarea noastră și în tot acest răstimp nu s-a atins de mâncare sau de apă. Zăcea așa, spuse cel întrebat.
• Nu l-aţi interogat? Întrebă chelul.
• Nu înţelegea o boabă pe limba noastră. Îi vorbeam în rusă, iar el tăcea. N-a scos nicicând un cuvânt, parcă luase apă în gură. Tăcea și când îl snopeam în bătăi. Când îi dădeam să mănânce, asemenea. Mai mormăia din când în când. Înainte de moarte a urlat atât de tare încât a trezit toată staţia.
• Atunci câinele de unde s-a luat? Insistă Kiril cel miţos.
• Naiba știe de unde s-a luat… Poate au vrut să îl mănânce și a fugit. Până acolo abia dacă sunt doi kilometri. Poate avea stăpân. Venea stăpânul dinspre nord și a dat de cioroi, iar câinele a izbutit să scape. Uite-te la el, seamănă a monstru? A mutant? Un grivei ca toţi griveii. Judecă și singur: dacă se trage către oameni, înseamnă că e obișnuit cu ei. De ce altceva dă târcoale focului de 3 ore ?

Kiril tăcu, căutând argumente. Piotr Andreici umplu ceainicul cu apă din bidon și întrebă:

• Mai vrea cineva ceai? Haideţi să mai bem o cană până ne vine schimbul.
• Așa vorbă înţeleg și eu, aprobă Andrei în sunetele de aprobare ale celorlalţi.

Când apa dădu în clocot Piotr Andreici turnă tuturor și rugă:

• Hai să… nu mai vorbim despre cioroi. Data trecută stăteam așa, discutam despre ei și au atacat Mi-au zis și alţii că li s-a întâmplat aceeași chestie. Nu-s superstiţios, poate e o coincidenţă. Poate nu. Dacă simt când vorbim despre ei? Tura noastră e pe sfârșite, de ce să ne procopsim cu o bătaie de cap tocmai acum?
• Așa e, nu are rost, îl susţinu Artiom.
• Haide, puștiule, nu te teme. Le venim noi de hac, încercă să-l îmbărbăteze Andrei, fără să fie prea convingător.

Chiar și la simpla pomenire a cioroilor te trecea un fior rece. Nici Andrei nu era imun la senzaţie, deși, uitându-te la el, n-ai fi zis. Nu se temea de oameni, fie ei bandiţi, anarhiști-asasini sau luptători din Armata Roșie… Zombii însă îi repugnau, nu putea să se gândească la ei cu aceeași seninătate cu care trata ameninţările venite din partea oamenilor.

Toţi au tăcut. Liniștea căzu ca un văl gros peste toţi cei strânși în jurul focului, o liniște grea, apăsătoare, aproape că puteai să auzi cum pocneau lemnele focului. Din depărtare, se auzeau ghiorăituri surde, de parcă adeverind că Metroul Moscovit nu este un metrou ci sistemul intestinal al unui monstru enorm. Iar zgomotele deveniră cu adevărat terifiante.

 

Cap. 2

Hunter

Artiom fu cuprins iar de gânduri fără noimă. Cioroii… Fiinţe blestemate care au atacat o singură dată când Artiom era de gardă, însă data aceea i-a fost de ajuns. Cum să nu te sperii? Faci frumușel de gardă, te încălzești la foc și, deodată, auzi din măruntaiele tunelului un tropăit înăbușit și egal. Abia audibil la început, crește în intensitate, se apropie, apoi urechile îţi sunt zgâriate de un vaiet îngrozitor de cimitir… Panică! Toţi apucă sacii de nisip și lăzile pe care stăteau câteva clipe în urmă ca să formeze grabnic o baricadă. Comandantul strigă din toţi bojocii: Alarmă!, iar de la staţie se grăbesc în ajutor rezervele. La cota 150 pregătesc mitraliera iar aici, în prima linie, cei care vor suporta primii șocul asaltului se aruncă la pământ, ascunzându-se după saci și îndreptându-și armele spre gura tunelului. Când atacatorii s-au apropiat suficient, aprind proiectorul care developează siluete întunecate, halucinante. Goi, cu pielea de un negru lucios, ochii mari, gura căscată… Calcă egal înainte, spre fortificaţii, spre oameni, spre moarte, cu pieptul înainte, fără ezitare, apropiindu-se tot mai tare… 3, 5, 8 spurcăciuni. Cel mai avansat scutură din cap și dă drumul aceluiași urlet înfiorător de mai devreme.

Te trec frisoane, vrei să te scoli și să o iei la goană, aruncându-ţi arma, lăsându-ţi tovarășii de izbeliște, lăsându-i pe toţi la mama dracului, doar să te cari mai repede… Lumina proiectorului le dă peste bot ca să-i orbească însă ei nici că se sinchisesc, nu se apără cu mâinile, ci merg înainte cu ochii larg înfipţi în proiector. De partea cealaltă totul e pregătit, de la cota 150 au venit cu mitraliera și s-au instalat pe poziţie, comenzile au fost date. Răsună mult-așteptatul „FOC”. Mai multe arme automate ţăcănesc concomitent, mitraliera ciocănește și ea. Întunecaţii nu se opresc, nu se culcă la pământ, merg întins înainte, la fel de liniștit ca până acum… În lumina reflectorului se poate vedea cum gloanţele mușcă din carnea lucioasă, cum forţa de impact îi smucește îndărăt, îi trântește la pământ, însă ei se ridică imediat și își continuă marșul. Din gâtlejurile străpunse răsună același urlet sinistru, hârâit de data asta din cauza perforaţiilor. Durează câteva minute până când rafala de oţel înăbușă această încăpăţânare iraţională, neomenească. Apoi, fiecare dintre acești zombi care se tăvălesc ferfenițiți, fără suflare (dacă răsuflă, în genere) va fi împușcat pentru siguranţă în cap, de la cinci pași. Chiar și când totul se va fi terminat, când trupurile lor inerte vor fi aruncate în puţ, în faţa ochilor va persista tabloul de neșters al unor trupuri negre care merg netulburate înainte, în ciuda gloanţelor și a proiectorului.

Aceste îl făceau pe Artiom să se cutremure. Că bine zice, mai bine să nu vorbim despre ei,  pentru orice eventualitate, gândi el.

• Hei, Andreevici! Pregătiţi-vă că venim! Li se strigară dinspre sud. Garda voastră s-a încheiat.

Oamenii de lângă foc se puseră în mișcare, scuturându-se de amorţeală, strângându-și efectele. Andrei își luă câinele de pripas. Piotr Andreevici și Artiom urmau să se întoarcă la staţie, în timp ce Andrei cu oamenii lui aveau să-și aștepte schimbul la cota lor. Odată ajunși cei care urmau să-i înlocuiască, au făcut cu ei schimb de amabilităţi și informaţii, și-au urat succes și fiecare și-a văzut de treabă.

În drum spre staţie Piotr Andreevici discuta aprins cu Andrei, își continuau, după cum se vede, veșnica lor dispută, în timp ce chelul cel voinic rămase în urma lor, potrivindu-și pasul după Artiom.

• Vasăzică, îl știi pe Suhoi? Întrebă cu vocea lui joasă, fără să se uite în ochii lui.
• Pe nenea Sașa? Păi, da, el e tatăl meu vitreg. Locuiesc cu el, răspunse cu sinceritate Artiom.
• Ca să vezi… Tată vitreg… Prima dată aud, mormăi chelul.
• Pe dumneata cum te cheamă? Se încumetă Artiom să întrebe, hotărând că dacă cineva îţi pune întrebări despre familia ta ai dreptul la un soi de reciprocitate.
• Pe mine cum mă cheamă? repetă cu mirare chelul. La ce-ţi trebuie să știi?
• Păi, să-i transmit lui nenea Sașa… lui Suhoi că aţi întrebat de el.
• Aaa, de asta… zi-i că a întrebat Hunter. Așa să-i spui, că îl salută Hunter.
• Hunter? Acesta nu-i un prenume. E numele dumitale de familie? Sau porecla? Încercă Artiom să ghicească.
• Nume de familie, pufni Hunter amuzat. De ce nu… Nu, băiete, nu e un nume, e mai degrabă… cum să-ţi zic… o meserie. Pe tine cum te cheamă?
• Îmi pare bine. Am impresia că o să ne mai întâlnim, destul de curând, chiar. Rămâi cu bine.

Îi făcu cu ochiul lui Artiom de rămas bun și se opri la cota 150 împreună cu Andrei.

Mai era puţin până la staţie, agitaţia ei începea să se facă auzită. Piotr Andreici, pășind alături de Artiom, îl întrebă cu preocupare:

• Auzi, Artiom, ce hram poartă gagiul ăsta? Ce ţi-a spus?
• Straniu om. A întrebat de nenea Sașa. Să fie vre-un cunoscut de-al lui? Dumneata îl cunoști?
• Parcă nu. În staţia noastră a venit cu niște treburi. Stă câteva zile. Cred că Andrei îl știe, de asta a cerut să vegheze cu el. Dracu’ știe de ce a vrut să stea de gardă… Are, totuși, o fizionomie familiară…
• O asemenea fizionomie e greu de uitat, își dădu Artiom cu presupusul.
• Întocmai. Unde să-l fi văzut? Nu știi cum îl cheamă?
• Așa și a zis: Hunter. Căută de înţelege ce vrea să însemne asta.
• Hunter? Nu prea sună a nume rusesc, se încruntă Piotr Andreici.

În depărtare se arătă un licărit roșiatic. La VDNH, ca la majoritatea staţiilor, de altfel, iluminarea obișnuită nu funcţiona, așa că oamenii trăiau sub lumina cărămizie de avarie. Doar în apartamente – corturi, camere – mai găseai uneori becuri cu lumină albă. Iluminarea veritabilă a lămpilor cu mercur exista doar în cele mai prospere câteva staţii ale metroului. Despre ea circulau adevărate legende, iar provincialii metroului flecăreau ani în șir despre această minune, exprimându-și dorinţa de a ajunge vreodată să o vadă cu ochii lor.

Au predat armele la intrarea în tunel, au semnat și, Piotr Andreici îi strânse lui Artiom mâna la despărţire spunându-i:

• Hai, Artiom, du-te să tragi un pui de somn. Eu și abia mă ţin pe picioare, tu probabil că adormi din mers. Transmite-i lui Suhoi un salut călduros și că îl invit la mine.

Artiom își luă rămas bun și, realizând abia acum cât e de obosit, se îndreptă spre locuinţa lui.

La VDNH trăiau cam două sute de oameni, majoritatea lor locuiau pe platformă în corturi. Vechi, cârpite, corturile din dotarea armatei se ţineau încă destul de bine, mai ales că sub pământ nu erau supuse acţiunii vântului sau ploii și nu trebuiau reparate des. În ele se putea trăi, ţineau de cald, nu lăsau lumina și sunetul să pătrundă înăuntru, într-un cuvânt, erau tot ce îţi puteai dori de la o locuinţă.

Corturile erau montante la perete, atât la cel dinspre peron cât și la peretele din holul central. Peronul în sine a fost transformat într-un fel de stradă centrală. În părţi erau înălţate corturile iar la mijloc a fost lăsat un spaţiu de trecere. În spaţiul dintre arce au fost ridicate corturi mari care adăposteau mai multe familii odată. Pe margine și în centru, au fost lăsate arcade libere în chip de pasaj. [ Sub platformă mai erau încăperi, însă era dificil de locuit acolo din cauza tavanului jos. La VDNH le foloseau ca spaţiu de depozitare.]

Două tuneluri duceau spre nord, unite printr-un tunel la câţiva zeci de metri de la staţie. Primul, în care Artiom făcuse de gardă, a fost lăsat ca mijloc de retragere în caz de necesitate. Cel de-al doilea fusese blocat undeva la cota 100. Acum, în acest apendice de 100 de metri era folosit ca loc pentru plantat ciuperci. Șinele fuseseră scoase, pământul era lucrat și fertilizat regulat cu dejecţiile staţiei. La fel fusese blocat și unul dintre tunelurile sudice la distanţa de 300 de metri. Acolo, la capătul ciotului de tunel, cât mai departe de locuinţele oamenilor, erau fermele de porci și găini.

Casa lui Artiom era pe Strada principală, locuia împreună cu tatăl său vitreg într-unul din corturile micuţe. Tatăl său era un om foarte important, răspundea de relaţiile cu alte staţii, așa că nu mai repartizaseră pe nimeni cu ei. Cortul era proprietatea lor personală, și încă una de primă mână.

Suhoi pleca des pe două trei săptămâni, dar nu îl lua niciodată pe Artiom cu el spunând că se ocupă cu treburi riscante și nu vrea să-l supună vreunui pericol. Din misiunile lui se întorcea slab, nebărbierit, câteodată rănit, însă întotdeauna își petrecea prima seară cu Artiom, povestindu-i lucruri greu de crezut chiar și pentru oamenii obișnuiţi cu fenomenalul acestui univers grotesc.

Artiom era tentat să călătorească, însă în metrou era periculos să te pornești de capul tău. Patrulele staţiilor independente erau extrem de bănuitoare și confiscau de obicei armele, iar să intri în tunel fără armă însemna moarte sigură. Așa că de atunci când a venit cu Suhoi de la Savelovsk, Artiom nu a mai făcut drumuri lungi. Uneori mergea cu treburi la Alexeevskoe, chiar și la Riga a fost într-un rând, însă niciodată singur.

Avea Artiom trecută în cont o călătorie despre care nu putea să povestească nimănui, deși simţea nevoia fierbinte să se spovedească.

S-a întâmplat demult, pe când încă nu erau cioroi la Grădina Botanică, ci doar o staţie părăsită ca multe altele, iar posturile VDNH-ului erau mult mai avansate decât astăzi. Artiom era un puștan pe atunci și, împreună cu alţi doi prieteni, s-a strecurat dincolo de ultimul pichet când acesta urma să fie înlocuit. Înarmaţi cu o lanternă și o pușcă veche șterpelită de la tatăl unuia dintre ei, s-au plimbat multă vreme prin Grădina Botanică, îngroziţi și teribil de curioși. Se vedea limpede că au trăit oameni acolo, lumina felinarului scotea la iveală rămășiţe de corturi, cărţi linse de foc, jucării stricate, zdrenţe. Șobolanii mișunau în voie iar, din când în când, din tunelul nordic se auzeau zgomote stranii.

Unul dintre ei, Artiom nu-și mai aduce aminte care, probabil că Jenea, cel mai zbânţuit și iscoditor dintre cei trei, a sugerat să dea la o parte bariera și să urce treptele escalatorului până la suprafaţă. Doar o privire să arunce …

Artiom s-a pronunţat imediat împotrivă. Povestirile tatălui său despre chinurile prin care au trecut oamenii care au fost la suprafaţă și despre grozăviile care te întâmpină acolo erau mult prea proaspete. Tovarășii lui au început imediat să îi explice ce șansă unică li s-a oferit. Când oare o să mai aibă ei ocazia să cutreiere fără adulţi o staţie părăsită? Pe urmă aici este și cale de acces la suprafaţă, ai posibilitatea să vezi cu ochii tăi cum e să nu ai nimic de asupra capului. Văzând că nu-l conving cu binișorul, au declarat că nu e nici o pagubă, poate să rămână jos să-i aștepte dacă e un papă lapte. Pus în situaţia de a rămâne singur în staţia părăsită, terfelindu-și în plus reputaţia în faţa celor mai buni prieteni, Artiom strânse din dinţi și cedă.

Spre uimirea lor, maneta care controla bariera ce despărţea platforma de escalator era funcţională. După o jumătate de oră de efort intens, reușiră să o pună în funcţiune și peretele ruginit de metal se dădu cu un scrâșnet infernal la o parte. Privirea lor siderată căzu asupra unui rând nu prea mare de trepte care duceau la suprafaţă. Câteva trepte lipseau și prin găuri se vedea la lumina felinarului mecanismul amplu inert de multă vreme, mâncat sănătos de rugină și acoperit cu o chestie maro care se mișca abia sesizabil. S-au hotărât cu greu să urce. Treptele au cedat în câteva rânduri sub tălpile lor cu un sunet strident, așa că erau nevoiţi să treacă peste spărtură agăţându-se de carcasele lămpilor.

Drumul nu se anunţa lung, însă entuziasmul iniţial se cam topise după prima treaptă care cedă sub ei. Se imaginau stalkeri ca să prindă la curaj.

Stalkeri…[21]

Cuvânt nefiresc pentru limba rusă care, însă, a prins. Erau numiţi așa oamenii împinși de sărăcie să își croiască drum în poligoanele militare abandonate ca să demonteze elementele de alamă de la proiectile și să le vândă apoi celor care cumpărau metale neferoase. Tot astfel mai erau numiţi ce care, pe timp de pace, se băgau în canalizare. Aveau aceste semnificaţii ceva în comun: denumeau o ocupaţie deosebit periculoasă în care necunoscutul, nenaturalul, misterul, ameninţarea pândeau la fiecare pas. Cine știe ce fructe monstruoase dădea în poligoanele abandonate pământul răscolit de obuze, drenat de tranșee și catacombe, îmbibat cu radiaţie. Nimeni nu își poate imagina ce putea să se dezvolte în canalizaţia megapolisului, după ce constructorii lui au tras capacele după ei, lăsând în urma lor un labirint de coridoare înguste și morbide.

În metrou, stalkerii erau acei cutezători care îndrăzneau să iasă la suprafaţă. Îmbrăcaţi în costume de protecţie, echipaţi cu măști de gaze și ochelari fumurii, înarmaţi până în dinţi, acești oameni mergeau după lucruri necesare supravieţuirii: muniţie, combustibil, aparatură, piese de schimb. Oameni care să se încumete la o asemenea excursie erau mai puţini de o sută. Cei care izbuteau să se întoarcă vii puteau fi număraţi pe degete și valorau greutatea lor în aur, fiind la mai mare preţ chiar decât foștii lucrători ai metroului. Pericole de tot felul îi așteptau sus pe cei care urcau la suprafaţă – de la radiaţie la fiinţele pe care le zămislise aceasta. Și sus puteau fi întâlnite forme de viaţă, doar că nu era viaţă în sensul obișnuit al cuvântului.

Fiecare stalker era o legendă în carne și oase, un semizeu pe care îl admirau toţi, de la copii la adulţi. Copii care se nășteau într-o lume unde nu mai aveai unde să zbori sau să navighezi, iar cuvintele pilot și marinar își pierdeau înţelesul și deveneau perimate, visau să ajungă stalkeri. Își doreau să urce la suprafaţă, către zei, înfășuraţi în armura strălucitoare a costumului anti-radiaţie, însoţiţi de adoraţia și recunoștinţa sutelor de ochi, a să se lupte cu monștri și să aducă oamenilor combustibil și muniţie. Lumină și foc. Viaţă.

Stalkeri voiau să ajungă și cei trei prieteni: Artiom, Jenea, Vitalik Ţăndărică, de aceea continuau să urce înfiorătorul escalator cu trepte lipsă. Își imaginau că au costume de protecţie, radiometre, pușcă-mitralieră de-a curmezișul pieptului, așa cum i se cade unui adevărat stalker, chiar dacă nu aveau nici radiometre, nici protecţie, iar în loc de mitralieră trebuiau să se mulţumească doar cu o carabină antică cu două ţevi care se prea poate că nu funcţiona.

Urcușul s-a încheiat destul de repede și s-au pomenit la suprafaţă. Spre marele lor noroc era noapte, altfel ar fi orbit instantaneu. Ochii lor obișnuiţi de-a lungul anilor cu întunericul din subteran, cu lumina roșiatică a rugurilor și a lămpilor de avarie, nu ar fi rezistat. Orbi și neajutoraţi, nu s-ar fi întors niciodată acasă.

Vestibulul Grădinii Botanice era pe jumătate distrusă, o parte din acoperiș se prăbușise și prin golul lăsat se vedea cerul curat, albastru-închis presărat cu miriade de stele. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă un cer înstelat pentru un copil care nu poate concepe să nu aibă tavan deasupra capului… Când îţi ridici privirea în sus și constaţi că nu se proptește într-un acoperiș beton, în vreo reţea ruginită de cabluri și ţevi, ci se pierde în bezna de un albastru cobalt[22]! Stelele! Poate oare un om care nu a văzut niciodată stelele să conceapă infinitul când însuși conceptul de infinit trebuie să fi apărut fierbinte întâia oară în mintea unuia care a contemplat firmamentul. Milioanele de licăriri, cuie de argint bătute în catifeaua albastră a bolţii… Au stat acolo muţi de uimire trei, cinci, zece minute și probabil că ar fi stat acolo până când i-ar fi prăjit radiaţia, dacă nu ar fi răsunat un urlet îngrozitor care le-a îngheţat sângele în vine. Amintindu-și unde se află, s-au aruncat fără întârziere îndărăt, spre escalator, fugind cât îi ţineau puterile. Uitând complet de prudenţă, pierzând pușca pe parcurs, aproape să cadă în câteva rânduri între dinţii mecanismului, cei trei au coborât cât ai clipi din ochi. Ajunși jos, s-au repezit să închidă bariera însă, Dumnezeule, manivela ruginită înţepenise și nu se lăsa clintită cu nici un preţ. Speriaţi de moarte că ar putea fi urmăriţi de monștrii de la suprafaţă, au luat-o la goană înspre pichetul de nord al staţiei lor. Înţelegând însă că au făcut o prostie enormă lăsând deschisă o intrare în metrou, s-au înţeles din fugă să nu sufle o vorbă despre Grădina Botanică și ce s-a întâmplat acolo. La pichet au spus că s-au pornit la vânătoare de șobolani într-un tunel lateral, dar au pierdut pușca, s-au speriat și s-au întors.

Artiom a mâncat de la tatăl său vitreg o bătaie soră cu moartea. Poponeaţa l-a durut multă vreme de la cureaua de ofiţer, însă Artiom s-a ţinut bine, ca un soldat italian legat la mâini și n-a divulgat secretul. La fel au făcut și prietenii lui. Au fost crezuţi.

Acum, aducându-și aminte această poveste, Artiom cădea adesea pe gânduri. Nu cumva există o legătură între acea călătorie, mai ales partea cu bariera lăsată deschisă, și cioroii care le atacă pichetele de câţiva ani?

În drum spre casă, Artiom se opri de mai multe ori ca să răspundă la salut, să pupe vreo cunoscută pe obraz, să se pună la curent cu noutăţile sau să le zică unora mai în vârstă ce face Suhoi.

În cort nu era nimeni, așa că, frânt de oboseală după un serviciu de 8 ore, Artiom hotărâ să se culce fără să își aștepte tatăl. Își scoase cizmele, scurta și își afundă faţa în pernă. Visele nu se lăsară așteptate.

… Ușa cortului se ridică și înăuntru pătrunse o siluetă masivă cu faţa în umbră și tigva lucind în lumina roșie a staţiei. Silueta rosti cu voce joasă: „Uite că ne-am întâlnit, amice. Văd că tatăl tău lipsește. Nu-i bai. Punem noi mâna pe el, mai devreme sau mai târziu. N-are cum să scape. Până una-alta, tu mergi cu mine. Avem despre ce vorbi. Inclusiv despre bariera de la Botanică”. Artiom îngheţă recunoscând vocea chelului din pichetul lui Andrei, cel ce se recomandase – Hunter. Respectivul se apropia de el, încet, silenţios, cu faţa încă ascunsă din cauza modului ciudat în care bătea lumina. Artiom vru să strige după ajutor însă o mână masivă îi astupă gura. Mâna era rece, ca de mort. Reuși să bâjbâie după lanternă, o aprinse și îi lumină lui Hunter faţa. Ceea ce dezveli lumina îi lăsă instantaneu fără forţe și îi umplu fiinţa de groază. În loc de faţă omenească, fie și dură sau grobiană, în faţa lui rânjea un muian negru ca moartea cu doi ochi întunecaţi, mari și lipsiţi de raţiune și albuș, deasupra unei guri ca un hău.  Artiom se forţă să dea mâna la o parte, se răsuci și se grăbi să iasă din cort. Deodată se stinse lumina, staţia se cufundă în întuneric, abia undeva departe licărea un foc, și Artiom, fără să stea pe gânduri, începu să alerge spre el. Zombiul ieși după el, mârâind: „Oprește-te! N-ai unde să fugi” și râse cu un grohăit înfiorător care creștea treptat în binecunsocutul vaiet de mormânt. Artiom fugea fără să se uite înapoi, lăsând în spate tropăitul egal de cizme grele care călcau fără să se grăbească, de parcă urmăritorul lui ar ști că nu are de ce să se grăbească pentru că Artiom tot al lui o să fie… Artiom ajunse în sfârșit la foc și văzu acolo un om care stătea cu spatele la el. Îl bătu pe umăr ca să-i ceară ajutor însă acela căzu la pământ din cauza scuturăturii și Artiom văzu că acela e mort demult, până și faţa îi e acoperită de brumă. În faţa aceea îngheţată Artiom îl recunoscu pe nenea Sașa…

• Hei, Artiom, ţi-ajunge cât ai dormit! Scoală! Ai 8 ore de când respiri în pernă… Scoală, somnorosule, că avem oaspeţi! – tună glasul lui Suhoi. Artiom se sculă în capul oaselor și se uită trăsnit la el.
• Nenea Sașa… Ai ajuns? Ești în regulă? întrebă el într-un final după ce reuși să își descleie ochii. Cu greu își înăbuși impulsul să îl întrebe pe Suhoi dacă n-a murit, mai ales că răspunsul era chiar în faţa lui.
• După cum vezi. Haide odată, nu te mai lăfăi atâta. Vino să-ţi fac cunoștinţă cu un prieten de-al meu, îl invită Suhoi.

Alături se auzi o cunoscută voce joasă și Artiom, aducându-și aminte coșmarul, se înroși.

• Să înţeleg că vă cunoașteţi, se miră Suhoi. Nu pierzi timpul, Artiom.

În cort își făcu în sfârșit apariţia oaspetele lor. Artiom se cutremură la vederea lui Hunter și se dădu la perete. Coșmarul i se derulă iar pe dinaintea ochilor: ochii goi, tropăitul cizmelor grele, cadavrul de lângă foc.

• Da, ne-am întâlnit, întinse Artiom mâna fără prea mare chef.

Mâna pe care o strânse era caldă și uscată. Artiom începu să se convingă că a fost doar un vis și omul acesta din faţa lui nu are nimic malefic, de vină e imaginaţia la strunele căreia zdrăngăne frica acumulată în orele de gardă.

• Artiom, fii bun și pune apă la fiert. Ai încercat ceaiul nostru, se întoarse el către oaspete? Toxică poţiune, făcu el cu ochiul.
• Am avut onoarea. Bun ceai. Fac și la Cantemirov[23], esenţă de zoaie nu alta. Al vostru e altă gâscă. Bun ceai, aprobă Hunter din cap.

Artiom s-a dus cu ceainicul plin spre rugul comun (să faci focul în cort era strict interzis, așa au ars mai multe staţii) și pe drum gândi că staţia Cantemirov e în celălalt capăt al metroului, iar până acolo naiba știe cât trebuie să mergi și, mai ales, câte staţii trebuie să traversezi. Ai nevoie de relaţii, isteţime, poţi fi nevoit să-ţi croiești drum cu forţa. Iar Hunter zice cu nonșalanţă: „Și la Cantemirov…” Interesant personaj, n-ai ce zice, chiar dacă puţin înfricoșător. Și cum i-a strâns mâna, ca într-o menghină. Ori Artiom nu e un pirpiriu, nu s-a dat niciodată în lături să își măsoare puterile într-un scandenberg.

Când apa din ceainic a dat în clocot, s-a întors cu ceainicul în cort. Hunter își scosese pardesiul. Era îmbrăcat într-o bluză marinărească, întinsă la maximum de fizicul lui masiv și băgată în niște pantaloni militari încinși cu o curea de ofiţer. La subraț se legăna într-un toc un pistol de dimensiuni monstruoase din oţel brunat. Uitându-se cu atenţie, Artiom înţelese că este vorba de un TT[24] cu amortizor lung și o drăcovenie atașată deasupra, un dispozitiv de ochire cu lazer, după toate probabilităţile. O asemenea armă trebuie să coste o avere. Nu e un pistol obișnuit, gândi Artiom, cu siguranţă nu este destinat pentru autoapărare. Atunci își aminti că Hunter, când s-a prezentat, a adăugat  –  Vânător.

• Artiom, toarnă oaspetelui niște ceai. Stai jos, nu te sfii, îl îmbie Suhoi pe Hunter. Sari cu povestea. Nu te-am mai văzut de un car de ani.
• Vom vorbi despre mine mai încolo, oricum n-am nimic interesant de spus. La voi, însă, aud că se petrec lucruri neobișnuite. Vă atacă nu știu ce morţi vii dinspre nord. Chiar azi am auzit niște basne cât am stat de gardă. Care-i mișcarea, Chingachgook[25]? întrebă Hunter în stilul lui laconic, caracteristic, adresându-i-se din nu știu care pricină lui Suhoi cu numele unui amerindian dintr-o carte pentru copii.
• Moartea e în mișcare, Hunter. Moartea ne bate la ușă. Soarta ne e pecetluită. Asta e mișcarea, se posomorî brusc Suhoi.
• De ce pecetluită? Am înţeles că vă descurcaţi binișor, mai ales că sunt neînarmaţi. Vreau să știu ce-i cu ei. De unde vin? Nu am mai auzit de așa ceva pe la alte staţii, Chingachgook. Niciodată. Asta înseamnă că nu mai există așa ceva nicăieri. Vreau să știu ce hram poartă. Intuiesc un mare pericol. Vreau să știu cât de mare. Vreau să-i înţeleg natura. De asta sunt aici. Acum înţelegi de ce am venit?
• Pericolul trebuie lichidat, așa e, Vânătorule? Întrebarea e dacă pericolul poate fi lichidat în genere, râse cu tristeţe Suhoi. Uite care-i șpilul. Totul e mai complicat decât pare, mult mai complicat. Aceștia nu sunt pur și simplu zombi, morţi ambulanţi pe care îi știm noi din filme. Mai ţii minte, Hunter, cât de simplu în filme? Încărcai rEvolvErul cu gloanţe de argint, accentuă Suhoi E-urile, și, pac-pac, forţele răului sunt învinse… Aici e cu totul altceva… Ceva oribil. Și știi că nu mă sperii ușor.
• Ești speriat, întrebă Hunter cu uimire?
• Teroarea este principalul lor atu. Oamenii abia se abţin să nu rupă rândurile. Ţin în mâini pistoalele automate, mitraliere, știu că cei care îi atacă sunt neînarmaţi, depășiţi numeric și calitativ, dar cu toate astea sunt gata să o ia la fugă cuprinși de groază. Trebuie să îţi mărturisesc că vreo câţiva și-au ieșit deja din minţi. Nu e vorba de frica obișnuită, Hunter.

Suhoi coborî vocea și continuă:

• Asta e… Nu știu dacă pot să-ţi explic cum se cade… De fiecare dată ne găsesc mai slabi… Acţionează cumva asupra psihicului… Mi se pare că o fac conștient. Îi simţi de departe, cu urechile, cu nările, le simţi tot mai intens prezenţa, iar senzaţia asta de neliniște scârboasă crește pe măsură ce se apropie și îţi face genunchii să tremure. Încă nu îi vezi, dar îi simţi aproape, îi simţi cum vin, vin… pe urmă le auzi urletul și vreu să o rupi la fugă. Când vin mai aproape, începi să tremuri, pe urmă îi vezi cum merg cu ochii deschiși în ciuda proiectorul…

Artiom se cutremură. Se pare că nu era singurul torturat de coșmaruri. Până acum se străduise să nu vorbească deloc despre asta, fiindcă se temea să nu fie luat drept laș sau paranoic.

• Ne schilodesc minţile, canaliile, continuă Suhoi. Știi, de parcă s-ar acorda la lungimea ta de undă, data viitoare îi simţi mai intens, te temi și mai tare. Înţelege, termină el cu însufleţire, nu e o simplă teamă. Crede-mă!

Tăcu. Hunter stătea nemișcat, privindu-l cu atenţie în ochi și meditând asupra celor auzite. Pe urmă sorbi din lichidul fierbinte și rosti cu o voce egală, joasă:

• Pericolul acesta îi privește pe toţi, Suhoi. Nu doar pe cei din staţia voastră. Pe toţi locuitorii metroului.

Suhoi tăcea de parcă încerca din toate puterile să nu răspundă, apoi izbucni:

• Pe locuitorii metroului, zici? Nu doar. Pericolul acesta se adresează întregii evoluţii umane. Am păţit-o din cauza progresului. E timpul să plătim. Războiul speciilor, Vânătorule, războiul speciior. Acești întunecaţi nu sunt copii necuratului și nici strigoi nu sunt. Sunt Homo Novus. Următoarea treaptă pe scara evoluţie. S-au adaptat mai bine decât noi mediului înconjurător. Viitorul le aparţine, Vânătorule. Poate că sapiens o să o mai întindă câteva zeci de ani sau chiar sute de ani în aceste grote blestemate pe care și le-au săpat singuri încă atunci când erau prea mulţi și nu încăpeau toţi odată la suprafaţă, așa că celor mai săraci nu le rămânea decât să se înghesuie ziua sub pământ. O să devenim palizi și plăpânzi ca morlocii lui Wells, făpturile din Mașina timpului care locuiau sub pământ. Au făcut și ei odată parte din rândul lui homo sapiens. Da, suntem optimiști și nu vrem să pierim! O să creștem ciuperci în propriul rahat și vom găsi în porc un nou cel mai bun prieten, un partener întru supravieţuire, ca să zic așa. O să ronţăim cu pumnul multivitaminele pregătite de strămoșii noștri grijulii pentru cazul în care vom decide să ne facem rău cu mâna noastră… Vom urca șovăitori la suprafaţă ca să mai înșfăcăm un bidon de benzină sau vreo cârpă, sau, dacă vom avea un noroc formidabil, o mână de cartușe și ne vom grăbi cu ele în subteran, uitând-ne prin părţi dacă nu ne-a văzut nimeni, pentru că acolo sus nu mai suntem acasă. Lumea nu ne mai aparţine, Vânătorule… Lumea nu ne mai aparţine.

Suhoi tăcu, urmărind aburii care se ridicau încetișor din ceașcă și se răsfirau în semiîntunericul cortului. Hunter nu spunea nimic și lui Artiom îi trecu prin minte că nu îl auzise niciodată pe nenea Sașa vorbind astfel…. Se alese praful de siguranţa-i caracteristică, de tonul cu care spunea: Nu spera și nu ai teamă! Să fi fost toate acesetea trucate?

• Nu spui nimic, Vânătorule? Hai, contrazice-mă! Polemizează. Unde ţi-s argumentele? Unde ţi-e optimismul? Ultima oară când am vorbit erai sigur că nivelul radiaţiei va scădea și oamenii se vor putea întoarce la suprafaţă. „ Soarele urcă deasupra pădurii/însă nu și pentru mine[26] recită caustic Suhoi. Ţinem cu dinţii de viaţă și n-o să îi dăm drumul prea ușor. În ciuda a ceea ce spun filosofii sau sectanţii, ne temem că dincolo nu există nimic. Vrem să credem, vrem, dar în străfundul sufletului ne temem că anume așa stau lucrurile. Mai ales că nouă ne place treaba asta, nu-i așa, Vânătorule? Ne place la nebunie viaţa. Ne vom târâi prin tunelurile acestea imunde, vom dormi împreună cu șobolanii… Dar vom supravieţui, nu-i așa? Trezește-te, Vânătorule! Nimeni n-o să-ţi scrie povestea. Cronica omului contemporan. Nimeni n-o să cânte setea ta de viaţă, instinctul tău hipertrofiat de supravieţuire… Cât o să reziști cu ciuperci, multivitamine și carne de porc? Dă-te bătut, Sapiens! Nu mai ești stăpânul naturii, ai fost detronat. Natura nu te mai vrea… Nu ţi-a rămas decât să te zbaţi în agonie prin propriul rahat. Fii conștient, Sapiens, că vremea ta a trecut! Evoluţia, ale cărei legi tu însuţi le-ai descifrat, a făurit o viţă nouă. Nu mai ești ultima treaptă pe scara evoluţiei, încununarea creaţiei… Ești un dinozaur. Fă loc speciilor mai evoluate, nu fi egoist. Jocul s-a sfârșit. Trebuie să le oferi și altora posibilitatea să piardă. Timpul tău s-a scurs. Ai murit. Lasă civilizaţiilor următoare să-și bată capul cu întrebarea: de ce au dispărut hominizii… Deși mă îndoiesc că se va găsi cineva suficient de curios.

Hunter, care păstrse tăcerea în timpul acestui monolog, studiindu-și cu atenţie unghiile, ridică ochii și rosti cu glas gros:

• Te-ai înmuiat rău de când te-am văzut ultima oară, Chingachgook. Chiar tu îmi spuneai că dacă nu vom renunţa la cultură, dacă ne învăţăm copii să citească și să scrie, avem o șansă chiar și sub pământ… Tu erai acela, Chingachgook? Ce s-a întâmplat?
• Am înţeles câte ceva, Vânătorule. Ceva ce poate o să înţelegi și tu odată. Am înţeles că suntem dinozauri și ne tragem ultima suflare. Chiar dacă această răsuflare ar putea dura câţiva ani.
• Rezistenţa e inutilă, Chingachgook, asta vrei să spui? îl întrebă Hunter cu răceală în glas.

Suhoi tăcu, lăsând privirea în pământ. Era limpede că nu îi era deloc ușor să își recunoască îndoielile în faţa unui vechi prieten, ba încă de faţă cu Artiom. Îl durea să arunce prosopul.

• Ba bine că nu, rosti Hunter răspicat, ridicându-se cât era de lung. N-o să le dau satisfacţia. O nouă specie, zici? Evoluţie? Dispariţie inevitabilă? Rahat? Porci? Vitamine? Am văzut și mai rău. Nu mă sperii din atâta lucru, ai înţeles? Nu am chef să mă predau. Zi-i instinct de autoconservare, zi-i cum vrei. Da, o să mă agăţ cu dinţii de viaţă. Fac ceva pe evoluţia ta. Lasă alte specii să se încoloneze cuminţi. Eu nu sunt o vită pe care să o duci de corniţe la tăiere. Aruncă prosopul, Cingachgook, și du-te la avansaţii aceștia ai tăi, dă-le locul tău în istorie. Dacă simţi că războiul tău s-a încheiat, dezertează, n-o să te judec, însă nu încerca să mă sperii. Nu încerca să mă tragi după tine în abator. De ce îmi ţii asemenea predici? Vrei să îţi încălzească cineva mânuţa când te predai? Sau dușmanul ţi-a promis câte un bol de terci pentru fiecare prizonier adus? Spui că lupta mea lipsită de speranţă? Că stăm pe marginea prăpastiei? Scuip eu în prăpastia ta. Dacă crezi că locul tău e la fundul ei, n-ai decât să tragi aer în piept și să sari. Eu n-am să te urmez. Dacă Omul, sapiensul civilizat și rafinat alege să capituleze, atunci mă dezic de rasa umană și o să mă trec în rândul animalelor. O să mă agăţ de viaţă cu încăpăţânarea tâmpă a animalelor. Am să îi sfâșii pe alţii ca să supravieţuiesc. Și am să supravieţuiesc. Ţi-e clar?! Am să trăiesc!

Hunter se așeză și îl rugă pe Artiom cu o voce domoală să îi mai toarnă nișe ceai. Suhoi se ridică posomorât și ieși cu ceainicul din cort, lăsându-l pe Artiom singur cu Hunter. Ultimele cuvinte ale Vânătorului, în care își declarase cu un dispreţ vădit dorinţa de supravieţuire, îl stârniseră nespus pe Artiom, însă nu se putea hotărî să vorbească primul. Atunci Hunter i se adresă:

• Tu ce părere ai, puștiule? Vorbește, nu te sfii… Vrei să stai și tu ca leguma, ca dinozaurul lui Suhoi? Să te tragi pe cur așteptând să fii luat cu lopata? Știi pilda despre broscuţa în lapte? Au nimerit două broscuţe într-o doniţă cu lapte. Prima – dotată cu raţiune – a înţeles imediat că n-are rost să se zbată fiindcă de ce ţi-e scris nu scapi. Poate este viaţă dincolo de moarte, de ce să te consumi inutil și să te amăgești cu speranţe false? Și-a încrucișat lăbuţele și s-a lăsat la fund. A doua era probabil o proastă sau o ateistă și a continuat să se zbată. S-ar părea că efortul ei e zădarnic, oricum deznodământul e inevitabil. Însă ea s-a zbătut, s-a zbătut, până a transformat laptele în unt și a ieșit din găleată. Să cinstim memoria celeilalte broaște care a murit în numele progresului filosofiei și al raţiunii.
• Cine sunteţi? Se încumetă Artiom să întrebe.
• Cine sunt? Știi deja cine sunt. Un vânător.
• Ce înseamnă asta? Cu ce vă ocupaţi? Cu vânătoarea?
• Cum să-ţi explic… Probabil că știi cum funcţionează corpul omenesc. E compus din milioane de celule minuscule, unele transmit impulsuri electrice, altele stochează informaţie, mai sunt din cele care transportă oxigen sau absorb nutrimente. Toate, chiar și cele mai importante, n-ar rezista nici o zi dacă n-ar mai fi un tip de celule. Cele ale sistemului imunitar. Se numesc celule macrofage. Ele operează metodic și precis, ca un metronom. Când o infecţie pătrunde în organism, aceste celule o depistează, pun mâna pe ea și – aici Hunter făcu un gest cu mâna de parcă ar rupe cuiva gâtul, însoţindu-l cu un trosnet neplăcut – o lichidează.
• Ce legătura are asta cu profesia dumneavoastră, insistă Artiom, încurajat de atenţia pe care i-o acorda muntele acesta de om.
• Gândește-te la metrou ca la un organism gigantic. Un organism complex din 40 de mii de oameni Eu trebuie să îl apăr de infecţii.. Urmăresc să lichidez orice pericol în stare să atenteze la sănătatea întregului organism. Asta sunt eu – o celulă macrofagă.

În sfârșit se întoarse și Suhoi cu ceainicul și turnă infuzia fierbinte în cești. Se vede că își adusese gândurile în ordine cât timp fierbea apa, fiindcă i se adresă lui Hunter:

• Și ce acţiuni vrei să întreprinzi pentru lichidarea acestui pericol, cowboy? Vrei să ieși la vânătoare de cioroi? Nu prea cred. Nu e nimic de făcut, Hunter, nimic.
• Întotdeauna există soluții. În ultimă instanţă putem arunca în aer tunelul care duce spre nord. Ne separăm de noua specie. Lasă-i să se înmulţească la suprafaţă și să nu se bage peste noi, cârtiţele. Lumea subterană este noul nostru habitat. Cine ridică sabia…[27]
• Hai să-ţi zic ceva ce nu știe prea multă lume, cowboy. Am aruncat deja în aer un tunel și așa am aflat că deasupra noastră trece un râu subteran. Atunci când am minat cea de-a doua linie nordică era să fim inundaţi. Ceva mai mult explozibil și ne-am fi luat adio de la scumpa noastră VDNH. Dacă aruncăm în aer și celălalt tunel nu doar că vom fi inundați. O să fim spulberaţi, cowboy. O să ne bălăcim în mâzgă radioactivă. Și n-o să ne cânte cucul numai nouă. Acesta este specificul perfid al ameninţării care planează asupra metroului. Dacă așa vrei să muţi în războiul speciilor, a noastră o să piardă. Șah.
• Putem să închidem poarta ermetică a tunelului.
• Poarta ermetică a fost dezasamblată odată cu șinele din tunel acum 15 ani. Niște băieţi deștepţi au trimis materialul pentru fortificarea unei staţii. Nimeni nu mai știe despre ce staţie este vorba. Cunoști cu siguranţă afacerea.
• Spune-mi, presiunea lor se intensifică? întrebă Hunter fără să conteste cele auzite.
• Și încă cum. E greu de crezut că ceva timp în urmă nici nu auzisem de ei, iar acum sunt dușmanul nostru numărul unu. Crede-mă când îţi spun că sfârșitul e aproape. Va veni o zi când ne vor mătura cu tot cu fortificaţiile, proiectoarele și mitralierele noastre. Nu o să ne sară nimeni în ajutor… Da, facem un ceai decent însă mă îndoiesc că o să-și riște careva pielea fie și de dragul unui ceai atât de bun ca al nostru. La urma urmei, întotdeauna există opţiunea celui din Cantemirov. Încă un șah, râse cu tristeţe Suhoi. Nu are nimeni nevoie de noi. Singuri n-o să le putem ţine piept multă vreme. Nici să blocăm tunelul nu putem. Să urcăm la suprafaţă ca să le dăm foc la stup nu suntem în stare din motive evidente. Mat, Vânătorule. Mat ţie. Mat mie. Mat fără drept de apel, zâmbi el strâmb.
• Mai vedem noi, i-o întoarse Hunter. Mai vedem.

Au mai stat multă vreme de vorbă, povestind vrute și nevrute. În discuţie apăreau frecvent nume care lui Artiom nu-i spuneau nimic. Din timp în timp izbucnea câte o controversă veche pe care Artiom nu o înţelegea decât lapidar și care dura, probabil, de ani buni, suspendată în perioada cât cei doi erau despărţiţi și reluată în momentul revederii, cu argumente ticluite între timp. Într-un final Hunter declară că a venit timpul să se pună la somn, întrucât el, spre deosebire de Artiom, a stat treaz după terminarea rondului. Își luă rămas drum de la Suhoi și, înainte să iasă, îi șopti lui Artiom să îl însoţească afară pentru câteva cuvinte.

Artiom se sculă imediat și îl urmă, fără să vadă uimirea care se putea citi pe faţa lui Suhoi. Hunter îl așteptă afară, încheindu-se până la ultimul nasture.

• Propun să ne plimbăm puţin, propuse el și o luă agale pe platformă spre cortul pentru oaspeţi în care era instalat. Artiom o luă șovăitor în urma lui, încercând să ghicească despre ce ar putea vorbi un băieţel neînsemnat cu un asemenea om ca Hunter.
• Ce părere ai despre ocupaţia mea? Întrebă Hunter.
• Excelentă… Dacă nu aţi fi dumneavoastră… și alţii ca dumneavoastră, dacă sunt în genere… atunci demult am fi… făcu Artiom încurcat. Bâlbâiala îl făcu să roșească puternic, mai ales că un asemenea om se interesa de el, vrea să îi spună ceva în particular, ba chiar l-a chemat afară ca să poată discuta în voie, iar el roșește ca o fecioară și bolmojește ceva sub nas.
• Apreciezi, deci. Dacă poporul apreciază, surâse Hunter, atunci înseamnă că nu contează ce zic defetiștii. Pe unchiașul tău l-a apucat tremuriciul, nimic mai mult. Însă el e un om extrem de curajos… era, în orice caz. Se întâmplă lucruri teribile aici, Artiom, lucruri care nu trebuie lăsate așa. Are dreptate Suhoi când zice că e ceva diferit faţă de ce am văzut până acum. Nu sunt vandali sau degeneraţi. E ceva nou. Ceva malefic. De la acest ceva miroase a frig. Miroase a mort. Sunt de doar două zile la staţia voastră, dar am început să vă înţeleg teama. Dacă înţeleg bine, cu cât mai mult îi studiezi și îi înfrunţi, cu atât mai tare te temi. Tu, de exemplu, nu te-ai ciocnit de prea multe ori cu ei, nu-i așa?
• O singură dată, recunoscu Artiom. Recent am început să fac de gardă în tunelul nordic. Ca să fiu sincer, o dată mi-a fost de ajuns. De atunci nu pot scăpa de coșmaruri. Chiar azi am avut unul. Unde mai pui că de atunci a trecut atâta timp!
• Și tu ai coșmaruri, se întunecă Hunter. Mda, nu prea seamănă a coincidenţă. Dacă mai stau câteva luni aici cu voi de gardă, se prea poate că o să mă înăcresc și eu… Nu, puștiule… Una n-a nimerit-o Suhoi. Acelea nu erau cuvintele și gândurile lui. Ei gândesc pentru el și ei vorbesc prin intermediul lui. Ne zice să ne predăm pentru că e purtătorul lor de cuvânt. Probabil nici nu-și dă seama. S-ar zice că s-au conectat, într-adevăr, la creierele voastre și vă influenţează psihicul. Drace! Spune-mi, Artiom (faptul că i se adresă pe nume indica spre aceea că are de gând să îi spună ceva de o deosebită importanţă), ai vreun secret? Ceva ce n-ai putea destăinui unui locuitor al staţiei, doar unui străin.
• Păi… Artiom ezită o secundă.

Unui om cu spirit de observaţie nu i-ar fi trebuit mai mult ca să înţeleagă că un asemenea secret există.

• Am și eu un secret. Hai să facem schimb. Simt nevoia să mă destăinui, dar vreau să mă asigur că celui căruia i-l încredinţez nu o să îl scuipe. Spune-mi secretul tău – dar să nu fie vreun fleac despre o fetișcană sau așa ceva, ci un secret veritabil, ceva ce n-ai spune nimănui. La rândul meu, o să-ţi destăinuiesc ceva. Pentru mine e important să facem asta. Deosebit de important, mă înţelegi?

Artiom șovăia. Pe de o parte îl mâna curiozitatea, însă se temea să își încredinţeze taina acestui om important cu viaţă atât de aventuroasă, un bun interlocutor, dar și ucigaș lipsit de scrupule în același timp, capabil să înlăture metodic, fără ezitare și implicare emoţională orice obstacol, cât de mic.

Hunter îl privi încurajator în ochi.

• Nu trebuie să te temi de mine. Îţi acord imunitate! îi făcu el cu ochiul.

Stăteau în pragul cortului pus la dispoziţia lui Hunter, fără să intre. Artiom s-a mai gândit o dată și s-a decis. Trase aer în piept și îi povesti dintr-o răsuflare întâmplarea cu Grădina Botanică. După ce termină, Hunter a rămas tăcut preţ de câteva minute, digerând cele auzite. Apoi rosti aspru:

• Să fiu sincer, din punct de vedere pedagogic, tu și prietenii ar trebui să fiţi împușcaţi, însă din prostie ţi-am acordat imunitate. Care, apropo, nu îi vizează și pe prietenii tăi.

Lui Artiom îi stătu inima în loc și simţi cum membrele îi înţepenesc din cauza fricii și picioarele încep să îl lase. Nu era în stare să scoată vreun sunet așa că aștepta în tăcere și restul discursul crucificator. Nu asta urmă.

• Având în vedere vârsta și cretinismul adiacent ei, precum și faptul că de atunci s-a scurs mulţi ani, tu și tovarășii tăi sunteţi graţiaţi. Bucură-te de viaţă. Hunter îi mai făcu o dată cu ochiul ca să îl scoată pe Artiom din prostraţie. Locuitorii staţiei n-o să te ierte așa ușor. Mi-ai încredinţat de bunăvoie un mijloc de constrângere extrem de puternic. Acum ascultă secretul meu.

În timp ce Artiom se blestema pentru mintea-i scurtă și gura-i mare, Hunter porni să povestească:

• Nu am străbătut degeaba metroul de la un capăt la altul. Treaba trebuie dusă la capăt. Pericolul trebuie înlăturat, cred că ai mai auzit asta azi. Trebuie. Și va fi înlăturat cu orice preţ. Am să mă ocup de asta. Tatăl tău vitreg nu are suficient curaj. Se transformă lent în unealta lor, dacă înţeleg bine. Nu doar că luptă fără prea mult entuziasm, dar vrea să mă corupă și pe mine … În cazul în care povestea cu apele subterane e adevărată, atunci soluţia cu minatul tunelului cade. Mărturisirea ta m-a făcut să mă gândesc la ceva. Dacă e valabil că mortăciunile și-au început atacurile după excursia voastră, înseamnă că vin prin Grădina Botanică. Poate că au experimentat acolo cu ceva și din cauza asta au apărut Așa, deci. Rezultă că putem să îi oprim acolo, aproape de suprafaţă. Fără să provocăm o inundaţie. Însă naiba știe ce se petrece după cota voastră 300, până unde se întinde stăpânirea VDNH-ului. Dincolo e împărăţia întunericului. Cea mai răspândită formă de guvernare de pe teritoriul Metroului Moscovit. O să mă duc acolo. Nimeni nu trebuie să știe. Lui Suhoi să-i spui că te-am întrebat despre cum stau lucrurile în staţie și n-o să fie un neadevăr. Dacă totul se termină cu bine și eu mă întorc, nu va trebui să dai nimănui explicaţii, o să le dau eu cui trebuie.

Se poate întâmpla, și aici Hunter îl ţintui pe Artiom cu privirea, se poate întâmpla să nu mă întorc. Dacă nu mă întorc până poimâine dimineaţă, indiferent dacă va sări ceva în aer sau nu, cineva trebuie să le spună tovarășilor mei ce s-a întâmplat cu mine și ce demoni bântuie prin tunelurile voastre nordice. Mi-am vizitat deja toţi prietenii pe care îi aveam aici, pe tatăl tău vitreg inclusiv. Simt, văd limpede cum viermele îndoielii și fricii și-a făcut culcuș în creierul celor care au fost expuși la cioroi. Nu pot să mă bazez pe oameni cu creierii mâncaţi de vierme. Am nevoie de un om teafăr, cu judecata neafectată de leprele acelea. Am nevoie de tine.

• Eu? Cum aș putea eu să vă fiu de ajutor? Întreb Artiom uimit.
• Ascultă-mă cu atenţie. Dacă nu mă întorc, va trebui să ajungi cu orice preţ – cu orice preţ, m-ai auzit?! – în Polis. În Oraș. Găsește-l pe omul poreclit Melnik. Lui să îi povestești toată tărășenia. Încă ceva. Să îi dai ceva din partea mea, ca să te creadă că eu te-am trimis. Hai puţin înăuntru.

Dând lacătul la o parte, Hunter ridică poala cortului, apoi îi făcu lui Artiom semn să intre. Interiorul părea mai strâmt din cauza unui rucsac uriaș în culori de camuflaj, precum și a unui geamantan de dimensiuni impresionante care stătea pe podea. Din el se iţea cu un licărit sumbru o ţeavă groasă, care, judecă Artiom, aparţinea unei puști mitraliere. Înainte ca Hunter să ascundă conţinutul geamantanului de ochii lui curioși, Artiom reuși să deslușească o cutie metalică plină cu încărcătoare fumurii pentru mitralieră, alături de o grenadă verde de mână.

Fără să dea explicaţii în privinţa arsenalului, Hunter deschise un buzunar lateral al geamantanului și extrase o capsulă metalică micuţă meșterită dintr-un cartuș, dotată cu un căpăcel acolo unde ar fi trebuit să fie glonţul.

• Ţine. Nu mă aștepta mai mult de două zile. Și nu te teme. O să întâlnești oameni care o să te ajute. Neapărat să pleci! Știi ce răspundere apasă pe umerii tăi. Sper că nu trebuie să îţi mai explic o dată. Asta a fost. Urează-mi succes și șterge-o… Trebuie să mă odihnesc.

Artiom abia găsi puteri să răspundă, strânse laba uriașă a lui Hunter și porni spre cortul lui, gârbovit de greutate misiunii încredinţate.

 

Capitolul 3

Dacă nu mă întorc…

Artiom era sigur că va acasă fi supus unui interogatoriu și Suhoi îl va scutura până va afla despre ce a discutat cu Hunter. În ciuda așteptărilor, tatăl său vitreg nu îl aștepta cu măciuca și cizme spaniole[28], ci dormea liniștit, epuizat după 24 de ore de mers. După un serviciu do o noapte și un coșmar de zi, Artiom trebuia să meargă la fabrica de ceai tot în schimbul de noapte. Lucra acolo ca să mai facă un ban în plus.

După decenii de trai subteran, în întuneric sau lumină roșiatică ștearsă, înţelesul cuvintelor zi și noapte s-a șters treptat. Noaptea, lumina din staţie era mai slabă, așa cum se întâmpla înainte, în trenurile de cursă lungă, pentru ca pasagerii să poată dormi, însă, cu excepţia situaţiilor când se defecta, nu se stingea niciodată.

După ani petrecuţi în întuneric, acuitatea vizuală a ochiului uman a crescut, însă tot nu putea concura cu vederea creaturilor care sălășluiau în tunelurile abandonate. Distincţia dintre noapte și zi era mai degrabă respectată din obișnuinţă decât din necesitate. Era convenabil ca majoritatea locuitorilor staţiei să doarmă concomitent, așa că noaptea se odihnea șeptelul, lumina era dată mai încet și nu aveai voie să faci zgomot. Oamenii ţineau evidenţa timpului după două ceasuri mari, câte unul la fiecare dintre cele două ieșiri ale staţiei. Aceste ceasuri aveau o importanţă deosebită, apropiată de cea a altor puncte strategice precum depozitul de armament, filtrele pentru apă sau generatorul electric. Erau supravegheate cu multă grijă, iar orice defecţiune, fie ea cât de mică, era reparată imediat. Atentatele la integritatea lor, nu doar cele ale diversioniștilor, chiar și simple ieșiri huliganice, erau pedepsite extrem de aspru, uneori cu exilul.

Staţia VDNH avea un cod penal rigid pe care administraţia îl folosea ca să judece prompt orice infracţiune. Diversiunile care vizau obiectivele strategice erau pedepsite cu maximă asprime. Cei care fumau sau făceau focul în afara spaţiului alocat pentru asta, precum și cei care nu respectau regimul armelor și explozibililor erau deposedaţi de avere și expulzaţi de pe teritoriul staţiei.

Aceste măsuri draconice erau justificate de precedentul staţiilor care arseseră deja din temelii. Focul s-a răspândit instantaneu în orășelul de corturi, înghiţindu-le pe toate fără mofturi, iar urletele sălbatice de durere au răsunat săptămâni întregi în urechile locuitorilor din staţiile vecine. Lanternele călătorilor ocazionali scoteau la iveală corpuri carbonizate, ţinute laolaltă de cauciucul topit și de foile de cort. Din când în când, în lumina tremurătoare rânjeau dinţi plesniţi din cauza căldurii extraordinare.

Pentru a nu avea aceeași soartă, restul staţiilor au introdus pedepse drastice pentru gestionarea neglijentă a focurilor.

Cu expulzarea mai erau pedepsite furtul, sabotajul și eschivarea de la muncă. Având în vedere, însă, că fiecare putea vedea ce face celălalt, iar în staţie locuiau puţin peste două sute de persoane, infracţiuni erau comise destul de rar, iar când se întâmpla, de obicei vinovat se făcea un străin.

Munca era obligatorie și fiecare, de la mic la mare, trebuia să își îndeplinească norma zilnică. Ferma de porci, plantaţiile de ciuperci, cârnăţăria, fabrica de ceai, staţia de pompieri și cea de ingineri, armurăria – fiecare locuitor lucra măcar într-unul din aceste locuri. Bărbaţii mai erau obligaţi să stea de gardă într-unul din tuneluri la fiecare 48 de ore. În timpul confruntărilor militare sau din cauza apariţiei vreunui pericol din întunecimile metroului patrulele erau sporite de trei până la patru ori, iar în spatele lor stăteau rezerve pregătite de luptă.

O asemenea organizare precisă putea fi întâlnită doar în câteva staţii, de aceea faima staţiei VDNH îi făcea pe mulţi să încerce să se stabilească aici, cu toate astea, puţini primeau permisiunea să rămână.

Artiom mai avea patru ore până când trebuia să intre în schimbul de noapte la fabrica de ceai, așa că se îndreptă târșit către prietenul lui cel mai bun, Jenea, acela care îl convinsese cu mult timp în urmă să urce la suprafaţă.

Jenea, care era de o seamă cu Artiom, locuia împreună cu părinţii lui și o soră mai mică. Asemenea cazuri în care să se salveze toţi membrii familiei erau extrem de rare, iar Artiom își invidia în secret prietenul. Își iubea, fără îndoială, tatăl vitreg, și continua să îl respecte chiar și după ce îl văzuse cedând psihic, însă înţelegea în același timp că Suhoi nu îi este rudă de sânge. Din această cauză nu îi spusese niciodată tată.

Suhoi, care îi ceruse lui Artiom să îl numească nenea Sașa, a ajuns să își regrete rugămintea. Anii treceau iar el, bătrân lup al tunelelor, așa și nu a reușit să își întemeieze o familie. Nu avea nici măcar o femeie care să îl aștepte din expediţii. Îl strângea inima la vederea mamelor cu copii și visa la ziua în care nu va mai fi nevoit să ia calea întunericului fără să știe când și dacă se va întoarce. Poate atunci, spera el, se va găsi o femeie dispusă să fie doar a lui și să îi nască copii care îi vor spune tată, nu nenea Sașa. Bătrâneţea și neputinţa se apropiau însă cu pași repezi, ar fi fost timpul să se grăbească, dar Suhoi nu reușea nicicum să se smulgă din avalanșa de misiuni care se succedau. Nu era nimeni în care să aibă încredere, căruia să îi încredinţeze secretele meseriei, contactele, nimeni care să poată prelua obligaţiunile lui de serviciu, pentru ca el să își găsească o slujbă călduţă în staţie. Suhoi luase demult în calcul o ocupaţie mai liniștită, știa că poate să conteze chiar pe un loc în administraţie datorită prestigiului, excelentelor servicii aduse staţiei precum și legăturilor strânse cu conducătorii staţiei. Din păcate, un înlocuitor destoinic nu se vedea nici măcar la orizont, așa că Suhoi amâna retragerea de pe o zi pe alta, continuând să stropească cu sângele și sudoarea lui granitul tunelelor de aiurea.

Artiom știa că Suhoi, în pofida iubirii aproape paterne pe care i-o purta, nu îl ia în calcul pentru a-i fi succesor și îl considera un găgăuţă. Nu îl lua cu el în expediţii, chiar dacă Artiom era deja mare și nu mai putea fi speriat cu povești despre zombi sau șobolani care mănâncă copii. Suhoi nu înţelegea că din cauza acestei neîncrederi Artiom se avânta în cele mai nebunești peripeţii pentru care tot Suhoi trebuia să îl pedepsească. Probabil cercetașul voia ca Artiom să nu fie expus riscurilor inutile ale metroului și să ducă exact viaţa pe care și-o dorea chiar Suhoi: o existenţă calmă în afara oricărui pericol, împărţită între muncă și familie, fără ca anii tinereţii să fie irosiţi în van. Însă nutrind o asemenea viaţă pentru Artiom, uita că până și el, înainte să și-o dorească, trecuse prin focul a sute de aventuri. Acum în Suhoi vorbea nu înţelepciunea anilor ci oboseala lor. Artiom, pe de altă parte, fierbea de energie. Viaţa lui era la început, iar gândul că ar trebui să și-o petreacă în vegetaţie, fărâmiţând și uscând ciuperci, schimbând scutece, fără să îndrăznească a se arăta dincolo de 200 de metri, i se părea insuportabil. Dorul de ducă creștea cu fiecare zi, fiindu-i din ce în ce mai limpede ce viaţă are în gând Suhoi pentru dânsul. Cariera în industria ceaiului și ipostaza de familist erau pe ultimul loc în topul preferinţelor lui Artiom.

Hunter a intuit foamea de aventură a lui Artiom, dorinţa de a intra în tuneluri și a le străbate în căutarea necunoscutului, în întâmpinarea destinului. Tocmai din acest motiv i-a încredinţat această misiune deosebit de riscantă. Vânătorul avea fler, câteva minute de conversaţie i-a fost de ajuns pentru a decide că poate să aibă încredere în Artiom. Chiar dacă acesta nu va duce misiunea la bun sfârșit, cel puţin nu va rămâne în staţie în cazul în care Hunter nu s-ar întoarce de la Grădina Botanică.

Și Hunter nu s-a înșelat.

Din fericire Jenea era acasă așa că Artiom putea să-și îndulcească seara cu cele mai recente bârfe și un ceai tare.

• Excelent, exclamă el când îl văzu pe Artiom. Și tu ai repartizare noaptea asta la fabrică? Uite că și eu am. Îmi era așa lehamite încât intenţionam să cer conducerii să mă mute. Dacă o să fim împreună, voi răbda. Ai făcut azi de gardă? Cum a fost? Am auzit că aţi avut motiv de alertă… Ce s-a întâmplat?

Artiom se uită cu subînţeles la sora mai mică a lui Jenea, pe care conversaţia o făcu atât de curioasă încât încetase să îndese resturi de ciuperci în păpușa de cârpe cusută de mama ei și, ţinându-și răsuflarea, se zgâia la ei cu ochi rotunzi.

• Auzi, puștoaico, rosti Jenea cu asprime, înţelegând unde bate Artiom, ia-ţi jucăria și du-te de te joacă la vecini. Parcă te chema Katia în ospeţe. Cu vecinii trebuie să te ai bine, așa că ia-ţi păpușile și – valea.

Fetiţa chiţcăi revoltată. Arborând un aer bosumflat, începu să își strângă lucrurile comunicându-i cu obidă păpușii care, cu ochi de mort, se uita absent în tavan: „Măi, ce oameni importanţi. De parcă n-aș ști că o să vorbească despre ciupercuţele[29] lor”.

• Ești prea mică, Lena, ca să vorbești despre ciupercuţe. Nici nu ţi s-a uscat laptele pe buze, o puse Artiom la punct.
• Ce înseamnă lapte, rosti fetiţa cu mirare, ducându-și mâna la buze.

Nimeni nu se obosi să îi răspundă și întrebarea rămase în aer. După ce ieși, Jenea trase fermoarul de la intrare și întrebă:

• Ce-a fost acolo? Scuipă tot. Am auzit tot felul de gogomănii. Unii vorbesc despre un șobolan gigantic, alţii spun că aţi speriat o iscoadă de-a cioroilor, ba chiar că aţi rănit-o. Cui să îi dau crezare?
• Nimănui, îl sfătui Artiom. Mint cu toţii. A fost un câine. Un căţeluș. Andrei, pușcașul marin, l-a luat sub aripa lui. A spus că e ciobănesc german.
• Ba eu chiar din gura lui Andrei am auzit că a fost un șobolan, spuse Jenea cu mirare. Iese că m-a prostit în faţă?
• Ce, nu știi duma lui de suflet? Cu șobolanul cât un porc? Așa e el, glumeţ, îi explică Artiom. Tu ce mai faci? Ce mai zic băieţii?

Prietenii lui Jenea era negustori, făceau comerţ cu ceai și șuncă la iarmarocul din Bulevardul Păcii. Înapoi veneau cu multivitamine, cârpe, diverse nimicuri. Uneori reușeau să facă rost de petrol sau chiar cărţi pătate, cu paginile rupte, care cine știe prin ce minune ajunseseră la Bulevardul Păcii, trecând dintr-un buzunar în altul, din desagă în desagă, de la un negustor la altul, până să intre definitiv în posesia cuiva.

La VDNH se mândreau cu faptul că, în ciuda condiţiilor din ce în ce mai vitrege și a distanţei faţă de centru și de căile comercială, reușeau nu doar să supravieţuiască, ci și să întreţină spiritualitatea care se stingea rapid pe tot întinsul metroului. Conducerea staţiei acorda o atenţie deosebită acestei chestiuni. Copii erau neapărat învăţaţi să citească, iar staţia dispunea chiar de o bibliotecă micuţă, unde ajungeau majoritatea cărţilor achiziţionate de negustori. Problema era că negustorii nu aveau luxul de a alege, cumpărau ce era, inclusiv maculatură, însă locuitorii staţiei dezvoltaseră un asemenea cult pentru cărţi încât și cea mai idioată cărţulie era tratată cu respect și nimeni niciodată nu s-ar fi încumetat să îi rupă barem o foaie.

Cărţile erau relicve ale lumii minunate care nu mai exista și pe care o rândurile scrise o făceau pentru câteva clipe să renască. Adulţii au sădit sentimentul de adulaţie în copiii care, condamnaţi la un univers nesfârșit de coridoare înguste și întunecate, nu aveau nici o amintire despre lumea dispărută. O asemenea atitudine faţă de cuvântul tipărit putea fi întâlnită doar în câteva staţii, iar cei de la VDNH socoteau cu mândrie că staţia lor este unul dintre ultimele bastioane ale civilizaţiei în avanpostul sudic al liniei Kaluga-Riga.

Artiom și Jenea citeau și ei. Jenea își aștepta de fiecare dată cu nerăbdare prietenii de la târg și le sărea primul în întâmpinare, cercetând dacă n-au pus mâna pe ceva nou. Astfel, cartea nimerea mai întâi la Jenea și abia apoi în bibliotecă. Lui Artiom îi aducea Suhoi cărţi din călătoriile lui. În cortul lor era o adevărată poliţă cu cărţi îngălbenite de trecerea timpului. Unele purtau pecetea mucegaiului, altele erau roase de șoareci, iar câteva aveau filele pătate de sânge uscat. În cortul lui Suhoi erau cărţi pe care probabil nu le mai puteai găsi nicăieri în metrou – Marquez, Kafka, Borges, Vian, precum și câteva volume de clasici ai literaturii ruse.

• De data asta băieţii n-au găsit nimic, răspunse Jenea. Un tip i-a spus lui Leoha că așteaptă luna viitoare un transport de cărţi din Polis. A promis că-i dă câteva.
• Lasă cărţile, replică Artiom. Ce se mai aude? Care-i situaţia?
• Situaţia? La fel. Umblă felurite zvonuri, ca de obicei, doar știi că negustorii nu pot trăi fără să bârfească. Nici de mâncare n-au nevoie, poţi să îi hrănești cu zvonuri. Să îi crezi sau nu, e altă întrebare. Parcă e liniște peste tot. Asta dacă e să comparăm cu timpurile când Hansa lupta cu roșii. Da! – își aminti el – au interzis comercializarea prafurile pe teritoriul Bulevardului. Dacă îţi găsesc prafuri, ţi-l confiscă și te dau afară din staţie, plus că ţi-o trec la dosar. Leoha spune că dacă te prind a doua oară, primești interdicţie câţiva ani pentru staţiile Hansei. Pentru toate! Iar asta înseamnă moarte pentru un negustor.
• Ei, hai. De ce le-au interzis?
• Cică l-au trecut la droguri, având în vedere că provoacă halucinaţii. Ţi se usucă creierul dacă iei des. Au grijă de sănătatea populaţiei, vezi Doamne.
• Lasă-i să aibă grijă de ai lor. Pe ai noștri de ce nu-i lasă în pace?
• Știi ce, coborî Jenea glasul. Leoha spune că ei în genere au pornit o deză în ceea ce privește sănătatea.
• Ce-i asta? Întrebă Artiom cu uimire.
• Fii atent. Leoha a mers o dată dincolo de Bulevardul Păcii, pe linia noastră. Până la Suhariov. Avea niște afaceri dubioase acolo, n-a vrut să spună ce fel de afaceri. Acolo a făcut cunoștinţă cu un nene interesant. Vrăjitor.

Artiom nu se putu abţine să râdă.

• Vrăjitor?! La Suhariov?! Tare mai bate câmpii Leoha acesta al tău. Mai spune că i-a dăruit o baghetă magică. Sau poate iarba fiarelor.
• Bine că ești șmecher, se supără Jenea. Crezi că știi mai multe decât alţii? Dacă n-ai văzut sau n-ai auzit nu înseamnă că nu există. În mutanţii de pe linia Fili crezi?
• Ce-i acolo de crezut? E limpede că există. Mi-a povestit tatăl vitreg despre ei. Despre vrăjitori, însă, nu ţin minte să-mi fi zis ceva.
• Cu tot respectul pentru Suhoi, nici el nu cred că știe tot ce există pe lumea asta. Ori poate pur și simplu nu a vrut să te sperie. În fine, dacă nu vrei să auzi, treaba ta.
• Haide, Jenea, povestește, îl îmbună Artiom. Sună interesant, deși bizar…
• Așa, deci. Au înnoptat lângă foc. Știi că la Suhariov nu există locuitori permanenţi. Hansa nu permite negustorilor să stea peste noapte pe teritoriul lor. Iar pe lângă negustori se ţin tot felul de inși – șarlatani, hoţi, etc. Tot acolo trag cei care călătoresc spre sud. În tunelurile de după Suhariov nu trăiește nimeni, nici mutanţi, nici șobolani, cu toate astea oamenii care încearcă să le traverseze dispar adesea fără urmă. Următoarea staţie după Suhariov e Turgheniev, ea se învecinează cu linia Roșie. Înainte era un pasaj către Ohotnîi Rjad – roșii au redenumit-o în Kirov, cică a fost un comunist pe care îl chema așa… S-au temut cei de la staţia Turgheniev să se învecineze cu roșii așa că au baricadat trecerea. Acum Turgheniev e pustie, au abandonat-o. Așa că ai mult de mers de la Suhariov până la cea mai apropiată așezare omenească. Uite în tunelul acela dispar oameni. Dacă te pornești singur, e un pariu aproape sigur că nu mai ieși, trec doar caravanele de minim zece oameni. Cei ce ies teferi spun că e un tunel obișnuit, curat, pustiu, drept ca o săgeată, nici n-ai unde să dispari. Nu se vede nici un suflet, nici o spurcăciune… Apoi peste o zi aude cineva cât de curat și drăguţ e acolo, scuipă pe superstiţii, intră în tunel și – gata, parcă l-a păscut vaca. A fost și nu-i.
• Ziceai ceva de un vrăjitor, îi aminti Artiom.
• Acuși ajungem și la vrăjitor, ai puţintică răbdare. După cum ziceam, oamenii se tem să treacă acest tunel câte unul, așa că își caută la Suhariov tovarăși de drum. Dar dacă nu există piaţă, nici oameni nu sunt, așa că trebuie să stai uneori zile întregi până se strâng suficienţi călători. Cu cât e mai mare caravana, cu atât e mai sigur. Leoha spune că poţi să întâlnești oameni extrem de interesanţi acolo. Găsești din plin și terchea-berchea, așa că trebuie să discerni. Se întâmplă să ai noroc și atunci afli niște lucruri… În fine, Leoha a întâlnit un vrăjitor. Nu e ceea ce crezi, un Hottabîci[30] oarecare dintr-o lampă fermecată…
• Hottabîch era un gin nu un vrăjitor, îl corectă Artiom prudent, însă Jenea îi ignoră comentariul.
• Gagiul era ocultist. Și-a petrecut jumătate din viaţă studiind cărţi despre misticism. Leoha pomenea des pe nu-știu-care Castaneda[31]… Omul nostru se pare că citea gândurile și putea vedea viitorul… Găsește lucruri, anticipează pericole… Spunea că vede spirite. Îţi imaginezi – și aici Jenea făcu o pauză de efect – călătorește fără armă. Doar cu un briceag pentru a tăia mâncarea și un toiag din plastic. Spunea el că cei care fabrică prafurile și cei care le trag sunt nebuni deopotrivă. Acestea nu sunt prafuri și nici ciupercuţele nu sunt ciupercuţe. Aceste ciuperci nu cresc în mod natural în zona temperată. Mie, apropo, mi-a căzut sub mână un ghid turistic și m-am convins că nu scria nimic despre acest soi de ciuperci. Nici măcar ceva similar nu era. Cei care le administrează crezând că sunt un halucinogen obișnuit se înșeală, a spus vrăjitorul acela. Dar dacă le prepari un pic diferit, aceste ciupercuţe te pot duce într-o lume din care poţi acţiona asupra realităţii în care trăim cu toţii.
• Vrăjitorul tău e pur și simplu un narcoman, făcu Artiom cu convingere. La noi multă lume bagă prafuri ca să se destindă, doar știi și singur, însă n-a ajuns nimeni într-un asemenea hal. Nenea e dependent. Zilele i-s numărate. Fii atent, mi-a povestit nenea Sașa o istorioară, nu mai ţin minte despre ce staţie era vorba, s-a legat de el un bătrânel, îi spunea că e un mediu extrem de puternic și că împotriva lui luptă alţi medii ca și dânsul, ajutaţi de extratereștri, doar că de partea răului. Aproape că l-au răzbit, nu știe dacă va rezista noaptea care vine pentru că toate forţele îi sunt canalizate pentru lupta mentală. Era o staţie similară cu Suhariov, pe jumătate goală, în care oamenii fac focuri și stau lângă ele peste noapte ca să își continue drumul a doua zi. Să zicem că trec pe lângă ei trei oameni. Bătrânelul îi spune înfricoșat că unul din cei trei, acel din mijloc, este adeptul întunericului, un mediu înrolat în armata răului, iar cei din părţi sunt extratereștri care îl ajută. Mai marele lor sălășluiește în cel mai cel mai adânc loc al tunelului… Nenea Sașa mi-a spus cum îl chema… cumva cu ski la urmă. Și zice, chipurile, că nu vor să se dea în vileag faţă de nenea Sașa. Nu vor să afle alţii despre lupta lor. Ei mă atacă energetic, iar eu am ridicat un scut, spunea bătrânelul. Cică nu se lasă el așa ușor. Găsești că e amuzant însă nenea Sașa n-a fost de aceeași părere. Imaginează-ţi că te afli într-un loc uitat de Dumnezeu, nici nu știi ce poate să se întâmple… S-ar părea că e o tâmpenie, și totuși… Așa că lui nenea Sașa, deși își repeta că are în faţa lui un om bolnav, probabil schizofrenic, începe să i se pară că individul din mijloc se uită parcă urât la el, ba și ochii i-au lucit straniu într-un rând.
• Prostii, făcu Jenea fără să fie prea sigur.
• Poate că sunt prostii, însă în staţii străine și depărtate trebuie să fii pregătit pentru orice… Bătrânelul îi spuse că acuși va avea loc ultima lui bătălie cu forţele răului. Dacă va pierde, iar puterile îi sunt pe terminate, atunci s-a sfârșit. Cică înainte ar fi fost mulţi medii în tabăra binelui și lupta era egală, însă cei răi au prevalat, iar el, bătrânelul, este printre ultimii. Poate chiar ultimul. Dacă piere el și forţele răului ies învingătoare, s-a zis cu noi. Ne-am dus pe copcă.
• Suntem demult acolo, observă Jenea.
• Ba nu, dacă mai putem să ne zbatem înseamnă că nu-i totul pierdut, replică Artiom. Să-ţi zic mai departe. Bătrânelul face către nenea Sașa: „Fiule! Dă-mi ceva de mâncare, să prind la puteri pentru lupta care se apropie… De rezultatul ei depinde soarta tuturora, inclusiv a ta” Ai înţeles? Bătrânelul căuta ceva de mâncare. Așa și vrăjitorul tău, zic eu. Sau poate îi lipsește o doagă.
• Ţie îţi lipsesc mai multe. Nici n-ai ascultat până la capăt… Pe urmă, de unde știi că bătrânelul minţea. Apropo, cum îl chema? Suhoi nu ţi-a spus?
• Mi-a spus, dar nu mai ţin minte. Cumva ilar… Bo…Borfașul, sau poate Botosul… Vagabonzii poartă adesea porecle stupide în loc de nume. De ce întrebi? Pe vrăjitorul tău cum îl chema?
• Lui Leoha i-a spus că îi zice Carlos. Din cauza asemănării. Nu mi-e clar ce a avut în vedere prin asta, însă așa a sunat explicaţia lui. Degeaba n-ai ascultat până la urmă. La sfârșit i-a spus lui Leoha că mâine ar fi bine să nu intre în tunel – iar Leoha taman a doua zi intenţiona să pornească la drum. L-a ascultat pe vrăjitor și bine a făcut. A doua zi niște bandiţi au atacat o caravană în tunelul dintre Suhariov și Bulevardul Păcii, deși acest tunel se consideră sigur. Jumătate de caravană a pierit. Restul abia au scăpat. Uite-așa.

Artiom căzu pe gânduri.

• Se înţelege că n-ai cum să știi la sigur. Orice e posibil. Nenea Sașa mi-a povesti că asemenea lucruri s-au mai întâmplat. Mi-a mai spus că la staţiile extrem de îndepărtate, acolo unde oamenii se sălbăticesc și uită că sunt fiinţe raţionale, au loc fenomene pe care gândirea noastră logică nu e în stare să le explice. N-a vrut să precizeze ce fel de fenomene. De fapt, nici nu eram eu cel cu care vorbea, pur și simplu s-a întâmplat să aud.
• Ha! Ţi-am zis! Uneori aud vorbindu-se despre lucruri pe care un om obișnuit nu le-ar crede nici în ruptul capului. Mie Leoha mi-a mai povestit data trecută o istorioară interesantă. Ai chef să o asculţi? Așa ceva probabil că n-ai auzit nici de la Suhoi. Leoha a cules-o în târg de la un negustor de pe linia Serpuhov… Crezi în stafii?
• Păi… După discuţiile cu tine mă întreb dacă să cred sau nu. Pe urmă petrec ceva timp cu oameni normali și îmi vin în fire… răspunse Artiom abia reţinându-și un zâmbet.
• Dar dacă lași gluma la o parte?
• Cum să-ţi zic, am mai citit câte ceva. Apoi, nenea Sașa mi-a mai povestit. Ca să fiu sincer, nu am rămas foarte convins. În genere, Jenea, nu te înţeleg. Aici la staţie trăim un coșmar perpetuu cu acești întunecaţi, niște creaturi care nu se mai întâlnesc altundeva. Pun pariu că în staţiile centrale viaţa noastră cotidiană stă la baza unor povești de groază, iar cei care le povestesc se întreabă unul pe altul: „Crezi în legendele despre cioroi”. Nu avem destule pe cap?
• Oare nu te interesează nimic altceva în afară de ceea ce poţi vedea și pipăi? Nu cumva crezi că lumea încetează să există în afara razei tale vizuale? Cârtiţa, de pildă, e oarbă din născare. Asta nu înseamnă că lucrurile pe care nu le vede nu există în realitate… Așa că…
• Fie… Ce ai început să povestești? Despre negustorul de pe linia Serpuhov?
• Despre negustor? Odată Leoha a intrat în vorbă cu un bărbat. De fapt, nu era chiar de pe Serpuhov ci de pe Inel. Cetăţean al Hansei. Locuiește însă la Dobrînin. Au acolo un pasaj spre Serpuhov. Nu știu dacă Suhoi ţi-a vorbit despre asta, însă pe linia asta dincolo de Inel nu locuiește nimeni. Până la următoarea staţie, Tula – dacă nu greșesc, stau pichetele Hansei ca măsură de siguranţă. Vezi tu, linia e nelocuită, nici nu știi ce poate să își facă apariţia acolo. De asta ţin sub supraveghere o zonă tampon. Dincolo de Tula nu călătorește nimeni. Se spune că n-ai ce căuta acolo. Toate staţiile sunt pustii, aparatura e distrusă, viaţa e imposibilă. Nici sălbătăciuni nu îţi ies în cale – animale sau monștri, sau măcar vreun șobolan. Pustiu. Avea negustorul acela un prieten căruia îi plăcea să hoinărească, și prietenul acela al lui s-a aventurat dincolo de staţia Tula. Nu știu ce i-a dat ghes acolo. Pe urmă i-a povestit negustorului ce a văzut, i-a spus că lucrurile pe linia Serpuhov nu-s deloc așa cum par. Nu degeaba e pustiu. A spus că se întâmplă niște lucruri pe care omul nu și le-ar putea imagina. Nu e o întâmplare că Hansa nu încearcă să colonizeze acel teritoriu, fie doar pentru plantaţii sau ferme.

Jenea se opri, simţind că Artiom s-a debarasat de cinismul lui sănătos și asculta cu gura căscată. Se făcu mai comod și spuse, jubilând muţește:

• Cred că nu te interesează asemenea povești pentru copii. Hai să te servesc cu un ceai.
• Lasă ceaiul. Mai bine spune-mi de ce Hansa nu a colonizat acele locuri. E ciudat, într-adevăr. Nenea Sașa mi-a spus că în ultima vreme au probleme cu suprapopularea, nu e loc pentru toţi. De ce s-ar da în lături să mai pună mâna pe spaţiu neutilizat? Nu le stă în fire.
• Ești curios, deci? Așadar, pribeagul acela a mers destul de departe. Spunea că mergi, tot mergi, și nu întâlnești nici un suflet. Nimic – nimic, ca în tunelul de după Suhariov. Nici măcar șobolani, îţi imaginezi? Doar apa picură din tavan… Staţiile stau părăsite, cufundate în întuneric, îţi lasă senzaţia că n-a trăit nimeni niciodată acolo. Ai permanent senzaţia că te afli în pericol… Te apasă… Cum nu erau obstacole, mergea repede. În jumătate de zi a lăsat în urmă 4 staţii. Un nebun, fără îndoială. Cine altul s-ar aventura în pustie de unul singur? Așa deci, a ajuns la staţia Sevastopol. Este acolo un pasaj spre Kahov. Cred că știi linia Kahov, are doar trei staţii. E mai degrabă o greșeală decât linie. Un fel de apendice… La Sevastopol a hotărât să facă popas. Obosise. A găsit acolo niște scânduri, a făcut un foc să se îmbărbăteze și s-a băgat în sacul de dormit. Iar la căderea nopţii…

Aici Jenea se sculă, se întinse cât era de lung și, cu un zâmbet sadic, spuse:

• Să știi că am poftă de un ceai, și, fără să aștepte răspuns, ieși cu ceainicul din cort, lăsându-l pe Artiom să proceseze cele auzite.

Pe Artiom îl deranjă această întrerupere inopinată, însă decise să îi spună lui Jenea tot ce crede despre el abia după ce acesta va fi terminat de povestit. Pe neprins de veste gândurile îl purtară către Hunter și rugămintea – mai degrabă ordinul – lui. Apoi se întoarse la istorisirea lui Jenea.

Acesta se întorsese între timp și umplu cu ceai niște pahare de sticlă cu cofraj de metal, niște rarităţi astăzi. Din ele odinioară pasagerii trenurilor obișnuiau să bea ceai veritabil. Îl îmbie pe Artiom:

• Bea, o să ai nevoie… Deci, s-a culcat călătorul lângă foc și în jur se lasă o tăcere apăsătoare ca o plapumă, de parcă și-ar fi înfundat urechile cu vată. În miez de noapte îl trezește un zgomot diavolesc, imposibil. L-au trecut sudori reci și a ţâșnit din sac. Deodată se aude un râs de copil. Hohote nestăpânite de râs dinspre căile de acces. Într-un loc abandonat, la patru staţii de cea mai apropiată așezare omenească. Reacţia e justificată. În continuare un tren intră în staţie, un tren adevărat complet echipat. Farurile străluceau să îl orbească, noroc că și-a ferit ochii la timp. Prin ferestrele luminate se vedeau oameni… și toate astea într-o liniște deplină! Nici un sunet! Nu se auzea zumzăitul motorului, nici toaca roţilor… Trenul trece prin staţie și își continuă drumul în tunel în perfectă liniște… Înţelegi? Tipul a rămas siderat, l-au apucat palpitaţiile… Oamenii din compartimente păreau vii, purtau discuţii pe care nu-ţi era dat să le auzi… Iar trenul trece vagon cu vagon pe lângă el și în ultimul vagon vede un copil, nu mai mare de șapte ani, care îl privește. Îl privește, arătându-l cu degetul, și râde. Iar râsul acesta se aude clar! În liniștea groasă tipul își aude bătăile inimii și râsul copilului. Trenul intră în tunel și râsul răsună evanescent. Pe urmă se instaurează Nimicul. Și liniște mortală, îngrozitoare.
• După care s-a trezit, făcu Artiom răutăcios, dar cu speranţă în glas.
• Dacă ar fi fost așa! S-a aruncat către focul care abia pâlpâia, și-a strâns lucrurile în grabă și a luat-o la goană spre Tula. A fugit fără oprire timp de o oră, atât de tare se speriase.

Artiom nu găsi nimic de comentat așa că tăcu. În cort domnea pe moment liniștea. Reuși să se stăpânească și, tușind pentru a-și drege vocea, îl întrebă pe Jenea cu o indiferenţă perfect jucată:

• Crezi că așa s-a întâmplat?
• Nu e prima oară când aud asemenea lucruri despre linia Serpuhov – răspunse Jenea – doar că nu ţi le zic pe toate. Cu tine nu poţi să vorbești ca oamenii. Începi imediat să te spargi în figuri… Hai, Artiom, e timpul să mergem la lucru. Trebuie să ne pregătim, continuăm discuţia acolo.

Artiom se sculă fără prea mare chef și se duse acasă ca să-și ia ceva de îmbucat pentru lucru. Suhoi dormea, staţia era cufundată în liniște – probabil că sunase deja stingerea – iar până la schimbul de noapte rămăsese extrem de puţin. Trebuia să se grăbească. Trecând pe lângă cortul pentru oaspeţi în care era cazat Hunter, Artiom văzu că ușa era dată la o parte, iar cortul era gol. Inima i se strânse. Începea să înţeleagă că discuţia cu Hunter nu a fost un vis și că, probabil, evoluţia ulterioară a evenimentelor îi vor determina ireversibil destinul.

Fabrica de ceai se afla într-o înfundătură, la o ieșire din metrou blocată pentru totdeauna. Putea fi numită fabrică doar cu multă îngăduinţă, toată munca era efectuată manual. Utilizarea electricităţii pentru producţia ceaiului ar fi fost o risipă. După paravanele de metal care delimitau staţia de fabrică erau întinse de la un perete la altul cabluri de metal pe care atârnau la uscat pălării de ciuperci. Când aerul era deosebit de umed, sub cabluri erau aprinse focuri nu prea mari ca să se usuce mai repede și să nu mucegăiască. Sub cabluri stăteau mese pe care lucrătorii tăiau și apoi zdrobeau pălăriile uscate. Ceaiul obţinut era împachetat în hârtie sau polietilenă, în funcţie de ce avea staţia în acel moment, nu înainte ca să i se adauge un ingredient secret, componenţa căruia o cunoștea doar directorul fabricii. Acesta era procesul deloc complicat al producerii ceaiului. Dacă nu ar fi fost discuţiile lungi din timpul lucrului, cele opt ore de prelucrat ciuperci ar fi fost, probabil, extrem de epuizante.

Artiom îl avea coleg de tură pe Jenea și acel Kiril miţos cu care stătuse lângă foc în timpul ultimei gărzi. Kiril se învioră la vederea lui Jenea și porni să îi povestească ceva ce nu terminase la ultima lor discuţie. Artiom se plictisi pe la jumătatea istorisirii să asculte și se pierdu în propriile gânduri. Istoria despre linia Serpuhov pe care i-o relatase Jenea începea să i se șteargă din minte, iar în locul ei urca la suprafaţă conversaţia cu Hunter, despre care Artiom uitase complet.

Ce era de făcut? Însărcinarea dată de Hunter era prea serioasă ca să o alunge din minte. Dacă lui Hunter nu-i iese cum și-a plănuit? Ce și-a pus în gând e nebunie curată, să se ducă în bârlogul inamicului, acolo unde frige cel mai tare. Pericolul la care se supune este uriaș, nici Hunter nu îi poate aprecia corect amploarea. Poate doar să presupună ce îl așteaptă după 250 de metri, acolo unde dispar ultimele pâlpâiri ale focului de la cel mai avansat pichet, sau poate chiar de la cel mai avansat foc făcut de mâna omului la nord de VDNH. Știa despre întunecaţi tot ce știe fiecare dintre locuitorii VDNH-ului, cu toate astea nimeni nu s-ar fi încumetat la o asemenea faptă. Ca atare, nici nu era sigur că anume pe la Grădina Botanică se infiltrau lepădăturile în metrou. Mare era probabilitatea că Hunter nu va fi în stare să ducă la bun sfârșit misiunea pe care și-o propuse. Pericolul din nord era în mod evident prea mare și sporea prea repede ca să fie loc de amânare. Poate că Hunter știa ceva în plus despre natura acestui pericol, informaţii pe care nu le-a împărtășit nici lui Suhoi nici lui Artiom. După cum se vede, era conștient de riscul la care se expune și s-a pregătit pentru cel mai rău scenariu, altfel nu se explică de ce l-a pregătit pe Artiom pentru o asemenea turnură de evenimente. Înseamnă că probabilitatea scenariului în care Hunter nu izbutește ce și-a propus și nu se întoarce în termenul anunţat este însemnată. Însă cum va putea Artiom să plece fără să anunţe pe nimeni – până și Hunter se temea să își dezvăluie planurile, alarmat fiind de creierele viermănoase – cum să răzbată un ageamiu la Polis de unul singur, prin pericolele ascunse sau evidente care îl pot pierde pe călătorul cel mai încercat? Artiom regretă că a căzut pradă farmecelor și privirii hipnotizatoare ale lui Hunter și i-a destăinuit secretul care i-a forţat mâna să accepte misiunea.

• Hei, Artiom! Artiom! Ai adormit? De ce nu răspunzi? Îl scutură Jenea. Auzi ce zice Kiril? Mâine seară pornește o caravană spre Riga. Se pare că administraţia noastră și-a dat acordul pentru unire și le trimite ajutor umanitar, având în vedere că vom fi fraţi cât de curând. La ei, se pare, s-a găsit un depozit plin cu cabluri. Conducerea vrea să le întindă între staţii, se spune că o să fie legătură telefonică. Sau măcar telegraf. Kiril mi-a zis că cine are liber mâine poate să meargă. Vrei?

Artiom gândi că soarta i-a scos în cale posibilitatea să se achite de promisiune dacă se va dovedi necesar, așa că încuviinţă din cap.

• Excelent, se bucură Jenea. O să mergem împreună. Kiril, trece-ne pe listă, în regulă? La cât plecăm, la nouă? N-am să uit!

Artiom rămase tăcut până la sfârșitul turei, fără să se poată smulge din vâltoarea gândurilor sumbre. În timp ce Jenea conversa cu Kiril, Artiom continua să mărunţească mecanic ciupercile, să le prefacă în pulbere, să ia altele de pe cabluri, taie – zdrobească – altele, iar în tot acest timp îl avea pe Hunter în faţa ochilor zicându-i că s-ar putea să nu se întoarcă, faţa calmă a unui om deprins să își riște viaţa fără ezitare, și totuși… Iar în mintea lui iminenţa furtunii se împrăștia ca o pată de cerneală.

După lucru Artiom intră la el în cort. Suhoi lipsea, se vede că plecase în treaba lui. Artiom se prăbuși în pat, își afundă faţa în pernă și adormi instantaneu, deși plănuise să își analizeze situaţia în liniște și singurătate.

Visul, dureros și delirant după discuţiile, gândurile și trăirile recente, îl învălui și îl trase cu hotărâre în bulboana lui. Artiom se văzu stând lângă foc la staţia Suhariov, lângă Jenea și vrăjitorul pribeag pe nume Carlos. Carlos îi învăţa să pregătească corect prafurile și le lămurea că e o crimă să le prepari așa cum le preparau ei la VDNH, pentru că aceste ciupercuţe nu sunt deloc ciuperci ci o nouă formă de viaţă inteligentă care, în timp, va înlocui poate umanitatea. Aceste ciuperci nu sunt fiinţe individuale, ci părţi unite prin neuroni ale unui întreg care se întinde prin tot metroul. Cel care consumă aceste prafuri nu doar se droghează, el intră în contact cu acest organism gigantic, cu această nouă formă de viaţă inteligentă. Dacă procedezi corect, poţi să te împrietenești cu ea și atunci aceasta îl ajută pe cel care a contact-o prin intermediul prafurilor. Pe urmă a apărut Suhoi și, ameninţând cu degetul, a spus că nu e bine să utilizezi prafuri pentru că de la utilizare îndelungată ţi se viermănoșează creierul. Atunci Artiom a vrut să verifică dacă așa stau lucrurile, s-a sculat, zicând tuturor că merge să se aerisească, s-a strecurat în spatele vrăjitorului cu nume spaniol și a văzut că acestuia îi lipsește vârful capului, iar prin gaură i se vede creierul înnegrit de viermuială. Viermi lungi sapă tunele noi în ţesutul cerebral, însă asta nu pare să îl deranjeze pe vrăjitor, el continuă să vorbească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic… Artiom se sperie și vru să fugă, începu să îl tragă pe Jenea de mânecă, cerându-i să se ridice și să meargă cu el, dar Jenea se scutura nerăbdător și îl ruga pe Carlos să povestească mai departe și Artiom vedea cum viermii din capul vrăjitorului se târâie pe podea spre Jenea, încearcă să îi intre acestuia în ureche…

…Văzând asta, Artiom o luă la sănătoasa încercând să se depărteze cât mai repede de staţie, însă își aduse aminte că acesta este tunelul în care nu ai voie să intri singur, doar în grup, așa că se întoarse și fugi înapoi, la staţie, însă din nu știu ce pricină nu era în stare să ajungă la ea, deși alerga din toate puterile. În acest moment în spatele lui se aprinse lumina și el își văzu umbra proiectată pe podeaua tunelului cu o logică și exactitate uluitoare pentru un vis. Se întoarse ca să vadă că din măruntaiele metroului vine spre el inexorabil un tren, orbindu-l cu farurile și asurzindu-l cu scrâșnetul infernal al motorului, cu păcănitul roţilor… Aici îl lăsară picioarele, de parcă i-ar fi lipsit în genere, iar pantalonii i-ar fi fost umpluţi cu cârpe.

Când trenul fu la câţiva metri de Artiom, vedenia pierdu din colorit și verosimilitate, după care dispăru. În locul trenului stătea Hunter, îmbrăcat în alb imaculat, într-o cameră cu pereţi orbitor de albi, lipsită de mobilă. Stătea așezat, cu bărbia în piept și ochii sfredelind podeaua. Pe urmă îi ridică și îl privi ţintă pe Artiom. Era o senzaţie ciudată, pentru că Artiom nu avea propriopercepţie, ci era un spectator absent la cele ce se întâmplau. Când Artiom se uită în ochii lui Hunter, simţi o neliniște neclară, de parcă trebuia să urmeze ceva important…

Atunci Hunter îi vorbi. Pe Artiom îl frapă sentimentul inexplicabil că cele ce se întâmplă sunt cât se poate de reale. În coșmarurile precedente era conștient într-o oarecare măsură că visează și că cele ce i se întâmplă sunt rodul imaginaţiei tensionate de peste zi. Din acest vis lipsea însă conștiinţa faptului că ar putea să se trezească în orice moment.

Încercând să îi înfrunte privirea, lui Artiom i se creă senzaţia că Hunter nu îl vede și încearcă să îi ghicească poziţia. Hunter îi vorbi încet și apăsat: „A venit timpul. Trebuie să duci la bun sfârșit ce mi-ai promis. Trebuie. Ţine minte: acesta nu este un vis! Acesta nu este un vis!”

Artiom deschise larg ochii. Stând cu ochii căscaţi, auzi încă o dată cu o claritate înspăimântătoare vocea înfundată, ușor răgușită: „Acesta nu este un vis!”

„Acesta nu este un vis”, repetă Artiom. Detaliile ultimului coșmar se ștergeau rapid din memorie, însă cea de-a doua parte a visului se păstra intactă și amănunţită. Straiele stranii ale lui Hunter, misterioasa cameră albă și cuvintele: „Trebuie să duci la bun sfârșit ce mi-ai promis” nu îi ieșeau din cap.

În cort intră tatăl lui vitreg și îl întrebă cu îngrijorare:

• Ia zi-mi, camarade, nu l-ai văzut pe Hunter de la discuţia de ieri? Se înserează, iar el nu-i de găsit nicăieri. Să fi plecat? Nu ţi-a spus ce avea de gând?
• Nu, nenea Sașa, voia să știe ce gândesc despre cum stau lucrurile în staţie, minţi Artiom.
• Sunt îngrijorat pentru el. Mă tem să nu facă vreo prostie. Să avem de tras și noi, și el, rosti mâhnit Suhoi. Nu știe în ce s-a băgat… Of! Azi nu lucrezi?
• Ne-am înscris cu Jenea în caravana pentru Riga – să le ducem ajutoare și să tragem pe drum înapoi cablu pentru telegraf, răspunse Artiom, înţelegând brusc că hotărârea era deja luată.

La gândul acesta se rupse ceva în el și simţi o ușurare stranie dublată de un vid interior, de parcă i-ar fi fost extrasă o tumoare care îi apăsa inima și îl împiedica să respire.

• Mai bine ai sta acasă, Artiom, decât să umbli hai-hui prin tunele… Vorbesc la pereți. Aș fi mers cu voi, aveam niște treabă la Riga în legătură cu asta, însă nu mă simt bine azi… Altă dată… Parcă nu acum trebuie să pleci. La 9, nu? Avem timp să ne luăm rămas bun. Pregătește-te, spuse Suhoi și ieși.

Artiom începu să își îndese neliniștit în rucsac lucruri trebuincioase pentru drum – lanternă, baterii, iar baterii, ciuperci, ceai, salam, un încărcător plin cu cartușe subtilizat mai demult, iar baterii… Să nu își uite pașaportul. La staţia Riga nu va avea nevoie de el însă dincolo de ea nu ai ce căuta fără pașaport, prima patrulă a unei staţii independente poate să te lege, ba chiar să te ciuruiască – în funcţie de politica lor… Capsula de la Hunter… Gata.

Aruncându-și rucsacul în spate, Artiom aruncă o ultimă primire în cort și ieși hotărât.

Grupul din care era compus caravana era adunat pe platformă, la intrarea în tunelul sudic. Pe șine era pregătită o drezină acţionată manual, încărcată cu lăzi pline cu ciuperci, carne și ceai, iar deasupra lăzilor trona un dispozitiv ingenios asamblat de meșterii locali – un aparat de telegrafiat.

Caravana mai includea, pe lângă Jenea și Kiril, încă doi oameni – un voluntar și un comandant desemnat de administraţie, însărcinat cu partea diplomatică a misiunii. Toţii membrii expediţiei, cu excepţia lui Jenea, erau pe loc și jucau domino, în așteptarea semnalului de plecare. Alături stăteau dispuse în piramidă cu ţevile în sus armele pentru misiune, cu încărcătoare de rezervă lipite la baza puștilor.

În sfârșit își făcu apariţia și Jenea, care trebuise să își hrănească surioara și să o încredinţeze vecinilor până veneau părinţii lor de la lucru.

Acum, când toţi erau gata pe plecare, Artiom își aminti că nu și-a luat rămas bun de la Suhoi. Cerându-și scuze și promiţând că nu stă mult, își dădu rucsacul jos și se grăbi înapoi. Cortul era gol, așa că Artiom se îndreptă se încăperile destinate înainte personalului, unde se afla acum administraţia staţiei. Suhoi era acolo, faţă în faţă cu Responsabilul de Staţie (conducătorul ales al VDNH). Cei doi discutau însufleţit. Artiom bătu în cadrul ușii și tuși încetișor.

• Bună ziua, Alexandr Nikolaevici. Pot să schimb două vorbe cu nenea Sașa?
• Desigur, Artiom, intră… Vrei ceva de băut? Răspunse Responsabilul afabil.
• Plecaţi deja, Artiom? Când vă întoarceţi? întrebă Suhoi ridicându-se cu tot cu scaun.
• Nu știu sigur… Când o da Domnul, murmură Artiom.

Înţelegea că s-ar putea să nu-și mai vadă niciodată tatăl și nu voia să îl mintă pe singurul om care îl iubea cu adevărat, spunându-i că se va întoarce mâine-poimâine, după care totul va fi ca înainte. Artiom simţi deodată o înţepătură în ochi și, spre marea lui rușine, îi simţi umezi. Pășin înainte, îl strânse cu forţă pe Suhoi în braţe. Tatăl lui rămase puţin surprins de gest și îi spuse ca să-l aline:

• Gata, Artiom, gata… Până mâine o să fiţi înapoi, nu-i așa?
• Mâine seară, dacă totul va merge brici, confirmă Alexandr Nikolaevici.
• Rămâi sănătos, nenea Sașa. Baftă! Rosti Artiom cu glas răgușit, apoi îi strânse lui Suhoi mâna și ieși în grabă, stânjenit de slăbiciunea manifestată.

Suhoi privi cu mirare în urma lui.

• De ce s-a înmuiat flăcăul acesta? Doar nu merge prima dată la Riga…
• Nu-i nimic, Sașa, nu-i nimic. O să vină vremea când o să se maturizeze flăcăul tău. O să-ţi fie dor de vremurile când te părăsea cu lacrimi în ochi pentru călătorii de 2 staţii. Ce părere ziceai că au cei de la Alexeev despre patrularea tunelurilor? Ne-ar prinde extrem de bine…

Și se întoarseră la ale lor.

Când Artiom se întoarse la grupul expediţionar, comandantul le înmână câte un pistol-automat sub semnătură și le spuse:

• Ce ziceţi, băieţi, medităm un pic înainte de călătorie? și se așeză pe banca lustruită de atâta fund. Restul îi urmară în tăcere exemplul.

După câteva minute comandatul exclamă:

• Să ne ajute Dumnezeu, după care se ridică și sărind din drezină, se puse în faţa ei, așa cum i se cădea unui comandat.

Artiom și Jenea, cei mai tineri, urcară la manivelă, pregătindu-se de munca deloc ușoară care urma. Kiril și celălalt voluntar se poziţionară în spatele drezinei, încheind plutonul.

• Să mergem, rosti comandantul.

Artiom și Jenea apăsară pe leviere, Kiril împinse din spate și drezina se porni scârţâind, înghiţind încetișor metrii de cale ferată, iar plutonul se pierdu în gura tunelului sudic.

 

Capitolul 4

Vocile tunelurilor

Lumina firavă a lanternei din mâna comandantului făcea să hoinărească pe pereţii tunelului o pată de un galben palid, lingea podeaua umedă și dispărea fără urmă când lanterna era îndreptată înainte. Acolo domnea bezna care înghiţea cu lăcomie lumina slabă a lanternelor dincolo de 10 pași. Drezina se tânguia melancolic, îndreptându-se spre nicăieri. Cei care o însoţeau spărgeau liniștea cu respiraţia lor greoaie și tropăit egal de cizme.

Toate pichetele sudice fură lăsate în urmă, ultimele pâlpâiri ale focurilor lor se stinseseră demult. Ieșiseră de pe teritoriul VDNH. Deși porţiunea dintre VDNH și Riga era considerată în ultima vreme aproape sigură, datorită relaţiilor bune de vecinătate, zvonurilor despre unire și circulaţiei susţinute dintre staţii, regulamentul indica vigilenţă maximă. Pericolul nu venea doar dinspre nord sau dinspre sud, adică cele două direcţii posibile ale tunelului. El putea să se ascundă deasupra lor, în sistemul de aerisire, putea să vină din dreapta sau din stânga, din nenumăratele ramificaţii de pe traseu, de după ușile încăperilor de serviciu sau pasajelor secrete, sau chiar de jos, din guri misterioase de canal uitate și abandonate de echipele de mentenanţă, acolo unde colcăiau lucruri teribile, lucruri în stare să îngrozească pe cel mai temerar, născute încă în vremurile când metroul era un simplu mijloc de transport….

Iată de ce lanterna comandantului cerceta necontenit pereţii, iar degetele celor din spate pipăiau necontenit închizătorul armelor, gata în orice moment să îl mute în regim de foc automat și să se înfigă apoi în trăgaci. Iată de ce toată lumea păstra tăcerea. Flecăreala făcea concentrarea să scadă și te împiedica să asculţi respiraţia tunelului.

Artiom începea să obosească. Lucra fără oprire, manivela cobora și urca ritmic, făcând mecanismul să emită un scârţâit monoton și roţile să se învârtească iar și iar. Se uita fără prea mult succes înainte, iar în cap îi răsuna cu fiecare ciclu, cu fiecare sunet al roţilor, remarca grea, zbuciumată a lui Hunter cum că împărăţia întunericului este cea mai răspândită formă de guvernare de pe teritoriul Metroului moscovit.

Încerca să se gândească cum anume ar putea el să ajungă în Polis, se străduia să urzească planuri, însă oboseala și durerea ascuţită care urca din picioarele flexate prin șale către mâini și gât alungau orice gând elaborat.

Sudoarea fierbinte și sărată i se aduna pe frunte, la început în picături mici, apoi, când picăturile s-au înmulţit și au devenit grele, au început să îi curgă în ochi. Pentru a le șterge trebuia să dea drumul la manivelă, iar asta însemna să lase tot greul deplasării drezinei pe Jenea. Sângele îi bubuia tot mai tare în urechi și Artiom își aminti cum, copil fiind, îi plăcea să stea în poziţii incomode ca să audă bubuitul sângelui, pentru că acest sunet îi amintea de pasul greu al soldaţilor din formaţiile de paradă… Cu ochii închiși, se imagina un mareșal ale cărui divizii credincioase trec în pas de defilare prin faţa lui, iar ultimul din fiecare rând îl salută, așa cum arătau desenele din cărţile despre armată.

Într-un final, comandantul rosti fără să se întoarcă:

• Bine, băieţi. Daţi-vă jos, sunteţi înlocuiţi. Am făcut jumătate de drum. Opriţi încetișor.

Artiom, schimbând o privire cu Jenea, sări din drezină și, înţelegându-se telepatic, se așezară amândoi pe șine, deși ar fi trebuit să ocupe poziţii în faţa și în spatele drezinei. Comandatul îi privi atent și spuse compătimitor: „Mucoșilor”.

• Mucoși, confirmă Jenea imediat.
• Sculaţi, sculaţi, nu-i timp de stat. Trebuie să mergem. Hai să vă spun o povestioară interesantă.
• Și noi putem să vă spune câte-n lună și în stele, declară Jenea cu încredere, nevoind să se ridice.
• Poveștile voastre le cunosc. Despre cioroi, despre mutanţi. Despre ciupercuţele voastre, firește… Însă știu eu câteva istorii de care n-aţi mai auzit. Poate că nici nu sunt povești, păcat că nu poate să le verifice nimeni. Vreau să zic, au fost oameni care au încercat să le probeze autenticitate însă nici unul nu a ajuns să povestească …

Lui Artiom această introducere i-a fost de ajuns pentru o a doua respiraţie[32]. Orice informaţie despre lumea care se întindea dincolo de staţia Bulevardul Păcii devenea pentru el de o importanţă crucială. Se grăbi să se ridice de pe șine, trecându-și pistolul automat din spate la piept, își ocupă locul în spatele drezinei.

Drezina fu împinsă ușor pentru a se urni din loc, roţile își reluară cântecul tânguitor, iar detașamentul se puse în mișcare. Comandantul vorbea fără să își abată privirea de la drum, cercetând cu vigilenţă întunericul, de aceea nu se auzea foarte bine ce spunea.

• Sunt curios ce știe generaţia voastră despre metrou, începu comandantul. Vă spuneţi basne unul altuia. Care a călătorit pe undeva, care a născocit singur. Unul îi toarnă niște gogoși pe care le-a auzit de la un cunoscut care a înflorit o poveste auzită la o ceașcă de ceai de la cineva care a pretins că așa ceva i s-a întâmplat chiar lui… Iată care e principala problemă a metroului… Nu sunt linii sigure de comunicaţie… Nu există posibilitatea să ajungi repede dintr-un capăt al metroului în altul, într-un loc nu poţi să treci, în altul sunt bariere, în al treilea se petrec lucruri ciudate, iar condiţiile se schimbă de la o zi la alta… Credeţi că metroul e mare? Înainte abia dura o oră să îl străbaţi cu trenul dintr-un capăt în altul… Astăzi oamenii merg cu săptămânile și pot să nu mai ajungă la destinaţie… Niciodată nu știi ce te așteaptă după cotitură. Noi, de exemplu, se pare că ne ducem la Riga cu ajutor umanitar… Problema e că nimeni, nici eu, nici Responsabilul nostru, nu poate să fie sută la sută sigură că odată ajunși acolo nu vom fi întâmpinaţi cu rafale de mitralieră. Sau că nu vom găsi o staţie arsă din temelii. Nimeni nu ne garantează că între timp Riga nu s-a unit cu Hansa, iar accesul nostru către restul metroului a fost odată și pentru totdeauna oprit. Nu există certitudine… Veștile primite ieri dimineaţa sunt deja depășite seara și nu e posibil să te bazezi pe ele azi. E ca și cum ai merge printre nisipuri mișcătoare bazându-te pe o hartă veche de un secol. Curierilor le ia atât de mult timp să ajungă la destinaţie încât informaţia pe care o aduc se dovedește de multe ori fie inutilă fie greșită. Adevărul este distorsionat… Toate sunt încâlcite… Oamenii n-au mai trăit în asemenea condiţii… E greu să îţi imaginezi ce va fi când se va termina combustibilul pentru generatoare și nu va mai fi electricitate… Aţi citit Mașina Timpului de Wells? Erau acolo niște așa numiţi morloci…

Pentru Artiom era a doua conversaţie de acest gen în ultimele două zile, mai auzise o dată despre morloci și Herbert Wells și nu prea avea chef de un bis. Din această cauză, în ciuda încercărilor lui Jenea de a protesta, întoarse conversaţia pe făgașul iniţial.

• Dar ce știe generaţia voastră despre metrou?
• Mm… Aduce ghinion să pomenești pe necuraţi în tuneluri… Despre Al doilea Metrou și Observatorii Invizibili n-am de gând să vorbesc. Însă despre cine și unde trăiește pot să vă povestesc câteva lucruri interesante. Știţi voi oare că staţiile Pușkin, Cehov și Tverskaja  a fost ocupat de fasciști?
• Ce fel de fasciști? întrebă Jenea nedumerit. Artiom notă satisfăcut că și Jenea, după cum se pare, poate fi uimit.
• Fasciști veritabili. Cândva, demult, când trăiam acolo – comandantul arătă cu degetul în sus – erau asemenea specimene. Skinheazi se numeau, apoi mai erau cei care se numeau UNR[33]. Naiba știe de la ce venea, nu mai ţine minte nimeni, probabil că nici ei nu mai știu. La un moment dat dispăruseră în genere. Nu se mai știa nimic de ei. Și iată că nu cu mult timp în urmă și-au anunţat prezenţa la Pușkin. Metroul e pentru ruși. Aţi auzit-o pe asta? Sau: Fii bărbat – fă curat. Pe toţi cei care nu erau ruși i-au fugărit din staţia Pușkin, apoi din Cehov. Pe urmă au pus laba și pe Tverskaja. În final au turbat și au început să facă epurări. Au instaurat Reichul. Al patrulea sau al cincilea… Ceva de genul. Până ce-o fi nu se bagă mai departe, însă generaţia noastră ţine minte istoria secolului XX. Iar mutanţii de pe Linia Fili, dacă tot veni vorba, există într-adevăr… Ce să mai vorbim de cioroii noștri. Pe urmă, mai sunt sectanţii, sataniștii, comuniștii. Cabinet de orori, nu alta.[34]

Lăsară în urmă ușa prăbușită a unei încăperi abandonate. Poate că fusese un closet, poate un adăpost. Era plin de mobilă – paturi de fier și ţevărie goală, restul fusese furat de mult și nimeni nu se mai sinchisea să intre astăzi în aceste camere întunecate împrăștiate de-a lungul tunelelor. Nu era nimic acolo. Deși, nu se știe niciodată…

În depărtare se făcea văzută o lumină tremurătoare. Se apropiau de Alexeev. Staţia era slab populată și aveau un singur pichet, la 50 de metri de staţie. Mai multe nu își puteau permite. Comandantul ordonă oprirea la circa 40 de metri de focul aprins de grănicerii staţiei Alexeev și semnală cu felinarul un cod prestabilit. În lumina focului se contură o siluetă întunecată – cel însărcinat cu verificarea le venea în întâmpinare, strigându-le de departe: „Staţi pe loc! Nu vă apropiaţi”

Artiom se întrebă dacă era într-adevăr posibil să fie vreodată întâmpinaţi cu baionete la o staţie pe care au considerat-o dintotdeauna, nu fără temei, aliată.

Insul se apropia fără grabă. Era îmbrăcat în pantaloni uzaţi de camuflaj și într-o jachetă vătuită, pe pieptul căreia era vopsită o literă A îngroșată – de la numele staţie, după cum se vede. Obrajii supţi erau nebărbieriţi, ochii îi licăreau bănuitori, iar mâinile îi erau încleștate pe arma atârnată de gât. Le cercetă feţele, zâmbi liniștitor, își trecu arma la spate în semn de încredere și spuse:

• Salutare, fraţilor. Ce mai faceţi? Voi sunteţi cei care mergeţi la Riga? Știm, știm. Am fost preveniţi. Să mergem.

Comandantul lor porni să îl întrebe ceva pe grănicerul de la Alexeev, însă Artiom nu fu în stare să deslușească mare lucru, așa că, în speranţa că nu va fi nici el auzit, îi șopti lui Jenea:

• Pare sleit. Am impresia că nu de viaţă bună vor să se unească cu noi.
• Și ce? Avem și noi interesele noastre. Dacă conducerea noastră a făcut acest pas, înseamnă că avem nevoie de asta. Doar nu din filantropie îi hrănim.

Depășind focul unde stătea de gardă cel de-al doilea grănicer, îmbrăcat identic cu cel care îi luase în primire, drezina se cotili în staţie. Alexeev era prost luminată, iar oamenii care locuiau acolo erau tăcuţi și posomorâţi. Cu toate astea, la oaspeţii din VDNH se uitară cu prietenie. Detașamentul se opri în mijlocul peronului și comandantul declară pauză de fumat. Artiom și Jenea rămaseră să păzească drezina în timp ce restul fură chemaţi lângă foc.

• N-am mai auzit de fasciști sau despre Reich, făcu Artiom.
• Eu am auzit că sunt fasciști în metrou. Mi s-a spus însă că pot fi găsiţi la staţia Novokuzneţk.
• Cine ţi-a spus?
• Leoha, recunoscu Jenea fără tragere de inimă.
• Parcă ţi-a povestit și alte lucruri extrem de interesante, îi aminti Artiom.
• Fascișii nu sunt inventaţi. A încurcat omul staţia, însă n-a minţit! se îndreptăţi Jenea.

Artiom tăcu și începu să analizeze. Pauza lor nu avea cum să ţină mai mult de jumătate de oră. Comandantul purta o discuţie cu șeful de la Alexeev, continuau tratativele legate de uniune. Urmau să își continue drumul. Până la sfârșitul zilei trebuiau să ajungă la Riga, să înnopteze acolo, pentru ca a doua zi, cu toate chestiunile diplomatice rezolvate, fie să se întoarcă dacă cablul se va dovedi inutil, fie să trimită un curier spre VDNH prin care să ceară indicaţii, în cazul în care cablul poate fi folosit la instalarea unei linii de comunicaţie între cele trei staţii. În acest ultim caz, cablul va trebui desfășurat și legătura telefonică instalată.

Artiom avea la dispoziţie maxim două zile pentru a găsi un pretext ca să treacă de pichetele exterioare ale Rigăi, pichete care erau și mai suspicioase decât patrulele dinspre nord ale VDNH-ului, întrucât dincolo de Riga începea marele Metrou, iar graniţa Rigăi era atacată mult mai des. Chiar dacă ameninţarea care plana asupra locuitorilor Rigăi nu era la fel de ocultă ca Ameninţarea care viza VDNH-ul, prima era caracterizată de diversitate, iar soldaţii care apărau căile sudice de acces ale Rigăi nu știau niciodată la ce să se aștepte, de aceea erau pregătiţi pentru orice.

De la Riga duceau două tunele către Bulevardul Păcii, însă dintr-o pricină necunoscută nu era posibilă surparea vreunuia, așa că locuitorii staţiei Riga erau nevoiţi să le supravegheze pe ambele. Asta cerea un efort însemnat. Din această cauză era o prioritate pentru ei să își asigure graniţa sudică. Unirea cu Alexeev și mai ales cu VDNH ar fi lăsat apărarea tunelului dinspre nord în grija acestora și le-ar fi permis celor de pe Riga să utilizeze acele tunele în scopuri domestice. Pentru VDNH această unire era întâi de toate o posibilitate de a-și extinde teritoriul și influenţa.

În lumina iminentei unificări, avanposturile Rigăi au înăsprit măsurile de securitate, voind astfel să demonstreze viitorilor aliaţi că se putea conta pe ei în ceea ce privește securitatea viitoarei graniţei sudice. Din cauza acestei vigilenţe era foarte greu să treci hotarul atât într-o direcţie, cât și în cealaltă. Artiom era obligat să găsească o soluţie în decurs de o zi, două.

Totuși, trecerea hotarului nu era o chestiune insurmontabilă. Problema era cum să procedeze în continuare. Chiar dacă ar fi izbutit să treacă de pichetele sudice, tot mai trebuia să găsească o cale relativ sigură spre Polis. Din cauza vitezei cu care se derulaseră evenimentele, Artiom nu a găsit timp să își aleagă un traseu încă din VDNH, unde ar fi putut culege de la cunoscuţi informaţii despre potenţiale pericole în așa fel încât să nu stârnească suspiciuni. Ar fi dat de bănuit dacă întreba acum de Jenea sau, cu atât mai mult, de altcineva din detașament, iar Jenea cu siguranţă și-ar fi dat seama că Artiom pune ceva la cale. La Alexeev sau Riga nu avea nici un prieten și nu îi surâdea deloc să se încreadă în necunoscuţi într-o chestiune de asemenea importanţă.

Profitând de faptul că Jenea se îndepărtase puţin pentru a intra în vorbă cu o fetișcană pe platformă, Artiom scoase pe furiș din rucsac o hartă minusculă a metroului, carbonizată la margini, tipărită pe versoul unui fluturaș de reclamă pentru un iarmaroc demult dispărut, și încercui de câteva Polisul cu o urmă de creion.

Drumul spre Polis părea simplu și scurt. În acele timpuri îndepărtate despre care pomenise comandantul, în care oamenii călătoreau fără arme și nu trebuiau să se oprească în fiecare staţie, chiar dacă uneori schimbau linia și se urcau în alt tren, în acele timpuri când de la un capăt în celălalt nu făceai mai mult de o oră, iar tunelele erau populate doar de trenuri grăbite, drumul dintre VDNH și Polis ar fi fost străbătut rapid și fără piedici. Înainte de-a lungul liniei până la Turgheniev, acolo este trecere la Cistîie Prudî, cum era scris pe harta veche a lui Artiom, sau Kirov, așa cum au redenumit-o comuniștii, apoi pe linia Roșie – Sokolniki drept în Polis…. În epoca trenurilor și lămpilor fluorescente  o asemenea călătorie nu ar fi durat mai mult de 30 de minute. Însă de când cuvintele linia roșie au început să fie scrise cu majusculă și steagul de stambă roșie a început să atârne deasupra trecerii înspre Cistîie Prudî (iar Cistîie Prudî au încetat să se mai numească astfel), nu mai avea nici un sens să te gândești că ai putea alege calea cea mai scurtă spre Polis.

Conducerea Liniei Roșii a renunţat, din considerente deja cunoscute, la tentativele de a ferici cu forţa populaţia metroului aducând-o sub puterea sovietelor și a adoptat o nouă doctrină care admitea construcţia comunismului pe o singură linie. Incapabilă totuși să renunţe la vechile ambiţii universaliste, continua să numească metroul cu numele lui V. I. Lenin. În ciuda aparenţelor pacifiste, esenţa paranoidă a sistemului a rămas intactă. Sute de agenţi ai serviciului securităţii interne, după modelul timpurilor apuse, ba uneori cu nostalgie declarată pentru defuncta KGB[35], se îngrijeau cu diligenţă de fericirea locuitorilor Liniei Roșii, iar pentru străini nutreau în genere o curiozitate neţărmurită. La drept vorbind, fără permisiune specială acordată de conducerea Roșie nu era posibil să traversezi nici una din staţiile ei. Controalele frecvente ale pașapoartelor, percheziţiile corporale complete și suspiciunea clinică generală loveau atât în spioni cât și în călători nimeriţi întâmplător. Cei din urmă erau puși în aceeași oală cu primii și soarta ambelor categorii era nespus de tristă. Din aceste considerente, nu avea nici un rost pentru Artiom să gândească un traseu care includea trei staţii ale Liniei Roșii.

Drumul către însăși inima metroului nici nu avea cum să fie facil. Polisul… Simpla menţionare a acestui nume în vreo conversaţie banală îl făcea pe oricine, nu doar pe Artiom, să amuţească plin de evlavie. Își amintea și acum momentul în care a auzit pentru prima oară în istorisirea unuia dintre oaspeţii lui Suhoi acest cuvânt necunoscut. Pe urmă, când oaspetele a plecat, l-a întrebat pe nenea Sașa cu sfială ce însemna acel cuvânt. Suhoi l-a privit cu atenţie și cu tristeţe abia perceptibilă în glas i-a răspuns: „Artiom, acesta este poate ultimul loc din lume unde omul a rămas om. Unde înţelesul și rezonanţa cuvântului individ nu a fost uitate”, după care surâse amar și adăugase: „Acesta este Orașul!”

Polisul se afla la intersecţia a patru linii concomitent și ocupa patru staţii de-odată: Grădina Alexandrină, Arbat, Boroviţk și Biblioteca Lenin, la care se adăugau și pasajele care uneau toate aceste staţii. Pe acest teritoriu vast era localizat ultimul bastion al civilizaţiei, cel din urmă loc în care puteai găsi atâţia oameni laolaltă, atât de mulţi încât provincialii care vizita Polisul nu îl mai numeau pe urmă altfel decât Orașul. Cineva i-a dat Orașului denumirea de Polis, ceea ce înseamnă același lucru, și din careva cauză, poate datorită faptului că făcea auzit ecoul slab al unei măreţe și fascinante culturi apuse ce s-ar fi angajat parcă să vegheze asupra așezării contemporane, noul nume a prins.

Polisul era un fenomen unic în universul metroului. Doar acolo mai puteai găsi posesori ai unor știinţe stranii, desuete care nu mai aveau aplicare în lumea dură și mult schimbată a noii umanităţi. Aceste știinţe nu își mai aveau rostul pentru restul staţiilor metroului, care lunecau pe nesimţite în haos și ignoranţă, iar posesorii proscriși acestor cunoștinţe pretutindeni dispreţuite puteau afla un loc doar în Polis, unde erau întâmpinaţi cu braţele deschise, pentru că guvernarea le aparţinea celor de o seamă cu ei. Din această cauză numai și numai în Polis puteau fi găsiţi profesori ramoliţi ce avuseră odinioară catedre în universităţi de prestigiu, astăzi ruinate, pustii, revendicate de șobolani și mucegai… Polisul găzduia ultimii pictori, artiști, poeţi, ultimii fizicieni, chimiști și biologi… Inși care păstrau în cutia lor craniană o parte însemnată din tot ce a reușit omenirea să realizeze și să înţeleagă în mileniile ei de dezvoltare continuă. Cunoaștere care va pieri definitiv odată cu purtătorii ei.

Polisul era situat chiar sub centrul orașului. Chiar deasupra Polisului se afla Biblioteca Lenin, cel mai vast depozit de informaţie al epocii trecute. Sute de mii de cărţi în zeci de limbi acopereau, probabil, tot arealul documentat de interes al minţii umane. Sute de tone de hârtie scrijelite cu buchii indescifrabile, semne, hieroglife, parte din care nu mai puteau fi citite întrucât limbile în care erau scrise muriseră odată cu utilizatorii lor… Însă marea majoritate a cărţilor erau inteligibile și oameni demult decedaţi care le-au scris erau încă în stare să îi povăţuiască pe cei vii.

Din cele câteva confederaţii, imperii sau pur și simplu staţii avansate care își permiteau să trimită expediţii la suprafaţă, doar Polisul își trimitea stalkerii după cărţi. Doar în Polis era preţuită cunoașterea într-o asemenea măsură încât de dragul ei erau gata să riște viaţa voluntarilor lor, să plătească sume exorbitante mercenarilor și să renunţe la câștiguri materială în favoarea celor spirituale.

În ciuda idealismului aparent, stăpânirea Polisului dura de ani buni și belelele o ocoleau. Dacă se ivea vreun pericol la orizont, întreg metroul era gata să îi sară în ajutor. Reverberaţiile luptelor purtate în războiul dintre Linia Roșie și Hansa se stinseseră. O aură magică de invincibilitate și bunăstare înconjura Polisul.

Gândindu-se la acest loc, Artiom găsea firesc ca drumul spre el să fie nu ușor și lipsit de pericole, dimpotrivă, un obiectiv de asemenea importanţă trebuie să fie greu de accesat pentru a se ridica la înălţimea faimei, altfel periplul și-ar fi pierdut din farmec.

Dacă un parcurs către Biblioteca Lenin prin Kirov, pe Linia Roșie, era exclus, unul de-a lungul Inelului, peste pichetele Hansei, avea mai multe șanse de reușită. Artur se aplecă asupra hăţii cu și mai multă atenţie.

Dacă ar izbuti să pătrundă pe teritoriul Hansei, invocând vreun pretext, aburindu-i pe grănicerii ei, croindu-și drum cu arma sau prin alte metode, atunci drumul spre Polis ar rămâne destul de scurt. Artiom împunse harta cu degetul și îl conduse de-a lungul liniei. De ar lua-o din Bulevardul Păcii în dreapta, ar avea de mers doar două staţii ale Hansei și ar ieși la Kursk. Acolo s-ar muta pe linia Arbat-Pokrovks, iar de acolo staţia Arbat, implicit Polisul, e la o aruncătură de băţ. E adevărat ar trebui să traverseze Piaţa Revoluţiei, cedată roșilor după război la schimb cu Biblioteca Lenin, însă roșii au garantat libertatea de tranzit, aceasta fusese una dintre condiţiile încheierii păcii. Întrucât Artiom nu avea de gând să piardă timpul pe teritoriul staţiei, ci doar să o tranziteze, n-ar fi trebuit, în principiu, să întâmpine dificultăţi.

Artiom se decise pentru acest plan, gândind să culeagă pe drum informaţii despre staţiile pe care urma să le străbată. Dacă planul se va dovedi inutilizabil, întotdeauna sunt posibile trasee alternative. Privind la împletitura șinelor, Artiom își spuse că a cam sărit calul comandantul lor descriind pericolele la care erau expuși cei care străbat fie și porţiuni mici din metrou. Ar putea, de exemplu, să o ia de la Bulevardul Păcii nu la dreapta, ci la stânga – Artiom își plimbă degetul pe Inel – până la staţia Kiev, iar de acolo, prin pasaj are până la Polis, fie pe linia Fili, fie pe linia Arbat-Pokrovsk, doar două staţii.

Obiectivul nu mai părea de neatins. Micul exerciţiu cartografic îl făcu pe Artiom să capete un plus de încredere în sine. Avea un plan de acţiune și abia acum înţelegea fără dubiu că, odată ajuns la Riga, nu se va întoarce cu detașamentul la VDNH.

• Studiezi, îi răsună lângă ureche întrebarea lui Jenea pe care Artiom, absorbit de propriile gânduri, nu îl observase. Artiom aproape sări din loc de surpriză și încercă să ascundă fâstâcit harta.
• Nu chiar… Eu… Am vrut să găsesc pe hartă staţiile Reichului despre care vorbea comandantul nostru.
• Le-ai găsit? Nu? Of, frăţioare, dă să-ţi arăt, spuse Jenea cu condescendenţă. Se orienta pe harta metroului mult mai bine decât Artiom, mai bine decât majoritatea dintre contemporanii lui, și se mândrea cu asta. Arătă din prima spre triunghiul de pasaje pe care îl închipuiau staţiile Cehov, Pușkin și Tverskaja. Artiom oftă ușurat, manifestare pe care Jenea o puse pe seama invidiei.
• Nu-i nimic, o să vină timpul când te vei pricepe la fel de bine ca mine, îl consolă el pe Artiom.

Artiom își compuse o mină recunoscătoare și se grăbi să schimbe subiectul.

• Cât mai avem de stat? Întrebă el.
• Tineret! Scularea! răsună drept răspuns basul comandantului și Artiom înţelese că pauza a luat sfârșit, iar el așa și n-a reușit să îmbuce ceva.

Era rândul lui și al lui Jenea pe drezină. Manivela scârţâi, cizmele impermeabilă agresară betonul și ei se pomeniră iar în tunel.

De data asta înaintau în tăcere. Comandantul îl chemase lângă el pe Kiril și, mergând într-un pas, cei doi discutau ceva în șoaptă. La Artiom nu răzbătea nici un cuvânt din conversaţia lor și nici nu îl interesa să tragă cu urechea pentru că drezina îi solicita toate puterile.

Deopotrivă izolat și rezervat, individul care urma drezina nu se simţea în apele lui și privea cu teamă înapoi. Artiom era poziţionat pe drezină cu spatele înainte și vedea că tunelul tocmai traversat nu are nimic înfricoșător. Și pe el îl rodea însă curiozitatea să se uite peste umăr, în direcţia de înaintare. Frica și neîncrederea îi însoţea pe toţi călătorii, fără excepţie. Avea chiar și un nume: „frica de tunel” – când mergi prin tunel, mai ales cu lanternă slabă, și ai mereu senzaţia că pericolul îţi calcă pe urme, această senzaţie se înteţește uneori într-atât că simţi în o privire ceafă aţintită. Sau poate e vorba de altceva. Cine știe ce se ascunde acolo și cum înregistrează acel ceva lumea lumea. Uneori, senzaţia devine insuportabilă, nu mai reziști și te răsucești fulgerător, cercetezi întunericul cu lanterna – iar acolo nu se vede nimic… Liniște… Pustiu… Totul pare calm. Însă, în timp ce privești în întuneric, forţându-ţi ochii până la durere, acel Ceva se regrupează la spatele tău – mereu la spatele tău – și vrei să luminezi iar în faţa ta, să verifici dacă nu s-a insinuat ceva cât timp te-ai uitat înapoi…  Și tot așa… E de o importanţă crucială să nu te pierzi cu firea, să nu cedezi acestei frici. Să te convingi că sunt prostii și că nu ai motive de alertă.

E greu să te menţii în parametri de funcţionare, mai ales când călătorești de unul singur. Unii își ies din minţi. Nu au putut să se calmeze nici când au ajuns în staţie. Pe urmă s-au debarasat treptat de anxietate, însă nu au mai putut intra în tunel niciodată. I-a acaparat acea neliniște care îl apasă pe fiecare locuitor al metroului, dar care se dovedește strivitoare pentru unii.

• Nu-ţi fă griji, mă uit eu! Îi strigă Artiom celui din ariergardă. Acela încuviinţă, însă peste câteva minute nu rezistă și întoarse iar capul. E greu…
• Un cunoscut de-al lui Serghei s-a dilit tot așa, rosti Jenea încetișor, înţelegând ce a avut Artiom în vedere. E adevărat că a avut motiv mai întemeiat să o ia razna. Vezi tu, a vrut să o facă pe eroul-pionier[36], a vrut să traverseze singur tunelul de la Suharjov, acela despre care ţi-am povestit nu demult, ţii minte? Tunelul pe care singur nu poţi să îl străbaţi, iar în caravană – poftim.
• Ce înseamnă erou-pionier, nu se sfii Artiom să întrebe.
• Păi… Mai în scurt… Pionierii sunt cei de pe Linia Roșie, doar știi și tu. În ce constă eroismul lor nu știu nici eu, însă Serghei l-a numit anume când mi-a povestit. Nu știu ce a vrut să spună cu asta, se scuză Jenea.
• În fine, dă-l naibii de erou, ce-a fost mai departe?
• A supravieţuit. Știi de ce? Rânji Jenea. Pentru că nu i-a ajuns curaj să meargă mai mult de 100 de metri. A intrat curajos, hotărât. Ha… S-a întors peste 20 de minute cu ochii bulbucaţi, părul măciucă, fără să poată rosti o vorbă ca oamenii. Așa și nu au mai scos nimic din el – de atunci înșiră cuvinte fără sens, mai mult bolmojeli. În tunel n-a mai pus piciorul, își face veacul la Suhariov, cerșește. E un fel de prostul satului. Ai înţeles morala?
• Da, răspunse Artiom fără convingere, întrucât din această istorie didactică puteai trage cu egală îndreptăţire câteva învăţăminte opuse deodată.

………………………………………………………………………………………………

[1] Siglă pentru Vîstavka Dostijenii Naţionalnoi Hozeaistve = Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale

[2] Numită în cinstea lui V.D. Polejaev, director al Metroului Moscovit. Una dintre puţinele staţii care nu a fost numită după un obiectiv orășenesc aflat în apropierea gurii de metrou.

[3] Celnok are două sensuri în rusă. Primul este suveică. Cel de-al doilea a apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. Așa erau numiţi oamenii care mergeau în alte ţări (Polonia, Turcia, China chiar) și aduceau de acolo marfă în genţi. Circulau de obicei cu trenul, un du-te, vino care a atras comparaţia cu suveica.

[4] Numită după strada omonimă. În 1905 a avut loc în Moscova o răscoală muncitorească.

[5] Fili este una dintre cele două linii ale metroului moscovit la care o parte însemnată este situată la suprafaţă.

[6] Albuminele, proteine solubile în apă, se găsesc în proporţie de 50-65 % în drojdie. În 1917 a fost patentată sinteza albuminei din drojdie. Adăugarea drojdiei în producţia alimentară de masă (salam) se practică încă de la sfârșitul sec. trecut. (n.tr)

[7] Agaricus bisporicus, cunoscut mai ales sub numele numele ciupercă de bălegar, ciupercă de gunoi

[8] Textul între paranteze lipsește din original și apare doar în traducerea englezească, poate la indicaţiile autorului. De asemenea ediţia în engleză are unele date schimbate: lungimile tunelului unde face Artiom de garda, vârsta lui Artiom, etc. Eu am urmat originalul.

[9] Suhoi este porecla tatălui vitreg al lui Artiom, se traduce ca Uscăţivul.

[10] Berdan – Carabină inventată în secolul 19 de armurierul american Hiram Berdan. A fost arma standard a armatei imperiale ruse între 1869-1891. Azi în rusă înseamnă pușcă veche, cu putere de foc redusă.

[11] Alexeevscoe, după care a fost denumită staţia, e tot un sat. J

[12] P.G.Dobrînin, unul dintre comandanţii Gărzilor Roșii, principal forţă combatantă a bolșevicilor pentru Revoluţia din Octombrie. (n.tr)

[13] Satul Roșu

[14] Comsomolul era organizaţia tinerilor comuniști. (n.tr.)

[15] Internaţionala Comunistă/Comintern – organizaţie fondată de Lenin în 1919 responsabilă cu exportarea revoluţiei comuniste în întreaga lume (n.tr)

[16] Iazul Limpede. În secolul 17, acest heleșteu era numit Iazul Murdar, pentru că în el erau deversate reziduurile fabricilor din apropiere. Ulterior a fost curăţat și, în consecinţă, i s-a schimbat denumirea. (n.tr)

[17] Felix Dzerjinski – fondatorul CEKA,  poliţia politică bolșevică (n.tr)

[18]  Una din definiţiile lui Lenin pentru comunism: puterea sovietică + electrificare. (n.tr.)

[19] Alexandr Matrosov, personaj din mitologia militară sovietică, erou al Uniunii Sovietice, decorat post-mortem pentru că ar fi acoperit cu pieptul ambrazura unei mitraliere germane. În realitate Matrosov, membru al unui pluton disciplinar, s-a speriat și s-a blocat în gaura de aerisire a cuibului de foc .

[20] De ceai n.tr.

[21] Stalker (eng.) –  termen utilizat de fraţii Strugaţki în romanul SF Picnic la margine de drum, unde desemnează cam același tip de activitate ca în Metro 2033.

[22] În rusă există nu există un cuvânt generic pentru albastru, ci două cuvinte distincte pentru albastru închis și albastru deschis.

[23] În versiune engleză ceaiul se face la Pechatniki. Este interesantă următoarea filiaţie: staţia se numește după o stradă. Strada este numită în cinstea unei divizii de tancuri care a participat la eliberarea satului Kantemirovka. Satul și restul toponimelor numite similar au fost în trecut proprietatea familiei Cantemireștilor, după refugiul domnitorului Dimitrie în Rusia.

[24] Pistol de producţie sovietică

[25] Personaj al lui J.F Cooper. Penultimul Mohican.

[26] Versuri din musicalul animat pentru copii Muzicanţii din Bremen, extrem de popular în Uniunea Sovietică.

[27] …de sabie va pieri. Matei 26:52

[28] Instrument de tortură care deformează picioarele

[29] Ciuperci otrăvitoare cu care se drogau locuitorii metroului

[30] Personaj dintr-o carte sovietică pentru copii

[31] Carlos Castaneda – scriitor mistic Peruvian. A scris o serie de cărţi în care descrie experienţe pretins șamanice.

[32] Sintagmă din medicina sportivă, desemnează fenomen fiziologic în care, după o faza critică a unui efort susţinut, organismul este din nou pregătit de efort. În rusă, spre deosebire de română, face parte din limbajul cotidian.

[33] Uniunea Naţională Rusească – organizaţie paramilitară la limita legalităţii, cu vederi ultranaţionaliste și de extremă dreapta.

[34] În original Kunstkamera – cuvânt preluat în rusă din germană, unde înseamnă cabinet de artă sau colecţie de obiecte rare, sală de expoziţie. În română există cu același sens sintagma „cabinet de curiozități”. În rusă a căpătat un sens mai îngust de expoziţie de ciudăţenii, galerie de monștri, ex: viţei cu două capete, copii diformi, etc. Există cu acest nume în Sankt Petersburg un muzeu înfiinţat de Petru I.

[35] Siglă pentru Comisariatul Securităţii de Stat, multă vreme principalul organ de represiune al partidului comunist în URSS. A căpătat întâietate în urma luptelor pentru putere care s-au succedat morţii lui Stalin. Corespondentul românesc a fost Securitatea.

[36] Pionierii erau membrii organizaţiilor comuniste pentru liceeni.