Metro 2033

 

Adnotare

Anul 2033. Lumea e în ruine. Rasa umană e aproape distrusă. Moscova s-a transformat într-un oraș-fantomă, mustind de radiaţie și populat de monștri. O mână de supravieţuitori se ascunde în metroul moscovit, cel mai mare adăpost antinuclear din lume. Staţiile lui au devenit orașe-state, iar în tuneluri domnește întunericul și groaza. Lui Artiom, locuitor al staţiei VDNH[1], îi revine dificila misiune să străbată întreg metroul pentru a contracara teribila ameninţare care planează asupra staţiei lui natale sau poate chiar asupra întregii umanităţi.

Dmitri Gluhovski

Observație: Am tradus în joacă trei capitole din Metro acum 3 ani. Tot atunci am citit pe net că la editura Paladin romanul este în lucru, așa că n-am mai făcut nimic cu aceste trei capitole. Metro 2033 în română așa și n-a apărut, dar până se întâmplă, las asta aici.

 

Cap. 1

La capătul lumii

• Cine-i acolo? Artiom, mergi și te uită!

Artiom s-a ridicat fără entuziasm de lângă foc și, trecându-și arma din spate pe piept, s-a îndreptat spre beznă. Proptit fix pe marginea suprafeţei luminate, trase închizătorul armei cât de zgomotos putu, după care strigă cu un glas care se voia ameninţător: „Nu mișca! Parola!”

Din întunericul care până acum emitea câteva clipe doar foșnete ciudate și un murmur surd, se auziră pași grăbiţi, mărunţi. Ceva se retrăgea în măruntaiele tunelului, speriat de vocea răgușită și de zăngănitul pistolului-mitralieră. Artiom se întoarse grăbit la foc și-i aruncă lui Piotr Andreevici:

• Nu a vrut să se arate, a șters putina.
• Of, netotule. Doar ţi s-a spus clar: nu răspunde – tragi fără să stai pe gânduri. De unde știi ce hram poartă? Poate vin
• Nu… Nu cred că era uman… Scotea sunete ciudate… Nici pașii nu erau de om. Credeți că nu cunosc pașii de om? Pe urmă, au fugit vreodată cioroii așa? Doar știţi, Piotr Andreevici, că cioroii au înaintat de fiecare dată fără să ezite. Au atacat postul cu mâinile goale, mergând aţă în gura mitralierei. Dar ăsta și-a luat imediat tălpășiţa… Vreun animal speriat.
• Gata, gata, Artiom. Bine că ești deștept. Dacă ai primit niște ordine, fii bun și le execută. Poate era o iscoadă. Au văzut că suntem puţini de gardă și, cu forţe copleșitoare… Pot să ne cureţe aici și acum, să ne ia gâtul și să măcelărească toată staţia, așa cum s-a întâmplat la Polejaev[2], iar toate astea din cauza că tu n-ai ucis spurcăciunea la timp… Uite-te la mine! Data viitoare te pun să fugi după ea în tunel.

Artiom se înfioră la gândul că ar fi nevoit vreodată să meargă în tunel dincolo de 500 de metri. Era cu adevărat înfricoșător. Mai departe de cota 500 nu se încumeta nimeni să se afunde în tunel. Patrulele ajungeau la 300 de metri, luminau stâlpul de hotar cu proiectorul de la drezină ca să se asigură că nici o lepră nu a trecut linia de demarcaţie și se întorceau precipitaţi. Până și cercetașii, băieţi solizi, foști pușcași marini, se opreau la 480 de metri, își palmau ţigaretele aprinse și împungeau neclintiţi întunericul cu binoclurilor pentru vedere pe timp de noapte, după care, dădeau încet înapoi, fără să-și ia ochii din măruntaiele tunelului, fără să-i întoarcă măcar o secundă spatele.

Postul în care se aflau acum era poziţionat la cota 250, la 50 de metri de stâlpul de graniță. Verificarea liniei de demarcaţie se făcea odată pe zi, iar cea de azi se terminase acum câteva ore. Postul lor era cel mai avansat, așa că, de la ultimul rond, toate spurcăciunile pe care patrula speriase în timpul verificării s-au târât probabil înapoi. Îi momea focul, se trăgeau către oameni.

Artiom se așeză unde stătuse mai înainte și întrebă:

• Dar ce s-a întâmplat la Polejaev?

Deși cunoștea prea bine această istorie care-ţi îngheţa sângele în vine – i-o redaseră negustorii[3] la staţie – tânjea să o mai asculte o dată, așa cum copiii tânjesc să asculte basme de groază despre mutanţi fără cap sau despre cioroi care răpesc bebeluși.

• La Polejaev? Ce, n-ai auzit? Ciudată poveste. Ciudată și cumplită. Mai întâi au început să le dispară cercetașii. Intrau în tunel și nu se mai întorceau. Ce-i drept, sunt cam necopţi ai lor, cercetașii noștri îi bagă în buzunar, însă și staţia e mai mică, mai puţini oameni trăiesc acolo. Trăiau… Mă rog, ziceam că au început să dispară cercetași. S-a dus un detașament în misiune și ia-l de unde nu-i. La început s-au gândit că s-a reţinut pe undeva, la ei tunelul e șerpuit, exact ca la noi – Artiom nu se simţi în apele sale la auzul acestor cuvinte – și nici patrula, cu atât mai mult staţia, nu pot să vadă mare lucru, oricâtă lumină ai face. I-ai de unde nu-i. I-au așteptat o jumătate de ceas, un ceas, două, tot nimic. Unde puteau să dispară, doar au plecat la un kilometru depărtare? Mai departe nu aveau permisiune să meargă, și oricum, nici ei nu erau idioţi… În fine, n-au stat mult pe gânduri și au trimis o patrulă mai consistentă în căutarea lor. I-au căutat și i-au căutat, i-au strigat, i-au tot strigat, însă degeaba. Nimic. Parcă au intrat în pământ. Apoi, nu doar că nu a văzut nimeni ce s-a ales de ei. Mai rău e că nici de auzit n-a auzit nimeni nimic. Au dispărut fără sunet, fără urmă.

Artiom începea să regrete că l-a rugat pe Piotr Andreevici să povestească despre Polejaev.  Ori fiindcă era mai bine informat, ori pentru că mai punea de la el, în orice caz naraţiunea lui includea detalii la care negustorii nici nu puteau visa, în ciuda măiestriei lor recunoscute pentru povestit și entuziasmului pentru noutăţi. Artiom simţea că de la aceste detalii îl strânge din spate. Un aer greu apăsa aici lângă foc, chiar și foșnetele inofensive dinspre tunel învolburau imaginaţia.

• Uite așa. Cum nu s-au auzit focuri de armă, cei de acolo au decis că cercetașii și-au luat tălpășiţa, poate nu le-a convenit ceva și au fugit. Naiba să-i ia. Vor viaţă ușoară, vor să se încurce cu tot felul de lepădături și anarhiști, n-au de cât să se care. Așa s-au gândit. Era mai simplu de digerat. Mai liniștitor. Însă după o săptămână a dispărut un detașament care nici nu trebuia să treacă dincolo de cota 700. Aceeași poveste. Fără urmă, fără zgomot. Parcă s-au evaporat. La staţie au început să-și facă griji, nu e lucru curat să dispară două detașamente într-o săptămână. Trebuiau luate măsuri, așa că au instalat un pichet la 300 de metri. Cu saci de nisip, cuib de mitralieră, proiector – fortificaţie ca la manual. Au trimis un alergător la Hipodrom – ei formează împreună cu staţia Hipodromului și Staţia Anul 1905[4] o confederaţie, fusese și Câmpia lui Octombrie cu ei, dar s-a întâmplat ceva acolo, nimeni nu știe exact ce, un accident, așa că nu s-a mai putut locui acolo și toată lumea a plecat… în fine, asta nu contează. Au trimis un curier la Hipodrom să-i avertizeze că ceva nu-i în regulă la Polejaev și au nevoie de ajutor. Nici n-a reușit bine primul alergător, abia dacă trecuse o zi, încă se gândeau cum să răspundă la cererea de asistenţă, că își mai face apariţia un curier transpirat și povestește cum din pichetul lor au pierit toţi ca unul fără să tragă măcar un foc. Au fost masacraţi. Tăiaţi de parcă i-ar fi surprins în somn – asta-i partea care-ţi dă fiori. Or ei n-ar fi putut nicidecum adormi, nu le-ar fi permis frica, o interziceau categoric regulamentele și ordinele directe. Au înţeles atunci cei din Hipodrom că dacă nu întreprind ceva îi paște aceeași soartă. Au înarmat o trupă de șoc – în jurul a sută de oameni, toţi profesioniști și veterani, înarmaţi cu mitraliere și aruncătoare de grenade. Desigur, cu toată graba, pregătirile au durat cam o zi jumătate. Între timp au trimis alergătorii înapoi cu promisiunea asistenţei. După o zi și jumătate a pornit trupa de șoc. Însă când au intrat în Polejaev nu mai era suflare de om. Nici măcar cadavrele nu era de găsit, peste tot numai sânge. Uite-așa. Naiba știe cine a făcut asta. Eu unul nu cred că oamenii sunt în genere capabili de așa ceva.
• Cu staţia Hipodromului ce s-a întâmplat? întrebă Artiom cu glas străin.
• Nimic, ce să se întâmple? Au văzut cum stă treaba și au aruncat în aer tunelul care ducea spre Polejaev. Se zice că tunelul e surpat pe o distanţă de 40 de metri, fără utilaje n-ai cum să străbaţi, ba chiar și cu utilaje pun pariu că nu izbutești mare lucru. Și apoi, de unde să iei utilaje? Ale noastre au ruginit deja de 15 ani….

Piotr Andreevici tăcu, zgâindu-se la foc. Artiom își drese glasul încet și recunoscu:

• Trebuia să trag… M-am prostit.

Din sud, dinspre staţie, răsună un strigăt:

• Hei, voi ăștia de la 250. E totul în regulă acolo?

Piotr Andreevici făcu mâinile pâlnie și strigă drept răspuns:

• Faceți-vă încoace. Avem ceva de discutat.

Din tunelul care ducea spre staţie se apropiau trei siluete luminându-și drumul cu lanterne, probabil postul de la cota 150. Odată ajunși la foc, și-au stins lanternele și s-au așezat lângă ei.

• Noroc, Piotr. Tu ești de gardă aici? Chiar mă gândeam, pe cine au pus azi la 250? îi salută cel mai în vârstă dintre nou-veniţi, scoţându-și o ţigaretă din pachet.
• Ascultă, Andrei. Băiatul acesta al meu a văzut ceva. N-a reușit să deschidă focul… chestia aia s-a ascuns în tunel. Zice că nu semăna a om.
• Nu semăna a om? Atunci a ce semăna? i se adresă Andrei lui Artiom.
• N-am reușit să văd prea bine… Abia am întrebat parola că a zbughit-o înapoi, spre nord. Însă pașii nu erau de om, mai ușori, nu știu cum, și cu o cadenţă sporită – de parcă ar fi avut nu două, ci patru picioare…
• Sau trei, îi făcu Andrei cu ochiul compunându-și o mină înfricoșătoare. Artiom se înecă amintindu-și poveștile despre oamenii cu trei picioare de pe linia Fili[5], unde o parte a staţiei era situată la suprafaţă, iar tunelul era și el la mică adâncime, așa că protecţia împotriva radiaţiei era minimă. Dintr-acolo s-au răspândit în întreg metroul tot felul de ciudăţenii cu trei picioare, două capete sau alte anomalii. Andrei trase din țigară și le zise tovarășilor cu care venise:
• Bine, măi băieţi, dacă tot am venit, de ce să nu mai zăbovim puţini. În plus, dacă mai apar chestii cu trei picioare, putem să dăm o mână de ajutor. Artiom! Aveţi ceainic?

Piotr Andreevici luă iniţiativa, turnă dintr-un bidon apă în ceainicul vechi, înnegrit de funingine și-l atârnă deasupra focului. Peste câteva minute apa dădu în clocot cu un zumzet domestic care îl umplu pe Artiom de căldură și calm. Îi privi pe oamenii adunaţi roată lângă foc, erau cu toţii oameni de încredere, viguroși, căliţi de viaţa dură din metrou. În asemenea oameni puteai să ai încredere. Staţia lor se bucura de o reputaţie deosebită între celelalte, și asta datorită unor oameni ca aceștia din faţa lui. Pe toţi îi lega un sentiment cald de fraternitate.

Artiom avea 24 de ani și se născuse la suprafaţă, din cauza asta nu era la fel de slab și palid ca cei care se născuseră în metrou, fără să vadă vreodată lumina zilei. Îi reţinea nu atât teama de radiaţii cât cea de razele solare mistuitoare, atât de potrivnice vieţuitoarelor din subteran. E adevărat că Artiom, de când se ţinea minte, fusese o singură dată la suprafaţă, chiar și atunci pentru un timp foarte scurt. Radiaţia de fond era atât de puternică încât cei care se dovedeau prea curioși sfârșeau prăjiţi în mai puţin de câteva ceasuri, fără să reușească a vedea prea multe din lumea bizară de deasupra.

Artiom nu avea nici o amintire cu tatăl său. Maică-sa a avut grijă de el până la vârsta de 5 ani, au trăit în pace și mulţumire la staţia Timiriazev câţiva ani buni, viaţa își urma făgașul, până în ziua în care Timiriazev a fost invadată de șobolani. Într-o zi, pe negândite, dintr-un tunel lăturalnic au început să se reverse în valuri șobolani suri enormi, uzi și respingători. Tunelul, o ramificaţie abia vizibilă a tunelului nordic principal, cobora în adâncurile pământului pentru ca să se diversifice pe parcurs într-un labirint cu sute de pasaje și coridoare în care sălășluiau frigul, duhoarea respingătoare și, mai ales, teroarea. Acest tunel dădea în împărăţia șobolanilor, domeniu unde nu se încumetau să calce nici cei mai temerari aventurieri. Chiar și dacă te pomeneai întâmplător, fără hartă sau repere în pragul lui, nu te încumetai să intri în tunel, un al șaselea simţ reacţiona la pericolul întunecat care pândea din întuneric, iar pașii te purtau instinctiv departe de acel loc de parcă ai fi lăsa în urmă un oraș de ciumaţi.

Nimic nu deranja viaţa șobolanilor. Nimeni nu îndrăznea să le conteste stăpânirea.

Nimeni nu încerca să le smulgă fieful din labe.

Și atunci au venit ei peste noi.

Foarte mulţi au murit în acea zi în care puhoiul de rozătoare gigantice, mari cum nu mai pomenise nimeni pe tot cuprinsul tunelului, s-a scurs peste pichete și staţie, spulberând tot în calea lui, îngropând sub el populaţia și apărătorii ei, înăbușind-le cu debitul lui incomensurabil urletele încărcate de durere și greaţă, devorând tot în calea lor, morţi deopotrivă cu vii sau tovarăși de-ai lor căzuţi. Șobolanii înaintau orbește, inexorabil, înainte, tot înainte, cu un tâlc pe care mintea umană nu-l poate cuprinde.

Doar câţiva au supravieţuit, nu dintr-acei care sunt de obicei salvaţi în primul rând – femei, copii, bătrâni – ci bărbaţi în toată firea. Doar cinci oameni au reușit să lase în urmă torentul ucigaș din simplul motiv că își făceau rondul cu drezina în tunelul sudic. Când au auzit urlete venind din direcţia staţiei, unul dintre ei s-a repezit într-acolo ca să vadă ce se întâmplă. Staţia era deja căzută când a ajuns el acolo. A înţeles asta doar aruncându-și privirea peste pârâiașele de șobolani care se prelingeau pe peron și era gata să facă stânga-mprejur, conștient că nimic nu-i mai poate salva pe apărătorii staţiei, când a simţit o mână pe antebraţ. S-a întors ca să vadă o femeie cu faţa deformată de groază, trăgându-l insistent de mână, făcând eforturi să se facă auzită în acest vacarm al disperării, strigându-i:

• Fie ca măcar el să trăiască! Salvează-l, soldatule! Ai milă!

Abia atunci a văzut că femeia îi întindea o mânuţă de copil. A înșfăcat palma grăsuţă fără să-i treacă atunci prin cap că salvează o viaţă. Pur și simplu reacţionase la apelativul „soldat”. L-a tras pe copil după el, apoi l-a înșfăcat subsuoară ca pe un balot și a luat-o la goană cu avangarda șobolanilor după el, o cursă cu moartea în ceafă. Alerga cât îl ţineau picioarele către colegii lui de rond și, ajuns în raza lor vizuală, le strigă să pornească motorul. Drezina lor era singura motorizată pe o rază de câteva staţii, o raritate în metrou, doar graţie ei au reușit să se distanţeze. Au trecut în viteză prin staţia părăsită Dimitrov și le-au strigat celor câţiva neafiliaţi aciuaţi acolo: Fugiţi, șobolanii!, înţelegând în același timp că aceia sunt sortiţi pieirii. Au încetinit lângă pichetele staţiei Savelovsk ca să nu fie luaţi drept atacatori și împușcaţi și le-au strigat santinelelor din toţi bojocii: Șobolanii, vin șobolanii! Erau gata să-și continue calea peste Savelovsk, mai departe de-al lungul liniei, însă, din fericire, aveau un tratat de pace cu cei din Savelovsk. Spre norocul staţiei Savelovsk, și poate spre norocul întregii linii Serpuhovsk – Timiriazev, s-a întâmplat ca la acea staţie să se găsească ceva. Când i-au văzut pe pasagerii drezinei leoarcă de sudoare, povestind cu urlete isterice despre cum au scăpat ca prin urechile acului, santinelele de la Savelovsk s-au grăbit să dezvelească un dispozitiv cu înfăţișare impozantă. Era un aruncător de flăcări, încropit probabil din te miri ce de meșterii locali, rudimentar, dar extrem de eficient. De cum s-a arătat avangarda puhoiului de șobolani, vestind prezenţa întregii armate cu scrâșnetul crescând în intensitate al miilor de labe, apărătorii au acţionat aruncătorul și l-au lăsat în funcţiune până când a rămas fără combustibil.  Lătratul flăcării portocalii a umplut tunelul pe o distanţă de zeci de metri și a ars șobolani fără răgaz preţ de 10, 15, 20 de minute, până când tunelul a fost cuprins de putoare  –  putoarea abjectă de carne friptă, de blană arsă  –  și chiţcăitul sălbatic ale șobolanilor pe moarte…

În spatele viitorilor eroi ai întregii linii – postul de pază al staţiei Savelovsk – se răcea o drezină gata în orice moment să-și continue cursa infernală, iar în ea stăteau cei șase supravieţuitori ai staţiei Timuriazevsk , cinci bărbaţi și un băieţel. Artiom.

Șobolanii au fost opriţi. Propensiunea lor animalică a fost frântă de invenţia geniului militar omenesc. Omul a stăpânit întotdeauna mai bine decât orice altă fiinţă arta de a ucide.

Șobolanii s-au scurs înapoi în împărăţia lor de o întindere pe care n-o știa nimeni. Acel labirint de coridoare situat la adâncimi incredibile se dovedea atât de impenetrabil și ocult încât îţi lăsa impresia că n-avea cum să fi slujit în vreun fel bunei funcţionări a metroului. Chiar dacă oamenii competenţi susţineau contrariul, părea neverosimil ca tot acest hăţiș să fi fost conceput de oameni obișnuiţi, simpli ingineri proiectanţi.

Unul dintre acești oameni autorizaţi la opinie fusese înainte de refugiul în metrou mecanic de locomotivă. Asemenea oameni erau extrem de rari, de aceea erau ţinuţi la mare cinste, mai ales pentru că erau printre puţinii care nu se pierdeau cu firea când se găseau în negura tunelurilor moscovite, afară din capsulele comode și sigure ale vagoanelor. Toată lumea îi trata cu respect, inclusiv copiii erau învăţaţi să procedeze la fel, poate de aceea lui Artiom i s-a întipărit temeinic în minte omul acela slab, tras la faţă, emaciat de munca în subteran, îmbrăcat în uniforma decolorată, hărtănită de angajat al metroului, uniformă deposedată demult de prestanţa ei de odinioară, dar purtată cu mândria cu care se afișează un amiral în rezervă în mundirul de paradă. Totuși Artiom, pe atunci un puști, a putut citi în figura astenică a mecanicului semnele unei autorităţi nerostite. Și n-a greșit. Asemenea oameni jucau pentru locuitorii metroului un rol similar cu cel al călăuzele indigene în expediţiile știinţifice din junglele de nepătruns. De cunoștinţele, de aptitudinile lor depindea supravieţuirea celorlalţi. În ei se investea o credinţă aproape religioasă și o încredere absolută. Când unitatea administrativă a metroului, conceput ca un punct complex de apărare civilă, un uriaș bunker capabil să adăpostească o parte din populaţie în caz de atac nuclear, s-a destrămat dând naștere unui număr de facţiuni independente, nesupuse vreunei puteri centralizate, în metrou au început să domnească haosul și anarhia. Staţiile și-au afirmat fiecare independenţa și suveranitatea, constituindu-se într-un soi de state în miniatură, fiecare cu ideologie și regim politic specifice, cu lideri și armate proprii. Aveau și o respiraţie politică pe măsură – purtau războaie împotriva altor staţii, formau federaţii și uniuni. Azi dădeau naștere unor imperii metropolitane, pentru ca a doua zi acestea să se prăbușească sub loviturile foștilor sclavi sau aliaţi. Formau alianţe temporare împotriva unui dușman comun, iar, când pericolul trecea, se repezeau cu forţe proaspete una la beregata celeilalte. Se sfâșiau fără preget pentru orice, de la spaţiu vital la mâncare – culturi de drojdie albuminoasă[6], culturi de ciuperci, ferme de porci palizi și găini transparente hrăniţi cu ciupercile incolore din culturile subterane. Mai luptau, desigur, pentru apă, adică pentru filtre. Barbarii care nu știau să repare sistemele de filtrare uzate de la staţiile lor și începeau să moară din cauza apei radioactive, se aruncau cu furie animalică asupra bastioanelor de civilizaţie unde generatoarele electrice funcţionau iar filtrele erau reparate cu regularitate, unde șampinioanele[7] crescute de mâini grijulii de femeie împânzeau cu pălăriile lor albe terenul umed și porcii grohăiau sătui în cocini. Îi mâna în acest continuu asalt disperat instinctul de autoconservare împreună cu eternul principiu revoluţionar: A deposeda pentru a împărţi. Apărătorii staţiilor prospere, organizaţi în grupări de luptă compuse din foști militari profesioniști, se apărau cu îndârjire în faţa vandalilor, lansând la rândul lor contraatacuri. Nici un metru de tunel nu era revendicat fără vărsare de sânge. Staţiile concentrau forţe combatante pentru incursiuni vindicative, pentru a-și deposeda vecinii civilizaţi de spaţiu vital, în cazul în care nu se ajungea la un compromis, și nu în ultimul rând pentru a ţine la distanţă spurcăciunile care se târau din fiecare gaură, din fiecare tunel. Creaturi ciudate, dezagreabile și deosebit de periculoase, comportamentul lor sfida flagrant legile evoluţionismului darwinist. Fie că evoluaseră din fauna banală a orașului în talpa iadului sub influenţa teribilă și nevăzută a radiaţiei, fie că au trăit din totdeauna în adâncuri și au fost stârniţi de forfota omenească, aceste făpturi, deși se deosebeau semnificativ de animalele cunoscute omului, erau totuși expresia perpetuării vieţii pe pământ. Chiar așa denaturată, pervertită, este totuși adaptare a vieţii și reprezentanţii ei se supun aceluiași principiu care guvernează asupra a tot ce este de natură organică pe această planetă.

Supravieţuirea.

Să te înmulţești pentru asta.

Să te lupţi pentru asta.

Să ucizi pentru asta.

Artiom luă cana albă, emailată în care plescăia ceaiul lor de producţie locală. Se înţelege că era ceai doar cu numele, în realitate vorbim de o infuzie din ciuperci uscate cu adaosuri, întrucât adevăratul ceai nu se mai găsea aproape deloc și costa de 10 ori mai mult decât infuzia din ciuperci. De ceai veritabil aveau parte, cu zgârcenie, doar la sărbători. Cu toate acestea, staţia se mândrea cu fiertura ei, o aprecia suficient ca să-i dea numele de ceai. E adevărat, la început străinii îl scuipau în scârbă, dar apoi s-au obișnuit. Faima băuturii a început să crească și a captat atenţia negustorilor, care s-au apucat să-l comercializeze, punându-și pielea la bătaie. Așa s-a răspândit ceaiul lor de-a lungul întregii linii, până și Hansa și-a manifestat interesul, trimiţând la VDNH caravane întregi după infuzia lor magică. Banii au început să curgă. Iar unde sunt bani, sunt și arme, [sunt vitamine, este foc][8]. Acolo e viaţă. De când cu ceaiul acesta aici au venit tot felul de oameni întreprinzători iar staţia a început să înflorească și să se extindă. [La VDNH mai erau mândri și de fermele lor de porci. Anume pe aici, conform legendei, au intrat porcii în metrou, încă atunci, la început, când o mână de cutezători și-a croit drum către Pavilionul crescătorilor de porci de la Expoziţie și a mânat o turmă înspre staţie]

• Ia zi, Artiom, cum o mai duce Suhoi[9]? Întrebă Andrei, sorbind din ceai cu înghiţituri mici, prudente și suflând de zor în cană.
• Nenea Sașa? Bine o duce. S-a întors nu demult dintr-un marș de-a lungul liniei, cu ai noștri. Cu expediţia. Cred că știți.

Andrei era cu peste 15 ani mai învârstă decât Artiom și se număra printre cercetași, prin asta înţelegându-se că rar făcea de gardă sub 250 de metri, dar chiar și atunci doar ca șef de post. Garda lui era azi la cota 150, la acoperire, dar ceva îl mâna spre adâncul tunelului și se folosea de primul pretext ca să urce spre întuneric, mai aproape de mister. Iubea tunelul și îl cunoștea bine cu ramificaţii cu tot, până la cota 500. La staţie se simţea stingherit între lucrători, fermieri, negustori și membri ai administraţie, stingherit și inutil pentru că nu își putea călca pe inimă să rânească pământul pentru ciuperci sau, mai rău, să hrănească porcii rotofei cu ele, înfipt în bălegar până la genunchi. Nici la negoţ nu se pricepea, iar pe comercianţi nu avea ochi să îi vadă. A fost, de când se știe, soldat, războinic, și credea din tot sufletul că asta e singura ocupaţie demnă de un bărbat. Era mândru că el, Andrei, s-a ocupat toată viaţa lui doar cu asta: protecţia fermierilor nevolnici și urât mirositori, a negustorilor agitaţi, a funcţionarilor cu un simţ exasperant al răspunderii, a femeilor și copiilor. Femeile erau atrase de forţa sfidătoare, zeflemitoare pe care o emana, de încrederea în sine pe care o etala, de sentimentul că lângă el erau în siguranţă. I-au oferit iubirea lor, s-au oferit să-i asigure confortul, dar confortul începea pentru Andrei abia de la cota 50 încolo. Acolo, după cotitură, când luminile staţiei dispăreau, nici o femeie nu îl urma. De ce?

Așa se face că, încălzit de ceai, Andrei își scoase vechea bereta neagră și, ștergându-și cu mâneca mustăţile umezite de aburi, porni să-l descoasă cu lăcomie pe Artiom despre știrile sau bârfele pe care putea să le fi cules în urma expediţiei la sud tatăl vitreg al lui Artiom, același cu soldatul care, smulgându-l cu 12 ani în urmă pe Artiom dintre șobolani, nu s-a îndurat să-l lase de izbeliște și l-a crescut ca pe un fiu.

• Poate oi fi auzit eu câte ceva. Povestește, oricum, Artiom, că doar nu dai din buzunar – insistă Andrei știind prea bine că tânărul abia așteaptă să repovestească aventurile tatălui vitreg, mai ales că toţi îl vor asculta cu gura căscată.
• Păi, știţi și voi unde s-au dus – începu Artiom.
• Știu că au luat-o spre sud… Sunt deosebit de secretoși, excursioniștii ăștia ai voștri – se hlizi Andrei. Cu însărcinare specială din partea administraţiei, făcu el cu ochiul către unul din oamenii săi.
• Nu era nu știu ce secret, dădu din mână Artiom. O expediţie de recunoaștere, urmăreau să culeagă informaţii. Informaţii de nădejde, pentru că în negustorii străini care flecăresc prin staţie nu poţi avea încredere. Poate că sunt negustori, poate sunt provocatori însărcinaţi cu dezinformarea.
• N-am încredere în negustori, mormăi Andrei. Sunt oameni alunecoși. Nici nu știi cum azi îţi vinde Hansei ceaiul iar mâine te vinde pe tine cu tot cu rahat. Poate culeg și ei informaţii aici la noi. Nici într-ai noștri, dacă tot veni vorba, nu am mare încredere.
• Păcat să zici așa despre ai noștri, Andrei Arcadievici. Ai noștri sunt băieţi valabili. Îi cunosc pe majoritatea. Oameni ca toţi oameni, doar că le place banul și vor să trăiască mai bine decât alţii. Fac și ei ce pot, încercă să le ia Artiom apărarea.
• Așa, așa. Păi, eu despre ce îţi vorbesc. Le place banul și vor să trăiască mai bine decât restul. Cine îi știe ce fac ei acolo, în afara staţiei. Poţi să afirmi cu toată tăria că nu-i recrutează nimeni în prima staţie? Poţi sau nu?
• Cine să-i recruteze? Cui puteau să se vândă negustorii noștri?
• Ești tânăr, Artiom, ascultă ce-ţi zic. Ești încă tânăr și multe nu le știi. Mai bine i-ai asculta pe cei mai în vârstă. Cine cască bine ochii, trăiește mai mult.
• Cineva trebuie să se ocupe de comerţ. Dacă nu erau negustorii am fi supt degetul fără muniţie, cu berdan-uri[10], împroșcând cu sare în cioroi și bându-ne ceaiul, nu se dădu bătut Artiom, în ciuda încercărilor lui Andrei de a-l înfunda.
• Bine, bine, nu te ambala, economistule. Zi-ne mai bine ce a mai văzut Suhoi. Ce mai fac vecinii noștri? Alexeev? Riga?
• Alexeev? Nimic nou. Își cultivă ciupercile. Ce să se întâmple la Alexeev[11], doar e un cătun. Se zice… scăzu Artiom vocea pregătindu-se să le împărtășească o informaţie confidenţială, se zice că vor să se unească cu noi. Și nici Riga nu s-ar da în lături. Există o presiune crescândă dinspre sud. Toţi au un aer mohorât și un soi de ameninţare surdă plutește în aer, se tem cu toţii de ceva, dar nimeni nu știe de ce anume. Poate vreun imperiu se clădește în partea cealaltă a liniei, poate se tem de expansiunea Hansei, ori poate au vreun alt motiv. Oricum, staţiile astea vor să se alipească la noi. Și Riga, și Alexeev.
• Ce vor, mai exact? Care sunt propunerile lor? fu curios Andrei.
• Cer să ne unim într-o federaţie cu sistem defensiv comun, cu graniţe întărite în ambele părţi, poliţie, iluminare permanentă în tunelurile dintre staţii, tunelurile laterale blocate, curse regulate cu drezine, o linie de telefon, iar locurile libere să fie repartizate cultivării ciupercilor. Economie comună și asistenţă cu braţe de muncă, în caz de necesitate.
• Dar până acum unde au fost? Unde erau ei când mizeria asta întunecată s-a năpustit asupra noastră dinspre Grădina Botanică, dinspre Medvedcovo? Bombăni Andrei.
• Vezi, Andrei, să nu ne deochi, interveni Piotr Andreici.
• Încă n-avem a face cu cioroii și asta e bine, însă nu face să ne bucurăm. Nu i-am învins. Au ei un mecanism interior, el i-a făcut să se întoarcă. Poate că momentan își concentrează forţele. Așa că nu ne-ar strica să ne aliem cu vecinii. Beneficiem cu toţii.
• Și vom fi cu toţii liberi, egali și înfrăţiţi, ricană Andrei numărând pe degete.
• Văd că nu sunteţi interesaţi să mă ascultaţi, spuse Artiom ofensat.
• Nici vorbă, Artiom, zi mai departe. Dezbaterea asta o vom continua mai încolo. Eu și Piotr o purtăm de multă vreme.
• Păi, iată. Se zice că mai marele nostru ar fi de acord. Nu are obiecţii de fond, doar detaliile au mai rămas de pus la punct. În curând va avea loc o adunare, pe urmă – un referendum.
• Cum adică, referendum? Dacă poporul spune da, înseamnă că da rămâne. Dacă poporul spune nu, înseamnă că s-a gândit prost, îi luă Andrei în căruţă.
• Artiom, care-i treaba pe Riga? Întrebă Piotr Andreevici încercând să-l ignore pe Andrei.
• Ce avem mai departe? Bulevardul Păcii. E clar că nu se războiește nimeni acolo. Staţia aceea e sub controlul Hansei. Nenea Sașa zice că între Hansă și Roșii e pace. Nu mai pomenește nimeni de război, expuse Artiom.

„Hansa este numele neoficial pentru Asociaţia Staţiilor Liniei de Centură. Aceste staţii se aflau la intersecţia tuturor celorlalte linii, implicit a căilor comerciale. Liniile erau unite la intersecţie prin tuneluri, iar aceste locuri au devenit, încă de la început, puncte în care se întâlneau comercianţi din toate colţurile metroului. Negustorii s-au îmbogăţit cu o viteză fantastică și, înţelegând rapid că averea lor stârnește invidia multora, au luat singura decizie înţeleaptă. S-au unit. Un locuitor al metroul i-a comparat odată nimerit cu uniunea comercială a orașelor nemţești medievale și porecla a prins. La început, Hansa nu aveau sub control toată Linia de centură, unificarea ei a luat ceva timp. În componenţa lor intra segmentul de linei de la Kiev până la Bulevardul Păcii, așa numitul Arc Nordic, precum și staţiile Kursk, Tagansk și Piaţa lui Octombrie. Unificare s-a făcut cu negocieri prelungite, fiecare încerca să tragă cât mai mult pe turta lui.  Pe urmă s-au alipit Hansei Paveleţk și Dobrînin[12], formând Arcul Sudic. Principalul obstacol în faţa unificării celor două Arcuri și transformării Hansei într-un Inel era linia Sokolniki.

Șpilul cu linia Sokolniki i-a explicat Suhoi lui Artiom, e că ea a ieșit întotdeauna în evidenţă. Dacă îţi arunci privirea pe hartă, îţi sare în ochi. În primul rând e dreaptă ca o săgeată. Apoi, e marcată cu roșu aprins pe toate hărţile. Și denumirea staţiilor sunt aidoma: Krasnoselo[13], Porţile Roșii, Komsomolistă, Biblioteca Lenin,  Colinele Leniniste. Ori că din cauza numelor, ori poate din alte cauze, fapt e că pe linia asta s-au adunat toţi nostalgicii după trecutul glorios. Acolo ideea revirimentului puterii sovietice și-a găsit cei mai mulţi adepţi. Întâi o staţie a declarat că s-a întors la idealurile comuniste și la forma de guvernare corespunzătoare, pe urmă staţia vecină i-a urmat exemplul. Apoi vecinii din direcţia cealaltă s-au molipsit de optimismul revoluţionar, răsturnând guvernarea existentă. Și tot așa. Veterani, foști activiști de comsomol[14] și de partid, lumpenproletariat, cu toţii s-au bulucit în staţiile revoluţionare. Au înjghebat un comitet responsabil cu propagarea noii revoluţii pe tot cuprinsul metroului și l-au botezat cu un nume de inspiraţie leninistă – Interstaţionala[15]. Ea pregătea revoluţionari și propagandiști de meserie pentru a-i trimite cât mai adânc de-a lungul linei. Nu s-a lăsat cu vărsare de sânge pe infertila linie Sokolniki deoarece flămânzii ei abia așteptau reinstaurarea echităţii care, în viziunea lor, nu putea decât să ia forma egalităţii. Astfel, toată linia a fost curând cuprinsă de flacăra stacojie a revoluţiei. Staţiile au reprimit vechile denumiri sovietice: Cistîie Prudî[16] s-a numit iarși Kirov, Lubianka – Dzerjinski[17], Ohotnâi Riad – Piaţa Sverdlov. Staţiile cu denumiri neutre au primit prompt nume mai adecvate ideologic: Sportivilor – în Comunistă, Sokolniki – în Stalin iar Piaţa Preobrajenskaja, de la care a pornit totul, – în Stindardul Revoluţiei. Însăși linia Sokolniki a fost redenumită în Linia Roșie, oficializând în acest caz tradiţia moscoviţilor de a numi liniile metroului prin culorile pe care le aveau ele pe hartă.

Mai departe nu le-a mers.

Până în momentul când Linia Roșie a fost pe deplin constituită și începea să emită pretenţii asupra staţiilor altor ramuri, răbdarea vecinilor fusese greu încercată. [Perioada sovietică era prea proaspătă în mintea oamenilor și mulţi dintre ei priveau Linia Roșie ca pe un cancer dat în metastază care ameninţă să distrugă întregul organism al metroului]. În pofida promisiunilor făcute de agitatorii Interstaţionalei că electrificarea împreună cu puterea sovietică vor aduce comunismul (sloganul leninist[18], exploatat acum cu sălbăticie, era mai actual ca niciodată), , staţiile din afara Liniei Roșii nu se lăsau seduși de propagandă. Agenţii Interstaţionalei erau prinși și izgoniţi înapoi în teritoriul sovietelor.

Atunci conducerea roșiilor a decis să acţioneze cu fermitate. S-au gândit că dacă restul metroului nu vrea să preia cu voioșie torţa revoluţionară, trebuie să i se dea foc. Staţiile vecine, puse în gardă de intensificarea propaganda comuniste, s-au gândit și ele că roșilor l-ar putea trece prin cap asemenea idei. Istoria arată clar că nu există metodă mai bună de a infecta un teritoriu cu bacilul comunismului decât prin injecţie cu baioneta.

S-a început furtuna.

Hansa, ruptă în două de Linia Roșie, a acceptat provocarea, organizând o coaliţie anticomunistă. Sovieticii nu s-au așteptat la o rezistenţă organizată și au supraestimat propriile forţe. Victoria lejeră pe care o așteptau nu se ivea la orizont.

A fost un război lung, sângeros, împuţinând și așa redusa populaţie a metroului. A ţinut ceva mai puţin de un an şi jumătate, fiind în primul rând un război poziţional, incluzând lupte de gherilă și diversiuni, cu surpări de tuneluri și executarea prizonierilor, cu atrocităţi de ambele părţi. Un război în toată regula, cu operaţiuni militare și conducători de oști, cu încercuiri și ruperi ale încercuirilor, cu eroi și trădători. Însă trăsătura principală a acestui conflict a fost că nici una dintre părţi nu a reușit să împingă semnificativ linia frontului în teritoriul dușmanului. Câteodată părea că o parte beligerantă a reușit să încline balanţa în favoarea ei și va reuși să cucerească una din staţiile adiacente, însă adversarul concentra imediat forţe suplimentare și restabilea echilibrul.

Războiul înghiţea resurse și oameni. Războiul istovea combatanţii. Celor rămași în viaţă li s-a făcut lehamite de atâta luptă. Conducătorii revoluţiei au virat pe nesimţite spre o agendă mai modestă. Dacă iniţial scopul revoluţiei fusese disiparea ideilor comuniste și lăţirea puterii socialiste pe întreg cuprinsul metroului, acum se mulţumeau să smulgă rechinilor capitalismului ceea ce credeau că le aparţine de drept – staţia Piaţa Revoluţiei. Aceasta era un fel de Sfânta Sfintelor pentru comuniști, mai întâi din cauza simbolismului denumirii, apoi datorită poziţionării ei deosebite, ea, dintre toate staţiile metroului, fiind cea mai apropiată de Piaţa Roșie, de Kremlin. După spusele unora, turnurile Kremlinului încă mai erau împodobite cu stele rubinii, asta dacă e să dăm crezare spuselor a o mână de temerari suficient de forjaţi ideologic ca să iasă la suprafaţă doar ca să se uite la vechea fortǎreaţǎ. Pe lângă asta, lângă Kremlin, în chiar centrul Pieţei Roșii, putea fi găsit Mausoleul. Nimeni nu știa dacă trupul lui Lenin mai odihnea sau nu acolo, trebuie că s-a descompus demult, lipsit fiind de întreţinerea necesară, însă, în urma lungii perioade comuniste, Mausoleul a încetat să fie un simplu loc de veci și a devenit un simbol al continuităţii puterii. De acolo întâmpinau marii conducători din trecut paradele militare. Acolo încercau să ajungă înainte de toate conducătorii din prezent. Se zvonea existau tunele secrete care duceau din încăperile de serviciu ale staţiei Piaţa Revoluţiei în laboratoarele ascunse ale Mausoleului, iar de acolo – direct în mormânt.

Roșii controlau staţia Piaţa Sverdlov, fostă Ohotnâi Rjad, de după baricadele ei lansau incursiuni și atacuri asupra Pieţii Revoluţiei. În zadar binecuvântau corifeii revoluţiei cruciade dedicate acestei staţii care permitea accesul spre mormânt. Apărătorii ei înţelegeau prea bine importanţa ei pentru roșii și ţineau cu dinţii de acest loc. Piaţa Revoluţiei s-a dovedit o fortăreaţă inexpugnabilă. La porţile ei s-au ţinut cele mai sângeroase lupte, acolo s-au înregistrat cele mai multe victime. Acest loc a avut și el Matrosovi[19]care s-au aruncat cu pieptul gol împotriva mitralierelor, eroi care își legau grenade de brâu ca să se arunce în aer lângă fortificaţiile dușmanilor, aici s-au utilizat aruncătoare de flăcări împotriva oamenilor, lucru în principiu interzis. Totul a fost în van. Cucereau piaţa pentru o zi însă nu erau în stare să se baricadeze acolo și erau aruncaţi a doua zi de un contraatac al Coaliţiei.

 

Același scenariu se repeta pe de-a-ndoaselea la Biblioteca Lenin, apărată de Roșii. Forţele Coaliţiei au încercat în nenumărate rânduri să îi alunge de acolo. Staţia avea pentru Hansa o importanţă strategică deosebită pentru că ocuparea ei ar fi avut ca efect ruperea Liniei Roșii în două segmente. Pe urmă, Biblioteca oferea acces la trei linii odată, și pe toate trei Linia Roșie nu le mai intersecta nicăieri altundeva. Era ca un ganglion inflamat, plin cu ciumă roșie care risca să se răspândească în toate organele vitale ale metroului. Pentru a împiedica asta, Biblioteca Lenin trebuia cucerită și nici un preţ nu era prea mare.

Eforturile Coaliţiei în acest sens au fost la fel de fructuoase ca încercările Roșiilor de a pune stăpânire pe Piaţa Revoluţiei

Iar oamenii erau din ce în ce mai epuizaţi. Dezertările se înteţeau, unde și unde se înregistrau cazuri de fraternizare cu inamicul, când de o parte și de alta soldaţii lăsau armele ca să se îmbrăţișeze, dar spre deosebire de Primul Război Mondial, comuniștii nu au ieșit în câștig. Elanul lor revoluţionar s-a stins . Nici Coaliţiei nu-i mergea mai bine, oamenii din staţiile centrale se refugiau împreună cu familiile lor în staţii marginale, nemulţumiţi că trebuie să se teamă permanent pentru viaţa lor. Hansa se depopulă și deveni vulnerabilă. Războiul dăuna comerţului, negustorii căutau căi ocolite, principalele rute comerciale erau pustii.

Politicienii, tot mai lipsiţi de sprijinul soldaţilor, au fost nevoiţi să caute căi rapide și, pe cât posibil, onorabile de soluţionare a conflictului înainte ca armele propriilor luptători să se întoarcă împotriva lor. O întâlnire secretă în cel mai înalt grad a avut loc la o staţie neutră între liderii părţilor combatante. Tovarășul Moskvin a reprezentat partea sovietică în timp ce din partea Confederaţiei s-au prezentat Loghinov, Președintele Uniunii Staţiilor Liniei de Centură împreună cu Tvaltvadze, președintele Confederaţiei de pe Arbat, care conţinea toate staţiile liniei Arbat-Pokrov pe distanţa dintre Kiev și Piaţa Revoluţiei.

Tratatul de pace a fost semnat rapid, parcă prea rapid. Părţile au făcut schimb de staţii. Linia Roșie primea cu drepturi depline Piaţa pe jumătate distrusă a Revoluţiei, în schimb ceda Biblioteca Lenin Confederaţiei de pe Arbat. Nu a fost o hotărâre ușoară pentru nici una dintre părţi. Confederaţia pierdea o componentă importantă și odată cu ea – controlul zonei nord-estice. Linia Roșia lăsa de sub controlul ei o staţie care o segmenta fix de la mijloc. Chiar dacă părţile își garantau una alteia dreptul la liber tranzit, o asemenea împărţeală nu avea cum să nu îi deranjeze pe roșii… Propunerea coaliţiei era însă prea seducătoare. Linia Roșie nu a rezistat tentaţiei.

Cel mai mult a avut de câștigat Hansa, care putea acum să completeze inelul comercial, înlăturând astfel ultima piedică din calea spre prosperare. S-au înţeles să respecte statu-quo-ul și să se abţină de la activităţi propagandistice pe teritoriul celuilalt. Toată lumea a rămas mulţumită. Pe urmă, când armele și politicienii au tăcut, a venit rândul propagandei să explice maselor cum au ieșit ai lor mai câștigaţi de pe urma manevrelor diplomatice și că, în ultimă instanţă, anume ei au câștigat războiul.

Ani au trecut din ziua memorabilă în care s-a semnat pacea. Ambele părţi supravegheau cu stricteţe statu-quo-ul. Hansa a găsit în Linia Roșie un partener economic preţios iar Linia a renunţat la atitudinea agresivă. Secretarul general al Partidului Comunist al Metroului Moscovit V.I.Lenin tovarășul Moskvin, a demonstrat din punct de vedere dialectic că este posibilă construcţia comunismului pe o singură linie, inaugurând o nouă etapă istorică. Vechea vrajbă a fost dată uitării.”

Artiom a ţinut minte bine această lecţie, așa cum se străduia să nu uite nimic din ce îi spunea tatăl lui vitreg.

• Bine că s-a terminat măcelul… rosti Piotr Andreevici. Un an jumătate nu era chip să calci dincolo de Inel. Cordoane peste tot, îţi cereau actele de o sută de ori. Am avut atunci niște treburi prin zonă, iar să treci înapoi nu aveai pe unde, decât prin teritoriul Hansei. Așa că pe acolo am trecut. M-au oprit fix la Bulevardul Păcii. Era să sfârșesc executat.
• Ce chestie. Istoria asta o auzim pentru prima dată, Piotr… Cum ţi s-a întâmplat una ca asta?

Artiom se pleoști puţin când se văzu deposedat de mantia de bard, însă povestea promitea să fie interesantă așa că nu protestă.

• Cum, cum… Simplu. M-au luat de spion roșu. Ies eu, deci, din tunel la Bulevardul Păcii, pe partea noastră de linie. Însă și partea noastră de Bulevard e tot sub autoritatea Hansei, o anexă, ca să zic așa. Acolo nu e așa strict, au un fel de piaţă, o zonă economică. Știţi și voi cum e peste tot la Hansă: trăiesc în staţiile care se află chiar pe Inel iar în trecerile dinspre staţiile Inelului pe staţiile radiale se află graniţa – vama, controlul pașapoartelor…
• Știm noi asta, nu ne ţine lecţii. Mai bine zi-ne ce s-a întâmplat mai departe, îl întrerupse Andrei.
• Controlul pașapoartelor, repetă Piotr Andreevici încruntându-se. Acum era obligat să povestească de-a fir-a păr din principiu.
• Iar în staţiile radiale au pieţe, iarmaroace… Acolo străinii au voie. Dar peste graniţă – ciuciu.
• Ce faci, se revoltă Andrei. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat sau nu? De ce-o tot întinzi?
• Nu mă întrerupe. Dacă vrei să asculţi – ascultă. Dacă nu, stai și bea-ţi ceaiul. Uite-te la el.
• Bine, bine.. Gata, tac. Tac. O să fiu mut ca peștele în conservă, făcu Andrei împăciuitor. Povestește mai departe.
• Cum ziceam… Intru eu la Bulevardul Păcii cu juma’ de kil…[20] Îmi trebuiau gloanţe și mă gândeam să fac schimb. Când acolo, la ei era în vigoare legea marţială. Muniţia avea interdicţie la comercializare. Dar eu nu știam de treaba asta. Întreb de un negustor, de altul, însă toţi se eschivează și se dau departe de mine. Numai unul îmi șoptește: Ce gloanţe îţi trebuie ţie, neghiobule. Șterge-o cât îi lucru cu cinste. Mai repede. până nu te-a raportat careva. Îi mulţumesc și o iau tiptil spre tunel. M-au oprit chiar la intrare, s-a auzit un fluier din staţie și văd că mai alergă o patrulă spre mine. Îmi zic să le arăt documentele, la care eu îmi prezint pașaportul cu ștampila staţiei noastre. Îl cercetează ei cu atenţie și mă întreabă: „Dar permisul de trecere unde e?” La care eu îi întreb uimit: „Ce fel de permis?”. Se dovedește că ai neapărată nevoie de un permis ca să intri pe teritoriul staţiei, e acolo o măsuţă la intrarea în tunel unde se întocmesc tot felul de acte. Îţi verifică identitatea, scopul călătoriei și îţi dau în caz de necesitate un permis. Se joacă, paraziţii, de-a birocraţia. Cum de nu m-au oprit când am intrat, n-am idee. Acum încearcă de-i explică asta patrulei. Stă un haplea ras în cap în faţa mea și tot spune: s-a strecurat, a lunecat, s-a șupurit, s-a furișat. Îmi frunzărește în continuare pașaportul și dă de ștampila de la Sokolniki, am trăit eu mai demult la Sokolniki… Vede el ștampila asta și parcă i se împăinjenesc ochii de sânge, ca la un taur căruia îi fluturi o cârpă roșie prin faţă. Își smucește automatul de pe umăr și rage: Mâinile după cap, gunoiule! Se vede că era un ageamiu. Mă apucă de guler și mă târâie așa, prin toată staţia până la punctul de control din trecere, la comandantul lui, mârâindu-mi: „Așteaptă numai să primesc undă verde de la comandant și te ciuruiesc eu, spionule.” Mi s-a făcut rău. Încerc să mă apăr și-i zic: „Eu sunt comerciant, nu spion. Am adus ceai de la VDNH.” La care el îmi zice că o să mi-l bage pe gât și o să-îl îndese cu pistolul ca să încapă mai mult. Văd că nu sunt prea convingător și dacă conducerea își dă acum acceptul, o să mă ducă două sute de metri mai încolo și o să-mi face niscai găuri în plus, în conformitate cu obiceiurile războiului. Nu-i a bună, gândesc eu… Ne apropiem de punctul de control și haplea acesta al meu merge să întrebe unde ar fi mai bine să tragă. M-am uitat eu la șeful lui și parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Era Pașa Fedotov, colegul meu de clasă, am fost prieteni și după terminarea școlii, pe urmă ne-am rătăcit unul de altul.
• `Tu-i mama măsii, ce m-ai speriat. Mi-am zis că-i gata, te-au împușcat… făcu maliţios Andrei și toţi cei strânși în jurul focului la cota 250 hohotiră într-un glas.

Chiar și Piotr Andreevici care întâi se uită supărat la Andrei nu-și putu reţine câteva chicote.

Râsul reverberă de-a lungul tunelului, dând naștere undeva în adâncurile lui la un ecou distorsionat și înfiorător. Ascultându-l, toţi deveniră tăcuţi.

Și atunci, din tunel, dinspre nord, răzbătură distinct aceleași sunete neliniștitoare – târșâit și pași ritmici.

Andrei, desigur, fu primul care îl sesiză. Tăcu instantaneu și le semnaliză celorlalţi să păstreze tăcerea. Ridică arma de la pământ și sări de la locul său. Trase piedica armei și, lipindu-se de perete, porni fără zgomot în întunecimea tunelului. Artiom se ridică și el, ţinea cu tot dinadinsul să știe pe cine lăsase să scape, însă Andrei se întoarse și se încruntă la el supărat, așa că Artiom se așeză la loc.

Andrei se opri acolo unde începea întunericul și, proptindu-și arma în umăr, se lungi la podea și strigă: „Faceți lumină”.

Unul dintre oamenii lui avea deja pregătit un lanternă puternică cu acumulator, meșterită de artizanii locali dintr-un far vechi de automobil. O porni și fascicolul orbitor străpunse întunericul. Lumina smulse beznei o siluetă neclară, ceva micuţ, aparent pașnic, care o zbughi imediat spre nord. Artiom nu se putu controla și urlă din toţi rărunchii: „Trage odată, nu vezi că fuge!?”

Dar Andrei nu trăgea. Piotr Andreevici se ridică și el gata să tragă, strigând: „Andrei, ești viu?” Cei rămași lângă focul porniră să șușotească și traseră închizătoarele de la armele automate. Și uite-l că se ridică în lumina reflectorului, scuturându-și scurta și râzând.

• Viu, cum să nu, rosti printre râsete.
• Ce-i acolo așa amuzant? Întrebă precaut Piotr Andreevici.
• Trei picoare. Două capete. Mutanţi. Întunecaţii atacă, ne taie pe toţi. Trage că fuge. Atâta zgomot pentru nimic. Frumos, nimic de zis.
• De ce n-ai tras? Flăcăul meu, treacă-meargă, e tânăr, s-a pierdut cu firea. Dar tu nu ești copil, de ce-ai căscat gura? Știi ce s-a întâmplat la Polejaev? îl întrebă cu obidă Piotr Andreici când Andrei se întoarse la foc.
• Am auzit eu despre Polejaeva voastră de vreo 10 ori! se apără Andrei. Era un câine. Nici măcar atât – un căţeluș. A doua oară încearcă să se apropie de foc, la căldură, iar voi aproape că lichidat. Și mă mai întrebaţi de ce mă port cu mănuși? Hingherilor!
• De unde să știu că era un câine? Se oftică Artiom. Scotea niște sunete… Pe lângă asta se vorbea că au văzut săptămâna trecută un șobolan de mărimea unui porc, continuă înfierbântat. Au tras în el jumătate de încărcător fără să-l fi nimerit.
• Nu mai crede toate poveștile. Așteaptă puţin… Acuși îţi aduc eu șobolanul! spuse Andrei trecându-și automatul în spate, și se dizolvă în întuneric.

Peste un minut din întuneric se auzi un fluierat, pe urmă vocea lui răsună calm, cu blândeţe: „Vino-ncoa… Vino, mititelule, nu te teme!”. Tratativele durară multă vreme, cam 10 minute, cu chemări și fluierări, până când silueta se ivi iar în semiîntuneric. Andrei se întoarse la foc, se așeză și, zâmbind ca în zi de sărbătoare, își descheie scurta. Din ea își făcu apariţia un ţânc jalnic și teribil de murdar care tremura ud. Avea o blană încâlcită de o culoare indefinita si indistinctă, ochi negri, înfricoșaţi și urechiușele lipite de cap. De îndată ce simţi pământul sub picioare încercă să fugă, dar palma grea a lui Andrei îl ţintui. Mângâindu-i ceafa, Andrei își scoase scurta și îl înveli.

• Să-i ţină lui cuţu de cald. Se vede că a îngheţat, sărmanul, explică el.
• Ce-ţi trebuie, Andrei, sacul acesta de purici, încercă Piotr Andreevici să-i bage minţile în cap. Poate și limbrici are. Să nu iei, în genere, vre-o molimă, de la el și să o aduci în staţie.
• Lasă, Piotr, nu te mai smiorcăi atâta. Uite-te la el, și dădu poalele veșmântului la o parte etalând mutricica simpatică a căţelușului care încă tremura, ori de spaimă ori de frig.
• Uite-te în ochii lui, Piotr. Ochii nu mint niciodată.

Piotr Andreevici se uită sceptic la ţânc, îi întâlni privirea speriată, dar sinceră, și neîncrederea i se topi.

• Fie, micule naturalist. Acuși îi caut ceva de halit, bodogăni el și își băgă mâna în rucsac.
• Caută, caută. Poate o să crească ceva folositor din căţelul acesta, un ciobănesc german, de exemplu, declară Andrei și trase mai lângă foc scurta cu căţel cu tot.
• De unde s-a luat ţâncul, doar în partea aceea nu sunt oameni… Numai întunecaţi… De când ţin cioroii câini? Întrebă unul dintre oamenii lui Andrei, un bărbat pirpiriu cu păr negru, miţos, care tăcuse până acum.
• Ai, desigur, dreptate, Kiril, răspunse cu seriozitate Andrei. Cioroii nu ţin deloc animale, din câte știu.
• Cum trăiesc? Ce mănâncă? întrebă încetișor cel de-al doilea, scărpinându-și maxilarul neras cu un sunet care amintea de pocnetul electricităţii.

Era un nene înalt, bine făcut, cu capul tuns chilug și sprâncene groase, înfășurat într-un pardesiu de piele lung, bine croit – raritate în zilele astea – care îi dădea un aer prezentabil.

• Ce mănâncă? Ce pică, se zice. Hoituri. Șobolani. Oameni. Nu sunt pretenţioși, să știi… – îi răspunse Andrei cu faţa schimonosită de dezgust.
• Canibali? întrebă chelul fără umbră de mirare în glas, lăsând impresia că se mai ciocnise cu fenomenul.
• Canibali e puţin spus… Nu-s oameni, în genere. Morţi ambulanţi. Naiba știe ce-s. Bine că nu au arme și-i putem ține la distanţă. Pentru moment. Apropo, Piotr, ţii minte când am capturat unul acum jumătate de an?
• Ţin minte. A stat două săptămâni în închisoarea noastră și în tot acest răstimp nu s-a atins de mâncare sau de apă. Zăcea așa, spuse cel întrebat.
• Nu l-aţi interogat? Întrebă chelul.
• Nu înţelegea o boabă pe limba noastră. Îi vorbeam în rusă, iar el tăcea. N-a scos nicicând un cuvânt, parcă luase apă în gură. Tăcea și când îl snopeam în bătăi. Când îi dădeam să mănânce, asemenea. Mai mormăia din când în când. Înainte de moarte a urlat atât de tare încât a trezit toată staţia.
• Atunci câinele de unde s-a luat? Insistă Kiril cel miţos.
• Naiba știe de unde s-a luat… Poate au vrut să îl mănânce și a fugit. Până acolo abia dacă sunt doi kilometri. Poate avea stăpân. Venea stăpânul dinspre nord și a dat de cioroi, iar câinele a izbutit să scape. Uite-te la el, seamănă a monstru? A mutant? Un grivei ca toţi griveii. Judecă și singur: dacă se trage către oameni, înseamnă că e obișnuit cu ei. De ce altceva dă târcoale focului de 3 ore ?

Kiril tăcu, căutând argumente. Piotr Andreici umplu ceainicul cu apă din bidon și întrebă:

• Mai vrea cineva ceai? Haideţi să mai bem o cană până ne vine schimbul.
• Așa vorbă înţeleg și eu, aprobă Andrei în sunetele de aprobare ale celorlalţi.

Când apa dădu în clocot Piotr Andreici turnă tuturor și rugă:

• Hai să… nu mai vorbim despre cioroi. Data trecută stăteam așa, discutam despre ei și au atacat Mi-au zis și alţii că li s-a întâmplat aceeași chestie. Nu-s superstiţios, poate e o coincidenţă. Poate nu. Dacă simt când vorbim despre ei? Tura noastră e pe sfârșite, de ce să ne procopsim cu o bătaie de cap tocmai acum?
• Așa e, nu are rost, îl susţinu Artiom.
• Haide, puștiule, nu te teme. Le venim noi de hac, încercă să-l îmbărbăteze Andrei, fără să fie prea convingător.

Chiar și la simpla pomenire a cioroilor te trecea un fior rece. Nici Andrei nu era imun la senzaţie, deși, uitându-te la el, n-ai fi zis. Nu se temea de oameni, fie ei bandiţi, anarhiști-asasini sau luptători din Armata Roșie… Zombii însă îi repugnau, nu putea să se gândească la ei cu aceeași seninătate cu care trata ameninţările venite din partea oamenilor.

Toţi au tăcut. Liniștea căzu ca un văl gros peste toţi cei strânși în jurul focului, o liniște grea, apăsătoare, aproape că puteai să auzi cum pocneau lemnele focului. Din depărtare, se auzeau ghiorăituri surde, de parcă adeverind că Metroul Moscovit nu este un metrou ci sistemul intestinal al unui monstru enorm. Iar zgomotele deveniră cu adevărat terifiante.

 

Cap. 2

Hunter

Artiom fu cuprins iar de gânduri fără noimă. Cioroii… Fiinţe blestemate care au atacat o singură dată când Artiom era de gardă, însă data aceea i-a fost de ajuns. Cum să nu te sperii? Faci frumușel de gardă, te încălzești la foc și, deodată, auzi din măruntaiele tunelului un tropăit înăbușit și egal. Abia audibil la început, crește în intensitate, se apropie, apoi urechile îţi sunt zgâriate de un vaiet îngrozitor de cimitir… Panică! Toţi apucă sacii de nisip și lăzile pe care stăteau câteva clipe în urmă ca să formeze grabnic o baricadă. Comandantul strigă din toţi bojocii: Alarmă!, iar de la staţie se grăbesc în ajutor rezervele. La cota 150 pregătesc mitraliera iar aici, în prima linie, cei care vor suporta primii șocul asaltului se aruncă la pământ, ascunzându-se după saci și îndreptându-și armele spre gura tunelului. Când atacatorii s-au apropiat suficient, aprind proiectorul care developează siluete întunecate, halucinante. Goi, cu pielea de un negru lucios, ochii mari, gura căscată… Calcă egal înainte, spre fortificaţii, spre oameni, spre moarte, cu pieptul înainte, fără ezitare, apropiindu-se tot mai tare… 3, 5, 8 spurcăciuni. Cel mai avansat scutură din cap și dă drumul aceluiași urlet înfiorător de mai devreme.

Te trec frisoane, vrei să te scoli și să o iei la goană, aruncându-ţi arma, lăsându-ţi tovarășii de izbeliște, lăsându-i pe toţi la mama dracului, doar să te cari mai repede… Lumina proiectorului le dă peste bot ca să-i orbească însă ei nici că se sinchisesc, nu se apără cu mâinile, ci merg înainte cu ochii larg înfipţi în proiector. De partea cealaltă totul e pregătit, de la cota 150 au venit cu mitraliera și s-au instalat pe poziţie, comenzile au fost date. Răsună mult-așteptatul „FOC”. Mai multe arme automate ţăcănesc concomitent, mitraliera ciocănește și ea. Întunecaţii nu se opresc, nu se culcă la pământ, merg întins înainte, la fel de liniștit ca până acum… În lumina reflectorului se poate vedea cum gloanţele mușcă din carnea lucioasă, cum forţa de impact îi smucește îndărăt, îi trântește la pământ, însă ei se ridică imediat și își continuă marșul. Din gâtlejurile străpunse răsună același urlet sinistru, hârâit de data asta din cauza perforaţiilor. Durează câteva minute până când rafala de oţel înăbușă această încăpăţânare iraţională, neomenească. Apoi, fiecare dintre acești zombi care se tăvălesc ferfenițiți, fără suflare (dacă răsuflă, în genere) va fi împușcat pentru siguranţă în cap, de la cinci pași. Chiar și când totul se va fi terminat, când trupurile lor inerte vor fi aruncate în puţ, în faţa ochilor va persista tabloul de neșters al unor trupuri negre care merg netulburate înainte, în ciuda gloanţelor și a proiectorului.

Aceste îl făceau pe Artiom să se cutremure. Că bine zice, mai bine să nu vorbim despre ei,  pentru orice eventualitate, gândi el.

• Hei, Andreevici! Pregătiţi-vă că venim! Li se strigară dinspre sud. Garda voastră s-a încheiat.

Oamenii de lângă foc se puseră în mișcare, scuturându-se de amorţeală, strângându-și efectele. Andrei își luă câinele de pripas. Piotr Andreevici și Artiom urmau să se întoarcă la staţie, în timp ce Andrei cu oamenii lui aveau să-și aștepte schimbul la cota lor. Odată ajunși cei care urmau să-i înlocuiască, au făcut cu ei schimb de amabilităţi și informaţii, și-au urat succes și fiecare și-a văzut de treabă.

În drum spre staţie Piotr Andreevici discuta aprins cu Andrei, își continuau, după cum se vede, veșnica lor dispută, în timp ce chelul cel voinic rămase în urma lor, potrivindu-și pasul după Artiom.

• Vasăzică, îl știi pe Suhoi? Întrebă cu vocea lui joasă, fără să se uite în ochii lui.
• Pe nenea Sașa? Păi, da, el e tatăl meu vitreg. Locuiesc cu el, răspunse cu sinceritate Artiom.
• Ca să vezi… Tată vitreg… Prima dată aud, mormăi chelul.
• Pe dumneata cum te cheamă? Se încumetă Artiom să întrebe, hotărând că dacă cineva îţi pune întrebări despre familia ta ai dreptul la un soi de reciprocitate.
• Pe mine cum mă cheamă? repetă cu mirare chelul. La ce-ţi trebuie să știi?
• Păi, să-i transmit lui nenea Sașa… lui Suhoi că aţi întrebat de el.
• Aaa, de asta… zi-i că a întrebat Hunter. Așa să-i spui, că îl salută Hunter.
• Hunter? Acesta nu-i un prenume. E numele dumitale de familie? Sau porecla? Încercă Artiom să ghicească.
• Nume de familie, pufni Hunter amuzat. De ce nu… Nu, băiete, nu e un nume, e mai degrabă… cum să-ţi zic… o meserie. Pe tine cum te cheamă?
• Îmi pare bine. Am impresia că o să ne mai întâlnim, destul de curând, chiar. Rămâi cu bine.

Îi făcu cu ochiul lui Artiom de rămas bun și se opri la cota 150 împreună cu Andrei.

Mai era puţin până la staţie, agitaţia ei începea să se facă auzită. Piotr Andreici, pășind alături de Artiom, îl întrebă cu preocupare:

• Auzi, Artiom, ce hram poartă gagiul ăsta? Ce ţi-a spus?
• Straniu om. A întrebat de nenea Sașa. Să fie vre-un cunoscut de-al lui? Dumneata îl cunoști?
• Parcă nu. În staţia noastră a venit cu niște treburi. Stă câteva zile. Cred că Andrei îl știe, de asta a cerut să vegheze cu el. Dracu’ știe de ce a vrut să stea de gardă… Are, totuși, o fizionomie familiară…
• O asemenea fizionomie e greu de uitat, își dădu Artiom cu presupusul.
• Întocmai. Unde să-l fi văzut? Nu știi cum îl cheamă?
• Așa și a zis: Hunter. Căută de înţelege ce vrea să însemne asta.
• Hunter? Nu prea sună a nume rusesc, se încruntă Piotr Andreici.

În depărtare se arătă un licărit roșiatic. La VDNH, ca la majoritatea staţiilor, de altfel, iluminarea obișnuită nu funcţiona, așa că oamenii trăiau sub lumina cărămizie de avarie. Doar în apartamente – corturi, camere – mai găseai uneori becuri cu lumină albă. Iluminarea veritabilă a lămpilor cu mercur exista doar în cele mai prospere câteva staţii ale metroului. Despre ea circulau adevărate legende, iar provincialii metroului flecăreau ani în șir despre această minune, exprimându-și dorinţa de a ajunge vreodată să o vadă cu ochii lor.

Au predat armele la intrarea în tunel, au semnat și, Piotr Andreici îi strânse lui Artiom mâna la despărţire spunându-i:

• Hai, Artiom, du-te să tragi un pui de somn. Eu și abia mă ţin pe picioare, tu probabil că adormi din mers. Transmite-i lui Suhoi un salut călduros și că îl invit la mine.

Artiom își luă rămas bun și, realizând abia acum cât e de obosit, se îndreptă spre locuinţa lui.

La VDNH trăiau cam două sute de oameni, majoritatea lor locuiau pe platformă în corturi. Vechi, cârpite, corturile din dotarea armatei se ţineau încă destul de bine, mai ales că sub pământ nu erau supuse acţiunii vântului sau ploii și nu trebuiau reparate des. În ele se putea trăi, ţineau de cald, nu lăsau lumina și sunetul să pătrundă înăuntru, într-un cuvânt, erau tot ce îţi puteai dori de la o locuinţă.

Corturile erau montante la perete, atât la cel dinspre peron cât și la peretele din holul central. Peronul în sine a fost transformat într-un fel de stradă centrală. În părţi erau înălţate corturile iar la mijloc a fost lăsat un spaţiu de trecere. În spaţiul dintre arce au fost ridicate corturi mari care adăposteau mai multe familii odată. Pe margine și în centru, au fost lăsate arcade libere în chip de pasaj. [ Sub platformă mai erau încăperi, însă era dificil de locuit acolo din cauza tavanului jos. La VDNH le foloseau ca spaţiu de depozitare.]

Două tuneluri duceau spre nord, unite printr-un tunel la câţiva zeci de metri de la staţie. Primul, în care Artiom făcuse de gardă, a fost lăsat ca mijloc de retragere în caz de necesitate. Cel de-al doilea fusese blocat undeva la cota 100. Acum, în acest apendice de 100 de metri era folosit ca loc pentru plantat ciuperci. Șinele fuseseră scoase, pământul era lucrat și fertilizat regulat cu dejecţiile staţiei. La fel fusese blocat și unul dintre tunelurile sudice la distanţa de 300 de metri. Acolo, la capătul ciotului de tunel, cât mai departe de locuinţele oamenilor, erau fermele de porci și găini.

Casa lui Artiom era pe Strada principală, locuia împreună cu tatăl său vitreg într-unul din corturile micuţe. Tatăl său era un om foarte important, răspundea de relaţiile cu alte staţii, așa că nu mai repartizaseră pe nimeni cu ei. Cortul era proprietatea lor personală, și încă una de primă mână.

Suhoi pleca des pe două trei săptămâni, dar nu îl lua niciodată pe Artiom cu el spunând că se ocupă cu treburi riscante și nu vrea să-l supună vreunui pericol. Din misiunile lui se întorcea slab, nebărbierit, câteodată rănit, însă întotdeauna își petrecea prima seară cu Artiom, povestindu-i lucruri greu de crezut chiar și pentru oamenii obișnuiţi cu fenomenalul acestui univers grotesc.

Artiom era tentat să călătorească, însă în metrou era periculos să te pornești de capul tău. Patrulele staţiilor independente erau extrem de bănuitoare și confiscau de obicei armele, iar să intri în tunel fără armă însemna moarte sigură. Așa că de atunci când a venit cu Suhoi de la Savelovsk, Artiom nu a mai făcut drumuri lungi. Uneori mergea cu treburi la Alexeevskoe, chiar și la Riga a fost într-un rând, însă niciodată singur.

Avea Artiom trecută în cont o călătorie despre care nu putea să povestească nimănui, deși simţea nevoia fierbinte să se spovedească.

S-a întâmplat demult, pe când încă nu erau cioroi la Grădina Botanică, ci doar o staţie părăsită ca multe altele, iar posturile VDNH-ului erau mult mai avansate decât astăzi. Artiom era un puștan pe atunci și, împreună cu alţi doi prieteni, s-a strecurat dincolo de ultimul pichet când acesta urma să fie înlocuit. Înarmaţi cu o lanternă și o pușcă veche șterpelită de la tatăl unuia dintre ei, s-au plimbat multă vreme prin Grădina Botanică, îngroziţi și teribil de curioși. Se vedea limpede că au trăit oameni acolo, lumina felinarului scotea la iveală rămășiţe de corturi, cărţi linse de foc, jucării stricate, zdrenţe. Șobolanii mișunau în voie iar, din când în când, din tunelul nordic se auzeau zgomote stranii.

Unul dintre ei, Artiom nu-și mai aduce aminte care, probabil că Jenea, cel mai zbânţuit și iscoditor dintre cei trei, a sugerat să dea la o parte bariera și să urce treptele escalatorului până la suprafaţă. Doar o privire să arunce …

Artiom s-a pronunţat imediat împotrivă. Povestirile tatălui său despre chinurile prin care au trecut oamenii care au fost la suprafaţă și despre grozăviile care te întâmpină acolo erau mult prea proaspete. Tovarășii lui au început imediat să îi explice ce șansă unică li s-a oferit. Când oare o să mai aibă ei ocazia să cutreiere fără adulţi o staţie părăsită? Pe urmă aici este și cale de acces la suprafaţă, ai posibilitatea să vezi cu ochii tăi cum e să nu ai nimic de asupra capului. Văzând că nu-l conving cu binișorul, au declarat că nu e nici o pagubă, poate să rămână jos să-i aștepte dacă e un papă lapte. Pus în situaţia de a rămâne singur în staţia părăsită, terfelindu-și în plus reputaţia în faţa celor mai buni prieteni, Artiom strânse din dinţi și cedă.

Spre uimirea lor, maneta care controla bariera ce despărţea platforma de escalator era funcţională. După o jumătate de oră de efort intens, reușiră să o pună în funcţiune și peretele ruginit de metal se dădu cu un scrâșnet infernal la o parte. Privirea lor siderată căzu asupra unui rând nu prea mare de trepte care duceau la suprafaţă. Câteva trepte lipseau și prin găuri se vedea la lumina felinarului mecanismul amplu inert de multă vreme, mâncat sănătos de rugină și acoperit cu o chestie maro care se mișca abia sesizabil. S-au hotărât cu greu să urce. Treptele au cedat în câteva rânduri sub tălpile lor cu un sunet strident, așa că erau nevoiţi să treacă peste spărtură agăţându-se de carcasele lămpilor.

Drumul nu se anunţa lung, însă entuziasmul iniţial se cam topise după prima treaptă care cedă sub ei. Se imaginau stalkeri ca să prindă la curaj.

Stalkeri…[21]

Cuvânt nefiresc pentru limba rusă care, însă, a prins. Erau numiţi așa oamenii împinși de sărăcie să își croiască drum în poligoanele militare abandonate ca să demonteze elementele de alamă de la proiectile și să le vândă apoi celor care cumpărau metale neferoase. Tot astfel mai erau numiţi ce care, pe timp de pace, se băgau în canalizare. Aveau aceste semnificaţii ceva în comun: denumeau o ocupaţie deosebit periculoasă în care necunoscutul, nenaturalul, misterul, ameninţarea pândeau la fiecare pas. Cine știe ce fructe monstruoase dădea în poligoanele abandonate pământul răscolit de obuze, drenat de tranșee și catacombe, îmbibat cu radiaţie. Nimeni nu își poate imagina ce putea să se dezvolte în canalizaţia megapolisului, după ce constructorii lui au tras capacele după ei, lăsând în urma lor un labirint de coridoare înguste și morbide.

În metrou, stalkerii erau acei cutezători care îndrăzneau să iasă la suprafaţă. Îmbrăcaţi în costume de protecţie, echipaţi cu măști de gaze și ochelari fumurii, înarmaţi până în dinţi, acești oameni mergeau după lucruri necesare supravieţuirii: muniţie, combustibil, aparatură, piese de schimb. Oameni care să se încumete la o asemenea excursie erau mai puţini de o sută. Cei care izbuteau să se întoarcă vii puteau fi număraţi pe degete și valorau greutatea lor în aur, fiind la mai mare preţ chiar decât foștii lucrători ai metroului. Pericole de tot felul îi așteptau sus pe cei care urcau la suprafaţă – de la radiaţie la fiinţele pe care le zămislise aceasta. Și sus puteau fi întâlnite forme de viaţă, doar că nu era viaţă în sensul obișnuit al cuvântului.

Fiecare stalker era o legendă în carne și oase, un semizeu pe care îl admirau toţi, de la copii la adulţi. Copii care se nășteau într-o lume unde nu mai aveai unde să zbori sau să navighezi, iar cuvintele pilot și marinar își pierdeau înţelesul și deveneau perimate, visau să ajungă stalkeri. Își doreau să urce la suprafaţă, către zei, înfășuraţi în armura strălucitoare a costumului anti-radiaţie, însoţiţi de adoraţia și recunoștinţa sutelor de ochi, a să se lupte cu monștri și să aducă oamenilor combustibil și muniţie. Lumină și foc. Viaţă.

Stalkeri voiau să ajungă și cei trei prieteni: Artiom, Jenea, Vitalik Ţăndărică, de aceea continuau să urce înfiorătorul escalator cu trepte lipsă. Își imaginau că au costume de protecţie, radiometre, pușcă-mitralieră de-a curmezișul pieptului, așa cum i se cade unui adevărat stalker, chiar dacă nu aveau nici radiometre, nici protecţie, iar în loc de mitralieră trebuiau să se mulţumească doar cu o carabină antică cu două ţevi care se prea poate că nu funcţiona.

Urcușul s-a încheiat destul de repede și s-au pomenit la suprafaţă. Spre marele lor noroc era noapte, altfel ar fi orbit instantaneu. Ochii lor obișnuiţi de-a lungul anilor cu întunericul din subteran, cu lumina roșiatică a rugurilor și a lămpilor de avarie, nu ar fi rezistat. Orbi și neajutoraţi, nu s-ar fi întors niciodată acasă.

Vestibulul Grădinii Botanice era pe jumătate distrusă, o parte din acoperiș se prăbușise și prin golul lăsat se vedea cerul curat, albastru-închis presărat cu miriade de stele. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă un cer înstelat pentru un copil care nu poate concepe să nu aibă tavan deasupra capului… Când îţi ridici privirea în sus și constaţi că nu se proptește într-un acoperiș beton, în vreo reţea ruginită de cabluri și ţevi, ci se pierde în bezna de un albastru cobalt[22]! Stelele! Poate oare un om care nu a văzut niciodată stelele să conceapă infinitul când însuși conceptul de infinit trebuie să fi apărut fierbinte întâia oară în mintea unuia care a contemplat firmamentul. Milioanele de licăriri, cuie de argint bătute în catifeaua albastră a bolţii… Au stat acolo muţi de uimire trei, cinci, zece minute și probabil că ar fi stat acolo până când i-ar fi prăjit radiaţia, dacă nu ar fi răsunat un urlet îngrozitor care le-a îngheţat sângele în vine. Amintindu-și unde se află, s-au aruncat fără întârziere îndărăt, spre escalator, fugind cât îi ţineau puterile. Uitând complet de prudenţă, pierzând pușca pe parcurs, aproape să cadă în câteva rânduri între dinţii mecanismului, cei trei au coborât cât ai clipi din ochi. Ajunși jos, s-au repezit să închidă bariera însă, Dumnezeule, manivela ruginită înţepenise și nu se lăsa clintită cu nici un preţ. Speriaţi de moarte că ar putea fi urmăriţi de monștrii de la suprafaţă, au luat-o la goană înspre pichetul de nord al staţiei lor. Înţelegând însă că au făcut o prostie enormă lăsând deschisă o intrare în metrou, s-au înţeles din fugă să nu sufle o vorbă despre Grădina Botanică și ce s-a întâmplat acolo. La pichet au spus că s-au pornit la vânătoare de șobolani într-un tunel lateral, dar au pierdut pușca, s-au speriat și s-au întors.

Artiom a mâncat de la tatăl său vitreg o bătaie soră cu moartea. Poponeaţa l-a durut multă vreme de la cureaua de ofiţer, însă Artiom s-a ţinut bine, ca un soldat italian legat la mâini și n-a divulgat secretul. La fel au făcut și prietenii lui. Au fost crezuţi.

Acum, aducându-și aminte această poveste, Artiom cădea adesea pe gânduri. Nu cumva există o legătură între acea călătorie, mai ales partea cu bariera lăsată deschisă, și cioroii care le atacă pichetele de câţiva ani?

În drum spre casă, Artiom se opri de mai multe ori ca să răspundă la salut, să pupe vreo cunoscută pe obraz, să se pună la curent cu noutăţile sau să le zică unora mai în vârstă ce face Suhoi.

În cort nu era nimeni, așa că, frânt de oboseală după un serviciu de 8 ore, Artiom hotărâ să se culce fără să își aștepte tatăl. Își scoase cizmele, scurta și își afundă faţa în pernă. Visele nu se lăsară așteptate.

… Ușa cortului se ridică și înăuntru pătrunse o siluetă masivă cu faţa în umbră și tigva lucind în lumina roșie a staţiei. Silueta rosti cu voce joasă: „Uite că ne-am întâlnit, amice. Văd că tatăl tău lipsește. Nu-i bai. Punem noi mâna pe el, mai devreme sau mai târziu. N-are cum să scape. Până una-alta, tu mergi cu mine. Avem despre ce vorbi. Inclusiv despre bariera de la Botanică”. Artiom îngheţă recunoscând vocea chelului din pichetul lui Andrei, cel ce se recomandase – Hunter. Respectivul se apropia de el, încet, silenţios, cu faţa încă ascunsă din cauza modului ciudat în care bătea lumina. Artiom vru să strige după ajutor însă o mână masivă îi astupă gura. Mâna era rece, ca de mort. Reuși să bâjbâie după lanternă, o aprinse și îi lumină lui Hunter faţa. Ceea ce dezveli lumina îi lăsă instantaneu fără forţe și îi umplu fiinţa de groază. În loc de faţă omenească, fie și dură sau grobiană, în faţa lui rânjea un muian negru ca moartea cu doi ochi întunecaţi, mari și lipsiţi de raţiune și albuș, deasupra unei guri ca un hău.  Artiom se forţă să dea mâna la o parte, se răsuci și se grăbi să iasă din cort. Deodată se stinse lumina, staţia se cufundă în întuneric, abia undeva departe licărea un foc, și Artiom, fără să stea pe gânduri, începu să alerge spre el. Zombiul ieși după el, mârâind: „Oprește-te! N-ai unde să fugi” și râse cu un grohăit înfiorător care creștea treptat în binecunsocutul vaiet de mormânt. Artiom fugea fără să se uite înapoi, lăsând în spate tropăitul egal de cizme grele care călcau fără să se grăbească, de parcă urmăritorul lui ar ști că nu are de ce să se grăbească pentru că Artiom tot al lui o să fie… Artiom ajunse în sfârșit la foc și văzu acolo un om care stătea cu spatele la el. Îl bătu pe umăr ca să-i ceară ajutor însă acela căzu la pământ din cauza scuturăturii și Artiom văzu că acela e mort demult, până și faţa îi e acoperită de brumă. În faţa aceea îngheţată Artiom îl recunoscu pe nenea Sașa…

• Hei, Artiom, ţi-ajunge cât ai dormit! Scoală! Ai 8 ore de când respiri în pernă… Scoală, somnorosule, că avem oaspeţi! – tună glasul lui Suhoi. Artiom se sculă în capul oaselor și se uită trăsnit la el.
• Nenea Sașa… Ai ajuns? Ești în regulă? întrebă el într-un final după ce reuși să își descleie ochii. Cu greu își înăbuși impulsul să îl întrebe pe Suhoi dacă n-a murit, mai ales că răspunsul era chiar în faţa lui.
• După cum vezi. Haide odată, nu te mai lăfăi atâta. Vino să-ţi fac cunoștinţă cu un prieten de-al meu, îl invită Suhoi.

Alături se auzi o cunoscută voce joasă și Artiom, aducându-și aminte coșmarul, se înroși.

• Să înţeleg că vă cunoașteţi, se miră Suhoi. Nu pierzi timpul, Artiom.

În cort își făcu în sfârșit apariţia oaspetele lor. Artiom se cutremură la vederea lui Hunter și se dădu la perete. Coșmarul i se derulă iar pe dinaintea ochilor: ochii goi, tropăitul cizmelor grele, cadavrul de lângă foc.

• Da, ne-am întâlnit, întinse Artiom mâna fără prea mare chef.

Mâna pe care o strânse era caldă și uscată. Artiom începu să se convingă că a fost doar un vis și omul acesta din faţa lui nu are nimic malefic, de vină e imaginaţia la strunele căreia zdrăngăne frica acumulată în orele de gardă.

• Artiom, fii bun și pune apă la fiert. Ai încercat ceaiul nostru, se întoarse el către oaspete? Toxică poţiune, făcu el cu ochiul.
• Am avut onoarea. Bun ceai. Fac și la Cantemirov[23], esenţă de zoaie nu alta. Al vostru e altă gâscă. Bun ceai, aprobă Hunter din cap.

Artiom s-a dus cu ceainicul plin spre rugul comun (să faci focul în cort era strict interzis, așa au ars mai multe staţii) și pe drum gândi că staţia Cantemirov e în celălalt capăt al metroului, iar până acolo naiba știe cât trebuie să mergi și, mai ales, câte staţii trebuie să traversezi. Ai nevoie de relaţii, isteţime, poţi fi nevoit să-ţi croiești drum cu forţa. Iar Hunter zice cu nonșalanţă: „Și la Cantemirov…” Interesant personaj, n-ai ce zice, chiar dacă puţin înfricoșător. Și cum i-a strâns mâna, ca într-o menghină. Ori Artiom nu e un pirpiriu, nu s-a dat niciodată în lături să își măsoare puterile într-un scandenberg.

Când apa din ceainic a dat în clocot, s-a întors cu ceainicul în cort. Hunter își scosese pardesiul. Era îmbrăcat într-o bluză marinărească, întinsă la maximum de fizicul lui masiv și băgată în niște pantaloni militari încinși cu o curea de ofiţer. La subraț se legăna într-un toc un pistol de dimensiuni monstruoase din oţel brunat. Uitându-se cu atenţie, Artiom înţelese că este vorba de un TT[24] cu amortizor lung și o drăcovenie atașată deasupra, un dispozitiv de ochire cu lazer, după toate probabilităţile. O asemenea armă trebuie să coste o avere. Nu e un pistol obișnuit, gândi Artiom, cu siguranţă nu este destinat pentru autoapărare. Atunci își aminti că Hunter, când s-a prezentat, a adăugat  –  Vânător.

• Artiom, toarnă oaspetelui niște ceai. Stai jos, nu te sfii, îl îmbie Suhoi pe Hunter. Sari cu povestea. Nu te-am mai văzut de un car de ani.
• Vom vorbi despre mine mai încolo, oricum n-am nimic interesant de spus. La voi, însă, aud că se petrec lucruri neobișnuite. Vă atacă nu știu ce morţi vii dinspre nord. Chiar azi am auzit niște basne cât am stat de gardă. Care-i mișcarea, Chingachgook[25]? întrebă Hunter în stilul lui laconic, caracteristic, adresându-i-se din nu știu care pricină lui Suhoi cu numele unui amerindian dintr-o carte pentru copii.
• Moartea e în mișcare, Hunter. Moartea ne bate la ușă. Soarta ne e pecetluită. Asta e mișcarea, se posomorî brusc Suhoi.
• De ce pecetluită? Am înţeles că vă descurcaţi binișor, mai ales că sunt neînarmaţi. Vreau să știu ce-i cu ei. De unde vin? Nu am mai auzit de așa ceva pe la alte staţii, Chingachgook. Niciodată. Asta înseamnă că nu mai există așa ceva nicăieri. Vreau să știu ce hram poartă. Intuiesc un mare pericol. Vreau să știu cât de mare. Vreau să-i înţeleg natura. De asta sunt aici. Acum înţelegi de ce am venit?
• Pericolul trebuie lichidat, așa e, Vânătorule? Întrebarea e dacă pericolul poate fi lichidat în genere, râse cu tristeţe Suhoi. Uite care-i șpilul. Totul e mai complicat decât pare, mult mai complicat. Aceștia nu sunt pur și simplu zombi, morţi ambulanţi pe care îi știm noi din filme. Mai ţii minte, Hunter, cât de simplu în filme? Încărcai rEvolvErul cu gloanţe de argint, accentuă Suhoi E-urile, și, pac-pac, forţele răului sunt învinse… Aici e cu totul altceva… Ceva oribil. Și știi că nu mă sperii ușor.
• Ești speriat, întrebă Hunter cu uimire?
• Teroarea este principalul lor atu. Oamenii abia se abţin să nu rupă rândurile. Ţin în mâini pistoalele automate, mitraliere, știu că cei care îi atacă sunt neînarmaţi, depășiţi numeric și calitativ, dar cu toate astea sunt gata să o ia la fugă cuprinși de groază. Trebuie să îţi mărturisesc că vreo câţiva și-au ieșit deja din minţi. Nu e vorba de frica obișnuită, Hunter.

Suhoi coborî vocea și continuă:

• Asta e… Nu știu dacă pot să-ţi explic cum se cade… De fiecare dată ne găsesc mai slabi… Acţionează cumva asupra psihicului… Mi se pare că o fac conștient. Îi simţi de departe, cu urechile, cu nările, le simţi tot mai intens prezenţa, iar senzaţia asta de neliniște scârboasă crește pe măsură ce se apropie și îţi face genunchii să tremure. Încă nu îi vezi, dar îi simţi aproape, îi simţi cum vin, vin… pe urmă le auzi urletul și vreu să o rupi la fugă. Când vin mai aproape, începi să tremuri, pe urmă îi vezi cum merg cu ochii deschiși în ciuda proiectorul…

Artiom se cutremură. Se pare că nu era singurul torturat de coșmaruri. Până acum se străduise să nu vorbească deloc despre asta, fiindcă se temea să nu fie luat drept laș sau paranoic.

• Ne schilodesc minţile, canaliile, continuă Suhoi. Știi, de parcă s-ar acorda la lungimea ta de undă, data viitoare îi simţi mai intens, te temi și mai tare. Înţelege, termină el cu însufleţire, nu e o simplă teamă. Crede-mă!

Tăcu. Hunter stătea nemișcat, privindu-l cu atenţie în ochi și meditând asupra celor auzite. Pe urmă sorbi din lichidul fierbinte și rosti cu o voce egală, joasă:

• Pericolul acesta îi privește pe toţi, Suhoi. Nu doar pe cei din staţia voastră. Pe toţi locuitorii metroului.

Suhoi tăcea de parcă încerca din toate puterile să nu răspundă, apoi izbucni:

• Pe locuitorii metroului, zici? Nu doar. Pericolul acesta se adresează întregii evoluţii umane. Am păţit-o din cauza progresului. E timpul să plătim. Războiul speciilor, Vânătorule, războiul speciior. Acești întunecaţi nu sunt copii necuratului și nici strigoi nu sunt. Sunt Homo Novus. Următoarea treaptă pe scara evoluţie. S-au adaptat mai bine decât noi mediului înconjurător. Viitorul le aparţine, Vânătorule. Poate că sapiens o să o mai întindă câteva zeci de ani sau chiar sute de ani în aceste grote blestemate pe care și le-au săpat singuri încă atunci când erau prea mulţi și nu încăpeau toţi odată la suprafaţă, așa că celor mai săraci nu le rămânea decât să se înghesuie ziua sub pământ. O să devenim palizi și plăpânzi ca morlocii lui Wells, făpturile din Mașina timpului care locuiau sub pământ. Au făcut și ei odată parte din rândul lui homo sapiens. Da, suntem optimiști și nu vrem să pierim! O să creștem ciuperci în propriul rahat și vom găsi în porc un nou cel mai bun prieten, un partener întru supravieţuire, ca să zic așa. O să ronţăim cu pumnul multivitaminele pregătite de strămoșii noștri grijulii pentru cazul în care vom decide să ne facem rău cu mâna noastră… Vom urca șovăitori la suprafaţă ca să mai înșfăcăm un bidon de benzină sau vreo cârpă, sau, dacă vom avea un noroc formidabil, o mână de cartușe și ne vom grăbi cu ele în subteran, uitând-ne prin părţi dacă nu ne-a văzut nimeni, pentru că acolo sus nu mai suntem acasă. Lumea nu ne mai aparţine, Vânătorule… Lumea nu ne mai aparţine.

Suhoi tăcu, urmărind aburii care se ridicau încetișor din ceașcă și se răsfirau în semiîntunericul cortului. Hunter nu spunea nimic și lui Artiom îi trecu prin minte că nu îl auzise niciodată pe nenea Sașa vorbind astfel…. Se alese praful de siguranţa-i caracteristică, de tonul cu care spunea: Nu spera și nu ai teamă! Să fi fost toate acesetea trucate?

• Nu spui nimic, Vânătorule? Hai, contrazice-mă! Polemizează. Unde ţi-s argumentele? Unde ţi-e optimismul? Ultima oară când am vorbit erai sigur că nivelul radiaţiei va scădea și oamenii se vor putea întoarce la suprafaţă. „ Soarele urcă deasupra pădurii/însă nu și pentru mine[26] recită caustic Suhoi. Ţinem cu dinţii de viaţă și n-o să îi dăm drumul prea ușor. În ciuda a ceea ce spun filosofii sau sectanţii, ne temem că dincolo nu există nimic. Vrem să credem, vrem, dar în străfundul sufletului ne temem că anume așa stau lucrurile. Mai ales că nouă ne place treaba asta, nu-i așa, Vânătorule? Ne place la nebunie viaţa. Ne vom târâi prin tunelurile acestea imunde, vom dormi împreună cu șobolanii… Dar vom supravieţui, nu-i așa? Trezește-te, Vânătorule! Nimeni n-o să-ţi scrie povestea. Cronica omului contemporan. Nimeni n-o să cânte setea ta de viaţă, instinctul tău hipertrofiat de supravieţuire… Cât o să reziști cu ciuperci, multivitamine și carne de porc? Dă-te bătut, Sapiens! Nu mai ești stăpânul naturii, ai fost detronat. Natura nu te mai vrea… Nu ţi-a rămas decât să te zbaţi în agonie prin propriul rahat. Fii conștient, Sapiens, că vremea ta a trecut! Evoluţia, ale cărei legi tu însuţi le-ai descifrat, a făurit o viţă nouă. Nu mai ești ultima treaptă pe scara evoluţiei, încununarea creaţiei… Ești un dinozaur. Fă loc speciilor mai evoluate, nu fi egoist. Jocul s-a sfârșit. Trebuie să le oferi și altora posibilitatea să piardă. Timpul tău s-a scurs. Ai murit. Lasă civilizaţiilor următoare să-și bată capul cu întrebarea: de ce au dispărut hominizii… Deși mă îndoiesc că se va găsi cineva suficient de curios.

Hunter, care păstrse tăcerea în timpul acestui monolog, studiindu-și cu atenţie unghiile, ridică ochii și rosti cu glas gros:

• Te-ai înmuiat rău de când te-am văzut ultima oară, Chingachgook. Chiar tu îmi spuneai că dacă nu vom renunţa la cultură, dacă ne învăţăm copii să citească și să scrie, avem o șansă chiar și sub pământ… Tu erai acela, Chingachgook? Ce s-a întâmplat?
• Am înţeles câte ceva, Vânătorule. Ceva ce poate o să înţelegi și tu odată. Am înţeles că suntem dinozauri și ne tragem ultima suflare. Chiar dacă această răsuflare ar putea dura câţiva ani.
• Rezistenţa e inutilă, Chingachgook, asta vrei să spui? îl întrebă Hunter cu răceală în glas.

Suhoi tăcu, lăsând privirea în pământ. Era limpede că nu îi era deloc ușor să își recunoască îndoielile în faţa unui vechi prieten, ba încă de faţă cu Artiom. Îl durea să arunce prosopul.

• Ba bine că nu, rosti Hunter răspicat, ridicându-se cât era de lung. N-o să le dau satisfacţia. O nouă specie, zici? Evoluţie? Dispariţie inevitabilă? Rahat? Porci? Vitamine? Am văzut și mai rău. Nu mă sperii din atâta lucru, ai înţeles? Nu am chef să mă predau. Zi-i instinct de autoconservare, zi-i cum vrei. Da, o să mă agăţ cu dinţii de viaţă. Fac ceva pe evoluţia ta. Lasă alte specii să se încoloneze cuminţi. Eu nu sunt o vită pe care să o duci de corniţe la tăiere. Aruncă prosopul, Cingachgook, și du-te la avansaţii aceștia ai tăi, dă-le locul tău în istorie. Dacă simţi că războiul tău s-a încheiat, dezertează, n-o să te judec, însă nu încerca să mă sperii. Nu încerca să mă tragi după tine în abator. De ce îmi ţii asemenea predici? Vrei să îţi încălzească cineva mânuţa când te predai? Sau dușmanul ţi-a promis câte un bol de terci pentru fiecare prizonier adus? Spui că lupta mea lipsită de speranţă? Că stăm pe marginea prăpastiei? Scuip eu în prăpastia ta. Dacă crezi că locul tău e la fundul ei, n-ai decât să tragi aer în piept și să sari. Eu n-am să te urmez. Dacă Omul, sapiensul civilizat și rafinat alege să capituleze, atunci mă dezic de rasa umană și o să mă trec în rândul animalelor. O să mă agăţ de viaţă cu încăpăţânarea tâmpă a animalelor. Am să îi sfâșii pe alţii ca să supravieţuiesc. Și am să supravieţuiesc. Ţi-e clar?! Am să trăiesc!

Hunter se așeză și îl rugă pe Artiom cu o voce domoală să îi mai toarnă nișe ceai. Suhoi se ridică posomorât și ieși cu ceainicul din cort, lăsându-l pe Artiom singur cu Hunter. Ultimele cuvinte ale Vânătorului, în care își declarase cu un dispreţ vădit dorinţa de supravieţuire, îl stârniseră nespus pe Artiom, însă nu se putea hotărî să vorbească primul. Atunci Hunter i se adresă:

• Tu ce părere ai, puștiule? Vorbește, nu te sfii… Vrei să stai și tu ca leguma, ca dinozaurul lui Suhoi? Să te tragi pe cur așteptând să fii luat cu lopata? Știi pilda despre broscuţa în lapte? Au nimerit două broscuţe într-o doniţă cu lapte. Prima – dotată cu raţiune – a înţeles imediat că n-are rost să se zbată fiindcă de ce ţi-e scris nu scapi. Poate este viaţă dincolo de moarte, de ce să te consumi inutil și să te amăgești cu speranţe false? Și-a încrucișat lăbuţele și s-a lăsat la fund. A doua era probabil o proastă sau o ateistă și a continuat să se zbată. S-ar părea că efortul ei e zădarnic, oricum deznodământul e inevitabil. Însă ea s-a zbătut, s-a zbătut, până a transformat laptele în unt și a ieșit din găleată. Să cinstim memoria celeilalte broaște care a murit în numele progresului filosofiei și al raţiunii.
• Cine sunteţi? Se încumetă Artiom să întrebe.
• Cine sunt? Știi deja cine sunt. Un vânător.
• Ce înseamnă asta? Cu ce vă ocupaţi? Cu vânătoarea?
• Cum să-ţi explic… Probabil că știi cum funcţionează corpul omenesc. E compus din milioane de celule minuscule, unele transmit impulsuri electrice, altele stochează informaţie, mai sunt din cele care transportă oxigen sau absorb nutrimente. Toate, chiar și cele mai importante, n-ar rezista nici o zi dacă n-ar mai fi un tip de celule. Cele ale sistemului imunitar. Se numesc celule macrofage. Ele operează metodic și precis, ca un metronom. Când o infecţie pătrunde în organism, aceste celule o depistează, pun mâna pe ea și – aici Hunter făcu un gest cu mâna de parcă ar rupe cuiva gâtul, însoţindu-l cu un trosnet neplăcut – o lichidează.
• Ce legătura are asta cu profesia dumneavoastră, insistă Artiom, încurajat de atenţia pe care i-o acorda muntele acesta de om.
• Gândește-te la metrou ca la un organism gigantic. Un organism complex din 40 de mii de oameni Eu trebuie să îl apăr de infecţii.. Urmăresc să lichidez orice pericol în stare să atenteze la sănătatea întregului organism. Asta sunt eu – o celulă macrofagă.

În sfârșit se întoarse și Suhoi cu ceainicul și turnă infuzia fierbinte în cești. Se vede că își adusese gândurile în ordine cât timp fierbea apa, fiindcă i se adresă lui Hunter:

• Și ce acţiuni vrei să întreprinzi pentru lichidarea acestui pericol, cowboy? Vrei să ieși la vânătoare de cioroi? Nu prea cred. Nu e nimic de făcut, Hunter, nimic.
• Întotdeauna există soluții. În ultimă instanţă putem arunca în aer tunelul care duce spre nord. Ne separăm de noua specie. Lasă-i să se înmulţească la suprafaţă și să nu se bage peste noi, cârtiţele. Lumea subterană este noul nostru habitat. Cine ridică sabia…[27]
• Hai să-ţi zic ceva ce nu știe prea multă lume, cowboy. Am aruncat deja în aer un tunel și așa am aflat că deasupra noastră trece un râu subteran. Atunci când am minat cea de-a doua linie nordică era să fim inundaţi. Ceva mai mult explozibil și ne-am fi luat adio de la scumpa noastră VDNH. Dacă aruncăm în aer și celălalt tunel nu doar că vom fi inundați. O să fim spulberaţi, cowboy. O să ne bălăcim în mâzgă radioactivă. Și n-o să ne cânte cucul numai nouă. Acesta este specificul perfid al ameninţării care planează asupra metroului. Dacă așa vrei să muţi în războiul speciilor, a noastră o să piardă. Șah.
• Putem să închidem poarta ermetică a tunelului.
• Poarta ermetică a fost dezasamblată odată cu șinele din tunel acum 15 ani. Niște băieţi deștepţi au trimis materialul pentru fortificarea unei staţii. Nimeni nu mai știe despre ce staţie este vorba. Cunoști cu siguranţă afacerea.
• Spune-mi, presiunea lor se intensifică? întrebă Hunter fără să conteste cele auzite.
• Și încă cum. E greu de crezut că ceva timp în urmă nici nu auzisem de ei, iar acum sunt dușmanul nostru numărul unu. Crede-mă când îţi spun că sfârșitul e aproape. Va veni o zi când ne vor mătura cu tot cu fortificaţiile, proiectoarele și mitralierele noastre. Nu o să ne sară nimeni în ajutor… Da, facem un ceai decent însă mă îndoiesc că o să-și riște careva pielea fie și de dragul unui ceai atât de bun ca al nostru. La urma urmei, întotdeauna există opţiunea celui din Cantemirov. Încă un șah, râse cu tristeţe Suhoi. Nu are nimeni nevoie de noi. Singuri n-o să le putem ţine piept multă vreme. Nici să blocăm tunelul nu putem. Să urcăm la suprafaţă ca să le dăm foc la stup nu suntem în stare din motive evidente. Mat, Vânătorule. Mat ţie. Mat mie. Mat fără drept de apel, zâmbi el strâmb.
• Mai vedem noi, i-o întoarse Hunter. Mai vedem.

Au mai stat multă vreme de vorbă, povestind vrute și nevrute. În discuţie apăreau frecvent nume care lui Artiom nu-i spuneau nimic. Din timp în timp izbucnea câte o controversă veche pe care Artiom nu o înţelegea decât lapidar și care dura, probabil, de ani buni, suspendată în perioada cât cei doi erau despărţiţi și reluată în momentul revederii, cu argumente ticluite între timp. Într-un final Hunter declară că a venit timpul să se pună la somn, întrucât el, spre deosebire de Artiom, a stat treaz după terminarea rondului. Își luă rămas drum de la Suhoi și, înainte să iasă, îi șopti lui Artiom să îl însoţească afară pentru câteva cuvinte.

Artiom se sculă imediat și îl urmă, fără să vadă uimirea care se putea citi pe faţa lui Suhoi. Hunter îl așteptă afară, încheindu-se până la ultimul nasture.

• Propun să ne plimbăm puţin, propuse el și o luă agale pe platformă spre cortul pentru oaspeţi în care era instalat. Artiom o luă șovăitor în urma lui, încercând să ghicească despre ce ar putea vorbi un băieţel neînsemnat cu un asemenea om ca Hunter.
• Ce părere ai despre ocupaţia mea? Întrebă Hunter.
• Excelentă… Dacă nu aţi fi dumneavoastră… și alţii ca dumneavoastră, dacă sunt în genere… atunci demult am fi… făcu Artiom încurcat. Bâlbâiala îl făcu să roșească puternic, mai ales că un asemenea om se interesa de el, vrea să îi spună ceva în particular, ba chiar l-a chemat afară ca să poată discuta în voie, iar el roșește ca o fecioară și bolmojește ceva sub nas.
• Apreciezi, deci. Dacă poporul apreciază, surâse Hunter, atunci înseamnă că nu contează ce zic defetiștii. Pe unchiașul tău l-a apucat tremuriciul, nimic mai mult. Însă el e un om extrem de curajos… era, în orice caz. Se întâmplă lucruri teribile aici, Artiom, lucruri care nu trebuie lăsate așa. Are dreptate Suhoi când zice că e ceva diferit faţă de ce am văzut până acum. Nu sunt vandali sau degeneraţi. E ceva nou. Ceva malefic. De la acest ceva miroase a frig. Miroase a mort. Sunt de doar două zile la staţia voastră, dar am început să vă înţeleg teama. Dacă înţeleg bine, cu cât mai mult îi studiezi și îi înfrunţi, cu atât mai tare te temi. Tu, de exemplu, nu te-ai ciocnit de prea multe ori cu ei, nu-i așa?
• O singură dată, recunoscu Artiom. Recent am început să fac de gardă în tunelul nordic. Ca să fiu sincer, o dată mi-a fost de ajuns. De atunci nu pot scăpa de coșmaruri. Chiar azi am avut unul. Unde mai pui că de atunci a trecut atâta timp!
• Și tu ai coșmaruri, se întunecă Hunter. Mda, nu prea seamănă a coincidenţă. Dacă mai stau câteva luni aici cu voi de gardă, se prea poate că o să mă înăcresc și eu… Nu, puștiule… Una n-a nimerit-o Suhoi. Acelea nu erau cuvintele și gândurile lui. Ei gândesc pentru el și ei vorbesc prin intermediul lui. Ne zice să ne predăm pentru că e purtătorul lor de cuvânt. Probabil nici nu-și dă seama. S-ar zice că s-au conectat, într-adevăr, la creierele voastre și vă influenţează psihicul. Drace! Spune-mi, Artiom (faptul că i se adresă pe nume indica spre aceea că are de gând să îi spună ceva de o deosebită importanţă), ai vreun secret? Ceva ce n-ai putea destăinui unui locuitor al staţiei, doar unui străin.
• Păi… Artiom ezită o secundă.

Unui om cu spirit de observaţie nu i-ar fi trebuit mai mult ca să înţeleagă că un asemenea secret există.

• Am și eu un secret. Hai să facem schimb. Simt nevoia să mă destăinui, dar vreau să mă asigur că celui căruia i-l încredinţez nu o să îl scuipe. Spune-mi secretul tău – dar să nu fie vreun fleac despre o fetișcană sau așa ceva, ci un secret veritabil, ceva ce n-ai spune nimănui. La rândul meu, o să-ţi destăinuiesc ceva. Pentru mine e important să facem asta. Deosebit de important, mă înţelegi?

Artiom șovăia. Pe de o parte îl mâna curiozitatea, însă se temea să își încredinţeze taina acestui om important cu viaţă atât de aventuroasă, un bun interlocutor, dar și ucigaș lipsit de scrupule în același timp, capabil să înlăture metodic, fără ezitare și implicare emoţională orice obstacol, cât de mic.

Hunter îl privi încurajator în ochi.

• Nu trebuie să te temi de mine. Îţi acord imunitate! îi făcu el cu ochiul.

Stăteau în pragul cortului pus la dispoziţia lui Hunter, fără să intre. Artiom s-a mai gândit o dată și s-a decis. Trase aer în piept și îi povesti dintr-o răsuflare întâmplarea cu Grădina Botanică. După ce termină, Hunter a rămas tăcut preţ de câteva minute, digerând cele auzite. Apoi rosti aspru:

• Să fiu sincer, din punct de vedere pedagogic, tu și prietenii ar trebui să fiţi împușcaţi, însă din prostie ţi-am acordat imunitate. Care, apropo, nu îi vizează și pe prietenii tăi.

Lui Artiom îi stătu inima în loc și simţi cum membrele îi înţepenesc din cauza fricii și picioarele încep să îl lase. Nu era în stare să scoată vreun sunet așa că aștepta în tăcere și restul discursul crucificator. Nu asta urmă.

• Având în vedere vârsta și cretinismul adiacent ei, precum și faptul că de atunci s-a scurs mulţi ani, tu și tovarășii tăi sunteţi graţiaţi. Bucură-te de viaţă. Hunter îi mai făcu o dată cu ochiul ca să îl scoată pe Artiom din prostraţie. Locuitorii staţiei n-o să te ierte așa ușor. Mi-ai încredinţat de bunăvoie un mijloc de constrângere extrem de puternic. Acum ascultă secretul meu.

În timp ce Artiom se blestema pentru mintea-i scurtă și gura-i mare, Hunter porni să povestească:

• Nu am străbătut degeaba metroul de la un capăt la altul. Treaba trebuie dusă la capăt. Pericolul trebuie înlăturat, cred că ai mai auzit asta azi. Trebuie. Și va fi înlăturat cu orice preţ. Am să mă ocup de asta. Tatăl tău vitreg nu are suficient curaj. Se transformă lent în unealta lor, dacă înţeleg bine. Nu doar că luptă fără prea mult entuziasm, dar vrea să mă corupă și pe mine … În cazul în care povestea cu apele subterane e adevărată, atunci soluţia cu minatul tunelului cade. Mărturisirea ta m-a făcut să mă gândesc la ceva. Dacă e valabil că mortăciunile și-au început atacurile după excursia voastră, înseamnă că vin prin Grădina Botanică. Poate că au experimentat acolo cu ceva și din cauza asta au apărut Așa, deci. Rezultă că putem să îi oprim acolo, aproape de suprafaţă. Fără să provocăm o inundaţie. Însă naiba știe ce se petrece după cota voastră 300, până unde se întinde stăpânirea VDNH-ului. Dincolo e împărăţia întunericului. Cea mai răspândită formă de guvernare de pe teritoriul Metroului Moscovit. O să mă duc acolo. Nimeni nu trebuie să știe. Lui Suhoi să-i spui că te-am întrebat despre cum stau lucrurile în staţie și n-o să fie un neadevăr. Dacă totul se termină cu bine și eu mă întorc, nu va trebui să dai nimănui explicaţii, o să le dau eu cui trebuie.

Se poate întâmpla, și aici Hunter îl ţintui pe Artiom cu privirea, se poate întâmpla să nu mă întorc. Dacă nu mă întorc până poimâine dimineaţă, indiferent dacă va sări ceva în aer sau nu, cineva trebuie să le spună tovarășilor mei ce s-a întâmplat cu mine și ce demoni bântuie prin tunelurile voastre nordice. Mi-am vizitat deja toţi prietenii pe care îi aveam aici, pe tatăl tău vitreg inclusiv. Simt, văd limpede cum viermele îndoielii și fricii și-a făcut culcuș în creierul celor care au fost expuși la cioroi. Nu pot să mă bazez pe oameni cu creierii mâncaţi de vierme. Am nevoie de un om teafăr, cu judecata neafectată de leprele acelea. Am nevoie de tine.

• Eu? Cum aș putea eu să vă fiu de ajutor? Întreb Artiom uimit.
• Ascultă-mă cu atenţie. Dacă nu mă întorc, va trebui să ajungi cu orice preţ – cu orice preţ, m-ai auzit?! – în Polis. În Oraș. Găsește-l pe omul poreclit Melnik. Lui să îi povestești toată tărășenia. Încă ceva. Să îi dai ceva din partea mea, ca să te creadă că eu te-am trimis. Hai puţin înăuntru.

Dând lacătul la o parte, Hunter ridică poala cortului, apoi îi făcu lui Artiom semn să intre. Interiorul părea mai strâmt din cauza unui rucsac uriaș în culori de camuflaj, precum și a unui geamantan de dimensiuni impresionante care stătea pe podea. Din el se iţea cu un licărit sumbru o ţeavă groasă, care, judecă Artiom, aparţinea unei puști mitraliere. Înainte ca Hunter să ascundă conţinutul geamantanului de ochii lui curioși, Artiom reuși să deslușească o cutie metalică plină cu încărcătoare fumurii pentru mitralieră, alături de o grenadă verde de mână.

Fără să dea explicaţii în privinţa arsenalului, Hunter deschise un buzunar lateral al geamantanului și extrase o capsulă metalică micuţă meșterită dintr-un cartuș, dotată cu un căpăcel acolo unde ar fi trebuit să fie glonţul.

• Ţine. Nu mă aștepta mai mult de două zile. Și nu te teme. O să întâlnești oameni care o să te ajute. Neapărat să pleci! Știi ce răspundere apasă pe umerii tăi. Sper că nu trebuie să îţi mai explic o dată. Asta a fost. Urează-mi succes și șterge-o… Trebuie să mă odihnesc.

Artiom abia găsi puteri să răspundă, strânse laba uriașă a lui Hunter și porni spre cortul lui, gârbovit de greutate misiunii încredinţate.

 

Capitolul 3

Dacă nu mă întorc…

Artiom era sigur că va acasă fi supus unui interogatoriu și Suhoi îl va scutura până va afla despre ce a discutat cu Hunter. În ciuda așteptărilor, tatăl său vitreg nu îl aștepta cu măciuca și cizme spaniole[28], ci dormea liniștit, epuizat după 24 de ore de mers. După un serviciu do o noapte și un coșmar de zi, Artiom trebuia să meargă la fabrica de ceai tot în schimbul de noapte. Lucra acolo ca să mai facă un ban în plus.

După decenii de trai subteran, în întuneric sau lumină roșiatică ștearsă, înţelesul cuvintelor zi și noapte s-a șters treptat. Noaptea, lumina din staţie era mai slabă, așa cum se întâmpla înainte, în trenurile de cursă lungă, pentru ca pasagerii să poată dormi, însă, cu excepţia situaţiilor când se defecta, nu se stingea niciodată.

După ani petrecuţi în întuneric, acuitatea vizuală a ochiului uman a crescut, însă tot nu putea concura cu vederea creaturilor care sălășluiau în tunelurile abandonate. Distincţia dintre noapte și zi era mai degrabă respectată din obișnuinţă decât din necesitate. Era convenabil ca majoritatea locuitorilor staţiei să doarmă concomitent, așa că noaptea se odihnea șeptelul, lumina era dată mai încet și nu aveai voie să faci zgomot. Oamenii ţineau evidenţa timpului după două ceasuri mari, câte unul la fiecare dintre cele două ieșiri ale staţiei. Aceste ceasuri aveau o importanţă deosebită, apropiată de cea a altor puncte strategice precum depozitul de armament, filtrele pentru apă sau generatorul electric. Erau supravegheate cu multă grijă, iar orice defecţiune, fie ea cât de mică, era reparată imediat. Atentatele la integritatea lor, nu doar cele ale diversioniștilor, chiar și simple ieșiri huliganice, erau pedepsite extrem de aspru, uneori cu exilul.

Staţia VDNH avea un cod penal rigid pe care administraţia îl folosea ca să judece prompt orice infracţiune. Diversiunile care vizau obiectivele strategice erau pedepsite cu maximă asprime. Cei care fumau sau făceau focul în afara spaţiului alocat pentru asta, precum și cei care nu respectau regimul armelor și explozibililor erau deposedaţi de avere și expulzaţi de pe teritoriul staţiei.

Aceste măsuri draconice erau justificate de precedentul staţiilor care arseseră deja din temelii. Focul s-a răspândit instantaneu în orășelul de corturi, înghiţindu-le pe toate fără mofturi, iar urletele sălbatice de durere au răsunat săptămâni întregi în urechile locuitorilor din staţiile vecine. Lanternele călătorilor ocazionali scoteau la iveală corpuri carbonizate, ţinute laolaltă de cauciucul topit și de foile de cort. Din când în când, în lumina tremurătoare rânjeau dinţi plesniţi din cauza căldurii extraordinare.

Pentru a nu avea aceeași soartă, restul staţiilor au introdus pedepse drastice pentru gestionarea neglijentă a focurilor.

Cu expulzarea mai erau pedepsite furtul, sabotajul și eschivarea de la muncă. Având în vedere, însă, că fiecare putea vedea ce face celălalt, iar în staţie locuiau puţin peste două sute de persoane, infracţiuni erau comise destul de rar, iar când se întâmpla, de obicei vinovat se făcea un străin.

Munca era obligatorie și fiecare, de la mic la mare, trebuia să își îndeplinească norma zilnică. Ferma de porci, plantaţiile de ciuperci, cârnăţăria, fabrica de ceai, staţia de pompieri și cea de ingineri, armurăria – fiecare locuitor lucra măcar într-unul din aceste locuri. Bărbaţii mai erau obligaţi să stea de gardă într-unul din tuneluri la fiecare 48 de ore. În timpul confruntărilor militare sau din cauza apariţiei vreunui pericol din întunecimile metroului patrulele erau sporite de trei până la patru ori, iar în spatele lor stăteau rezerve pregătite de luptă.

O asemenea organizare precisă putea fi întâlnită doar în câteva staţii, de aceea faima staţiei VDNH îi făcea pe mulţi să încerce să se stabilească aici, cu toate astea, puţini primeau permisiunea să rămână.

Artiom mai avea patru ore până când trebuia să intre în schimbul de noapte la fabrica de ceai, așa că se îndreptă târșit către prietenul lui cel mai bun, Jenea, acela care îl convinsese cu mult timp în urmă să urce la suprafaţă.

Jenea, care era de o seamă cu Artiom, locuia împreună cu părinţii lui și o soră mai mică. Asemenea cazuri în care să se salveze toţi membrii familiei erau extrem de rare, iar Artiom își invidia în secret prietenul. Își iubea, fără îndoială, tatăl vitreg, și continua să îl respecte chiar și după ce îl văzuse cedând psihic, însă înţelegea în același timp că Suhoi nu îi este rudă de sânge. Din această cauză nu îi spusese niciodată tată.

Suhoi, care îi ceruse lui Artiom să îl numească nenea Sașa, a ajuns să își regrete rugămintea. Anii treceau iar el, bătrân lup al tunelelor, așa și nu a reușit să își întemeieze o familie. Nu avea nici măcar o femeie care să îl aștepte din expediţii. Îl strângea inima la vederea mamelor cu copii și visa la ziua în care nu va mai fi nevoit să ia calea întunericului fără să știe când și dacă se va întoarce. Poate atunci, spera el, se va găsi o femeie dispusă să fie doar a lui și să îi nască copii care îi vor spune tată, nu nenea Sașa. Bătrâneţea și neputinţa se apropiau însă cu pași repezi, ar fi fost timpul să se grăbească, dar Suhoi nu reușea nicicum să se smulgă din avalanșa de misiuni care se succedau. Nu era nimeni în care să aibă încredere, căruia să îi încredinţeze secretele meseriei, contactele, nimeni care să poată prelua obligaţiunile lui de serviciu, pentru ca el să își găsească o slujbă călduţă în staţie. Suhoi luase demult în calcul o ocupaţie mai liniștită, știa că poate să conteze chiar pe un loc în administraţie datorită prestigiului, excelentelor servicii aduse staţiei precum și legăturilor strânse cu conducătorii staţiei. Din păcate, un înlocuitor destoinic nu se vedea nici măcar la orizont, așa că Suhoi amâna retragerea de pe o zi pe alta, continuând să stropească cu sângele și sudoarea lui granitul tunelelor de aiurea.

Artiom știa că Suhoi, în pofida iubirii aproape paterne pe care i-o purta, nu îl ia în calcul pentru a-i fi succesor și îl considera un găgăuţă. Nu îl lua cu el în expediţii, chiar dacă Artiom era deja mare și nu mai putea fi speriat cu povești despre zombi sau șobolani care mănâncă copii. Suhoi nu înţelegea că din cauza acestei neîncrederi Artiom se avânta în cele mai nebunești peripeţii pentru care tot Suhoi trebuia să îl pedepsească. Probabil cercetașul voia ca Artiom să nu fie expus riscurilor inutile ale metroului și să ducă exact viaţa pe care și-o dorea chiar Suhoi: o existenţă calmă în afara oricărui pericol, împărţită între muncă și familie, fără ca anii tinereţii să fie irosiţi în van. Însă nutrind o asemenea viaţă pentru Artiom, uita că până și el, înainte să și-o dorească, trecuse prin focul a sute de aventuri. Acum în Suhoi vorbea nu înţelepciunea anilor ci oboseala lor. Artiom, pe de altă parte, fierbea de energie. Viaţa lui era la început, iar gândul că ar trebui să și-o petreacă în vegetaţie, fărâmiţând și uscând ciuperci, schimbând scutece, fără să îndrăznească a se arăta dincolo de 200 de metri, i se părea insuportabil. Dorul de ducă creștea cu fiecare zi, fiindu-i din ce în ce mai limpede ce viaţă are în gând Suhoi pentru dânsul. Cariera în industria ceaiului și ipostaza de familist erau pe ultimul loc în topul preferinţelor lui Artiom.

Hunter a intuit foamea de aventură a lui Artiom, dorinţa de a intra în tuneluri și a le străbate în căutarea necunoscutului, în întâmpinarea destinului. Tocmai din acest motiv i-a încredinţat această misiune deosebit de riscantă. Vânătorul avea fler, câteva minute de conversaţie i-a fost de ajuns pentru a decide că poate să aibă încredere în Artiom. Chiar dacă acesta nu va duce misiunea la bun sfârșit, cel puţin nu va rămâne în staţie în cazul în care Hunter nu s-ar întoarce de la Grădina Botanică.

Și Hunter nu s-a înșelat.

Din fericire Jenea era acasă așa că Artiom putea să-și îndulcească seara cu cele mai recente bârfe și un ceai tare.

• Excelent, exclamă el când îl văzu pe Artiom. Și tu ai repartizare noaptea asta la fabrică? Uite că și eu am. Îmi era așa lehamite încât intenţionam să cer conducerii să mă mute. Dacă o să fim împreună, voi răbda. Ai făcut azi de gardă? Cum a fost? Am auzit că aţi avut motiv de alertă… Ce s-a întâmplat?

Artiom se uită cu subînţeles la sora mai mică a lui Jenea, pe care conversaţia o făcu atât de curioasă încât încetase să îndese resturi de ciuperci în păpușa de cârpe cusută de mama ei și, ţinându-și răsuflarea, se zgâia la ei cu ochi rotunzi.

• Auzi, puștoaico, rosti Jenea cu asprime, înţelegând unde bate Artiom, ia-ţi jucăria și du-te de te joacă la vecini. Parcă te chema Katia în ospeţe. Cu vecinii trebuie să te ai bine, așa că ia-ţi păpușile și – valea.

Fetiţa chiţcăi revoltată. Arborând un aer bosumflat, începu să își strângă lucrurile comunicându-i cu obidă păpușii care, cu ochi de mort, se uita absent în tavan: „Măi, ce oameni importanţi. De parcă n-aș ști că o să vorbească despre ciupercuţele[29] lor”.

• Ești prea mică, Lena, ca să vorbești despre ciupercuţe. Nici nu ţi s-a uscat laptele pe buze, o puse Artiom la punct.
• Ce înseamnă lapte, rosti fetiţa cu mirare, ducându-și mâna la buze.

Nimeni nu se obosi să îi răspundă și întrebarea rămase în aer. După ce ieși, Jenea trase fermoarul de la intrare și întrebă:

• Ce-a fost acolo? Scuipă tot. Am auzit tot felul de gogomănii. Unii vorbesc despre un șobolan gigantic, alţii spun că aţi speriat o iscoadă de-a cioroilor, ba chiar că aţi rănit-o. Cui să îi dau crezare?
• Nimănui, îl sfătui Artiom. Mint cu toţii. A fost un câine. Un căţeluș. Andrei, pușcașul marin, l-a luat sub aripa lui. A spus că e ciobănesc german.
• Ba eu chiar din gura lui Andrei am auzit că a fost un șobolan, spuse Jenea cu mirare. Iese că m-a prostit în faţă?
• Ce, nu știi duma lui de suflet? Cu șobolanul cât un porc? Așa e el, glumeţ, îi explică Artiom. Tu ce mai faci? Ce mai zic băieţii?

Prietenii lui Jenea era negustori, făceau comerţ cu ceai și șuncă la iarmarocul din Bulevardul Păcii. Înapoi veneau cu multivitamine, cârpe, diverse nimicuri. Uneori reușeau să facă rost de petrol sau chiar cărţi pătate, cu paginile rupte, care cine știe prin ce minune ajunseseră la Bulevardul Păcii, trecând dintr-un buzunar în altul, din desagă în desagă, de la un negustor la altul, până să intre definitiv în posesia cuiva.

La VDNH se mândreau cu faptul că, în ciuda condiţiilor din ce în ce mai vitrege și a distanţei faţă de centru și de căile comercială, reușeau nu doar să supravieţuiască, ci și să întreţină spiritualitatea care se stingea rapid pe tot întinsul metroului. Conducerea staţiei acorda o atenţie deosebită acestei chestiuni. Copii erau neapărat învăţaţi să citească, iar staţia dispunea chiar de o bibliotecă micuţă, unde ajungeau majoritatea cărţilor achiziţionate de negustori. Problema era că negustorii nu aveau luxul de a alege, cumpărau ce era, inclusiv maculatură, însă locuitorii staţiei dezvoltaseră un asemenea cult pentru cărţi încât și cea mai idioată cărţulie era tratată cu respect și nimeni niciodată nu s-ar fi încumetat să îi rupă barem o foaie.

Cărţile erau relicve ale lumii minunate care nu mai exista și pe care o rândurile scrise o făceau pentru câteva clipe să renască. Adulţii au sădit sentimentul de adulaţie în copiii care, condamnaţi la un univers nesfârșit de coridoare înguste și întunecate, nu aveau nici o amintire despre lumea dispărută. O asemenea atitudine faţă de cuvântul tipărit putea fi întâlnită doar în câteva staţii, iar cei de la VDNH socoteau cu mândrie că staţia lor este unul dintre ultimele bastioane ale civilizaţiei în avanpostul sudic al liniei Kaluga-Riga.

Artiom și Jenea citeau și ei. Jenea își aștepta de fiecare dată cu nerăbdare prietenii de la târg și le sărea primul în întâmpinare, cercetând dacă n-au pus mâna pe ceva nou. Astfel, cartea nimerea mai întâi la Jenea și abia apoi în bibliotecă. Lui Artiom îi aducea Suhoi cărţi din călătoriile lui. În cortul lor era o adevărată poliţă cu cărţi îngălbenite de trecerea timpului. Unele purtau pecetea mucegaiului, altele erau roase de șoareci, iar câteva aveau filele pătate de sânge uscat. În cortul lui Suhoi erau cărţi pe care probabil nu le mai puteai găsi nicăieri în metrou – Marquez, Kafka, Borges, Vian, precum și câteva volume de clasici ai literaturii ruse.

• De data asta băieţii n-au găsit nimic, răspunse Jenea. Un tip i-a spus lui Leoha că așteaptă luna viitoare un transport de cărţi din Polis. A promis că-i dă câteva.
• Lasă cărţile, replică Artiom. Ce se mai aude? Care-i situaţia?
• Situaţia? La fel. Umblă felurite zvonuri, ca de obicei, doar știi că negustorii nu pot trăi fără să bârfească. Nici de mâncare n-au nevoie, poţi să îi hrănești cu zvonuri. Să îi crezi sau nu, e altă întrebare. Parcă e liniște peste tot. Asta dacă e să comparăm cu timpurile când Hansa lupta cu roșii. Da! – își aminti el – au interzis comercializarea prafurile pe teritoriul Bulevardului. Dacă îţi găsesc prafuri, ţi-l confiscă și te dau afară din staţie, plus că ţi-o trec la dosar. Leoha spune că dacă te prind a doua oară, primești interdicţie câţiva ani pentru staţiile Hansei. Pentru toate! Iar asta înseamnă moarte pentru un negustor.
• Ei, hai. De ce le-au interzis?
• Cică l-au trecut la droguri, având în vedere că provoacă halucinaţii. Ţi se usucă creierul dacă iei des. Au grijă de sănătatea populaţiei, vezi Doamne.
• Lasă-i să aibă grijă de ai lor. Pe ai noștri de ce nu-i lasă în pace?
• Știi ce, coborî Jenea glasul. Leoha spune că ei în genere au pornit o deză în ceea ce privește sănătatea.
• Ce-i asta? Întrebă Artiom cu uimire.
• Fii atent. Leoha a mers o dată dincolo de Bulevardul Păcii, pe linia noastră. Până la Suhariov. Avea niște afaceri dubioase acolo, n-a vrut să spună ce fel de afaceri. Acolo a făcut cunoștinţă cu un nene interesant. Vrăjitor.

Artiom nu se putu abţine să râdă.

• Vrăjitor?! La Suhariov?! Tare mai bate câmpii Leoha acesta al tău. Mai spune că i-a dăruit o baghetă magică. Sau poate iarba fiarelor.
• Bine că ești șmecher, se supără Jenea. Crezi că știi mai multe decât alţii? Dacă n-ai văzut sau n-ai auzit nu înseamnă că nu există. În mutanţii de pe linia Fili crezi?
• Ce-i acolo de crezut? E limpede că există. Mi-a povestit tatăl vitreg despre ei. Despre vrăjitori, însă, nu ţin minte să-mi fi zis ceva.
• Cu tot respectul pentru Suhoi, nici el nu cred că știe tot ce există pe lumea asta. Ori poate pur și simplu nu a vrut să te sperie. În fine, dacă nu vrei să auzi, treaba ta.
• Haide, Jenea, povestește, îl îmbună Artiom. Sună interesant, deși bizar…
• Așa, deci. Au înnoptat lângă foc. Știi că la Suhariov nu există locuitori permanenţi. Hansa nu permite negustorilor să stea peste noapte pe teritoriul lor. Iar pe lângă negustori se ţin tot felul de inși – șarlatani, hoţi, etc. Tot acolo trag cei care călătoresc spre sud. În tunelurile de după Suhariov nu trăiește nimeni, nici mutanţi, nici șobolani, cu toate astea oamenii care încearcă să le traverseze dispar adesea fără urmă. Următoarea staţie după Suhariov e Turgheniev, ea se învecinează cu linia Roșie. Înainte era un pasaj către Ohotnîi Rjad – roșii au redenumit-o în Kirov, cică a fost un comunist pe care îl chema așa… S-au temut cei de la staţia Turgheniev să se învecineze cu roșii așa că au baricadat trecerea. Acum Turgheniev e pustie, au abandonat-o. Așa că ai mult de mers de la Suhariov până la cea mai apropiată așezare omenească. Uite în tunelul acela dispar oameni. Dacă te pornești singur, e un pariu aproape sigur că nu mai ieși, trec doar caravanele de minim zece oameni. Cei ce ies teferi spun că e un tunel obișnuit, curat, pustiu, drept ca o săgeată, nici n-ai unde să dispari. Nu se vede nici un suflet, nici o spurcăciune… Apoi peste o zi aude cineva cât de curat și drăguţ e acolo, scuipă pe superstiţii, intră în tunel și – gata, parcă l-a păscut vaca. A fost și nu-i.
• Ziceai ceva de un vrăjitor, îi aminti Artiom.
• Acuși ajungem și la vrăjitor, ai puţintică răbdare. După cum ziceam, oamenii se tem să treacă acest tunel câte unul, așa că își caută la Suhariov tovarăși de drum. Dar dacă nu există piaţă, nici oameni nu sunt, așa că trebuie să stai uneori zile întregi până se strâng suficienţi călători. Cu cât e mai mare caravana, cu atât e mai sigur. Leoha spune că poţi să întâlnești oameni extrem de interesanţi acolo. Găsești din plin și terchea-berchea, așa că trebuie să discerni. Se întâmplă să ai noroc și atunci afli niște lucruri… În fine, Leoha a întâlnit un vrăjitor. Nu e ceea ce crezi, un Hottabîci[30] oarecare dintr-o lampă fermecată…
• Hottabîch era un gin nu un vrăjitor, îl corectă Artiom prudent, însă Jenea îi ignoră comentariul.
• Gagiul era ocultist. Și-a petrecut jumătate din viaţă studiind cărţi despre misticism. Leoha pomenea des pe nu-știu-care Castaneda[31]… Omul nostru se pare că citea gândurile și putea vedea viitorul… Găsește lucruri, anticipează pericole… Spunea că vede spirite. Îţi imaginezi – și aici Jenea făcu o pauză de efect – călătorește fără armă. Doar cu un briceag pentru a tăia mâncarea și un toiag din plastic. Spunea el că cei care fabrică prafurile și cei care le trag sunt nebuni deopotrivă. Acestea nu sunt prafuri și nici ciupercuţele nu sunt ciupercuţe. Aceste ciuperci nu cresc în mod natural în zona temperată. Mie, apropo, mi-a căzut sub mână un ghid turistic și m-am convins că nu scria nimic despre acest soi de ciuperci. Nici măcar ceva similar nu era. Cei care le administrează crezând că sunt un halucinogen obișnuit se înșeală, a spus vrăjitorul acela. Dar dacă le prepari un pic diferit, aceste ciupercuţe te pot duce într-o lume din care poţi acţiona asupra realităţii în care trăim cu toţii.
• Vrăjitorul tău e pur și simplu un narcoman, făcu Artiom cu convingere. La noi multă lume bagă prafuri ca să se destindă, doar știi și singur, însă n-a ajuns nimeni într-un asemenea hal. Nenea e dependent. Zilele i-s numărate. Fii atent, mi-a povestit nenea Sașa o istorioară, nu mai ţin minte despre ce staţie era vorba, s-a legat de el un bătrânel, îi spunea că e un mediu extrem de puternic și că împotriva lui luptă alţi medii ca și dânsul, ajutaţi de extratereștri, doar că de partea răului. Aproape că l-au răzbit, nu știe dacă va rezista noaptea care vine pentru că toate forţele îi sunt canalizate pentru lupta mentală. Era o staţie similară cu Suhariov, pe jumătate goală, în care oamenii fac focuri și stau lângă ele peste noapte ca să își continue drumul a doua zi. Să zicem că trec pe lângă ei trei oameni. Bătrânelul îi spune înfricoșat că unul din cei trei, acel din mijloc, este adeptul întunericului, un mediu înrolat în armata răului, iar cei din părţi sunt extratereștri care îl ajută. Mai marele lor sălășluiește în cel mai cel mai adânc loc al tunelului… Nenea Sașa mi-a spus cum îl chema… cumva cu ski la urmă. Și zice, chipurile, că nu vor să se dea în vileag faţă de nenea Sașa. Nu vor să afle alţii despre lupta lor. Ei mă atacă energetic, iar eu am ridicat un scut, spunea bătrânelul. Cică nu se lasă el așa ușor. Găsești că e amuzant însă nenea Sașa n-a fost de aceeași părere. Imaginează-ţi că te afli într-un loc uitat de Dumnezeu, nici nu știi ce poate să se întâmple… S-ar părea că e o tâmpenie, și totuși… Așa că lui nenea Sașa, deși își repeta că are în faţa lui un om bolnav, probabil schizofrenic, începe să i se pară că individul din mijloc se uită parcă urât la el, ba și ochii i-au lucit straniu într-un rând.
• Prostii, făcu Jenea fără să fie prea sigur.
• Poate că sunt prostii, însă în staţii străine și depărtate trebuie să fii pregătit pentru orice… Bătrânelul îi spuse că acuși va avea loc ultima lui bătălie cu forţele răului. Dacă va pierde, iar puterile îi sunt pe terminate, atunci s-a sfârșit. Cică înainte ar fi fost mulţi medii în tabăra binelui și lupta era egală, însă cei răi au prevalat, iar el, bătrânelul, este printre ultimii. Poate chiar ultimul. Dacă piere el și forţele răului ies învingătoare, s-a zis cu noi. Ne-am dus pe copcă.
• Suntem demult acolo, observă Jenea.
• Ba nu, dacă mai putem să ne zbatem înseamnă că nu-i totul pierdut, replică Artiom. Să-ţi zic mai departe. Bătrânelul face către nenea Sașa: „Fiule! Dă-mi ceva de mâncare, să prind la puteri pentru lupta care se apropie… De rezultatul ei depinde soarta tuturora, inclusiv a ta” Ai înţeles? Bătrânelul căuta ceva de mâncare. Așa și vrăjitorul tău, zic eu. Sau poate îi lipsește o doagă.
• Ţie îţi lipsesc mai multe. Nici n-ai ascultat până la capăt… Pe urmă, de unde știi că bătrânelul minţea. Apropo, cum îl chema? Suhoi nu ţi-a spus?
• Mi-a spus, dar nu mai ţin minte. Cumva ilar… Bo…Borfașul, sau poate Botosul… Vagabonzii poartă adesea porecle stupide în loc de nume. De ce întrebi? Pe vrăjitorul tău cum îl chema?
• Lui Leoha i-a spus că îi zice Carlos. Din cauza asemănării. Nu mi-e clar ce a avut în vedere prin asta, însă așa a sunat explicaţia lui. Degeaba n-ai ascultat până la urmă. La sfârșit i-a spus lui Leoha că mâine ar fi bine să nu intre în tunel – iar Leoha taman a doua zi intenţiona să pornească la drum. L-a ascultat pe vrăjitor și bine a făcut. A doua zi niște bandiţi au atacat o caravană în tunelul dintre Suhariov și Bulevardul Păcii, deși acest tunel se consideră sigur. Jumătate de caravană a pierit. Restul abia au scăpat. Uite-așa.

Artiom căzu pe gânduri.

• Se înţelege că n-ai cum să știi la sigur. Orice e posibil. Nenea Sașa mi-a povesti că asemenea lucruri s-au mai întâmplat. Mi-a mai spus că la staţiile extrem de îndepărtate, acolo unde oamenii se sălbăticesc și uită că sunt fiinţe raţionale, au loc fenomene pe care gândirea noastră logică nu e în stare să le explice. N-a vrut să precizeze ce fel de fenomene. De fapt, nici nu eram eu cel cu care vorbea, pur și simplu s-a întâmplat să aud.
• Ha! Ţi-am zis! Uneori aud vorbindu-se despre lucruri pe care un om obișnuit nu le-ar crede nici în ruptul capului. Mie Leoha mi-a mai povestit data trecută o istorioară interesantă. Ai chef să o asculţi? Așa ceva probabil că n-ai auzit nici de la Suhoi. Leoha a cules-o în târg de la un negustor de pe linia Serpuhov… Crezi în stafii?
• Păi… După discuţiile cu tine mă întreb dacă să cred sau nu. Pe urmă petrec ceva timp cu oameni normali și îmi vin în fire… răspunse Artiom abia reţinându-și un zâmbet.
• Dar dacă lași gluma la o parte?
• Cum să-ţi zic, am mai citit câte ceva. Apoi, nenea Sașa mi-a mai povestit. Ca să fiu sincer, nu am rămas foarte convins. În genere, Jenea, nu te înţeleg. Aici la staţie trăim un coșmar perpetuu cu acești întunecaţi, niște creaturi care nu se mai întâlnesc altundeva. Pun pariu că în staţiile centrale viaţa noastră cotidiană stă la baza unor povești de groază, iar cei care le povestesc se întreabă unul pe altul: „Crezi în legendele despre cioroi”. Nu avem destule pe cap?
• Oare nu te interesează nimic altceva în afară de ceea ce poţi vedea și pipăi? Nu cumva crezi că lumea încetează să există în afara razei tale vizuale? Cârtiţa, de pildă, e oarbă din născare. Asta nu înseamnă că lucrurile pe care nu le vede nu există în realitate… Așa că…
• Fie… Ce ai început să povestești? Despre negustorul de pe linia Serpuhov?
• Despre negustor? Odată Leoha a intrat în vorbă cu un bărbat. De fapt, nu era chiar de pe Serpuhov ci de pe Inel. Cetăţean al Hansei. Locuiește însă la Dobrînin. Au acolo un pasaj spre Serpuhov. Nu știu dacă Suhoi ţi-a vorbit despre asta, însă pe linia asta dincolo de Inel nu locuiește nimeni. Până la următoarea staţie, Tula – dacă nu greșesc, stau pichetele Hansei ca măsură de siguranţă. Vezi tu, linia e nelocuită, nici nu știi ce poate să își facă apariţia acolo. De asta ţin sub supraveghere o zonă tampon. Dincolo de Tula nu călătorește nimeni. Se spune că n-ai ce căuta acolo. Toate staţiile sunt pustii, aparatura e distrusă, viaţa e imposibilă. Nici sălbătăciuni nu îţi ies în cale – animale sau monștri, sau măcar vreun șobolan. Pustiu. Avea negustorul acela un prieten căruia îi plăcea să hoinărească, și prietenul acela al lui s-a aventurat dincolo de staţia Tula. Nu știu ce i-a dat ghes acolo. Pe urmă i-a povestit negustorului ce a văzut, i-a spus că lucrurile pe linia Serpuhov nu-s deloc așa cum par. Nu degeaba e pustiu. A spus că se întâmplă niște lucruri pe care omul nu și le-ar putea imagina. Nu e o întâmplare că Hansa nu încearcă să colonizeze acel teritoriu, fie doar pentru plantaţii sau ferme.

Jenea se opri, simţind că Artiom s-a debarasat de cinismul lui sănătos și asculta cu gura căscată. Se făcu mai comod și spuse, jubilând muţește:

• Cred că nu te interesează asemenea povești pentru copii. Hai să te servesc cu un ceai.
• Lasă ceaiul. Mai bine spune-mi de ce Hansa nu a colonizat acele locuri. E ciudat, într-adevăr. Nenea Sașa mi-a spus că în ultima vreme au probleme cu suprapopularea, nu e loc pentru toţi. De ce s-ar da în lături să mai pună mâna pe spaţiu neutilizat? Nu le stă în fire.
• Ești curios, deci? Așadar, pribeagul acela a mers destul de departe. Spunea că mergi, tot mergi, și nu întâlnești nici un suflet. Nimic – nimic, ca în tunelul de după Suhariov. Nici măcar șobolani, îţi imaginezi? Doar apa picură din tavan… Staţiile stau părăsite, cufundate în întuneric, îţi lasă senzaţia că n-a trăit nimeni niciodată acolo. Ai permanent senzaţia că te afli în pericol… Te apasă… Cum nu erau obstacole, mergea repede. În jumătate de zi a lăsat în urmă 4 staţii. Un nebun, fără îndoială. Cine altul s-ar aventura în pustie de unul singur? Așa deci, a ajuns la staţia Sevastopol. Este acolo un pasaj spre Kahov. Cred că știi linia Kahov, are doar trei staţii. E mai degrabă o greșeală decât linie. Un fel de apendice… La Sevastopol a hotărât să facă popas. Obosise. A găsit acolo niște scânduri, a făcut un foc să se îmbărbăteze și s-a băgat în sacul de dormit. Iar la căderea nopţii…

Aici Jenea se sculă, se întinse cât era de lung și, cu un zâmbet sadic, spuse:

• Să știi că am poftă de un ceai, și, fără să aștepte răspuns, ieși cu ceainicul din cort, lăsându-l pe Artiom să proceseze cele auzite.

Pe Artiom îl deranjă această întrerupere inopinată, însă decise să îi spună lui Jenea tot ce crede despre el abia după ce acesta va fi terminat de povestit. Pe neprins de veste gândurile îl purtară către Hunter și rugămintea – mai degrabă ordinul – lui. Apoi se întoarse la istorisirea lui Jenea.

Acesta se întorsese între timp și umplu cu ceai niște pahare de sticlă cu cofraj de metal, niște rarităţi astăzi. Din ele odinioară pasagerii trenurilor obișnuiau să bea ceai veritabil. Îl îmbie pe Artiom:

• Bea, o să ai nevoie… Deci, s-a culcat călătorul lângă foc și în jur se lasă o tăcere apăsătoare ca o plapumă, de parcă și-ar fi înfundat urechile cu vată. În miez de noapte îl trezește un zgomot diavolesc, imposibil. L-au trecut sudori reci și a ţâșnit din sac. Deodată se aude un râs de copil. Hohote nestăpânite de râs dinspre căile de acces. Într-un loc abandonat, la patru staţii de cea mai apropiată așezare omenească. Reacţia e justificată. În continuare un tren intră în staţie, un tren adevărat complet echipat. Farurile străluceau să îl orbească, noroc că și-a ferit ochii la timp. Prin ferestrele luminate se vedeau oameni… și toate astea într-o liniște deplină! Nici un sunet! Nu se auzea zumzăitul motorului, nici toaca roţilor… Trenul trece prin staţie și își continuă drumul în tunel în perfectă liniște… Înţelegi? Tipul a rămas siderat, l-au apucat palpitaţiile… Oamenii din compartimente păreau vii, purtau discuţii pe care nu-ţi era dat să le auzi… Iar trenul trece vagon cu vagon pe lângă el și în ultimul vagon vede un copil, nu mai mare de șapte ani, care îl privește. Îl privește, arătându-l cu degetul, și râde. Iar râsul acesta se aude clar! În liniștea groasă tipul își aude bătăile inimii și râsul copilului. Trenul intră în tunel și râsul răsună evanescent. Pe urmă se instaurează Nimicul. Și liniște mortală, îngrozitoare.
• După care s-a trezit, făcu Artiom răutăcios, dar cu speranţă în glas.
• Dacă ar fi fost așa! S-a aruncat către focul care abia pâlpâia, și-a strâns lucrurile în grabă și a luat-o la goană spre Tula. A fugit fără oprire timp de o oră, atât de tare se speriase.

Artiom nu găsi nimic de comentat așa că tăcu. În cort domnea pe moment liniștea. Reuși să se stăpânească și, tușind pentru a-și drege vocea, îl întrebă pe Jenea cu o indiferenţă perfect jucată:

• Crezi că așa s-a întâmplat?
• Nu e prima oară când aud asemenea lucruri despre linia Serpuhov – răspunse Jenea – doar că nu ţi le zic pe toate. Cu tine nu poţi să vorbești ca oamenii. Începi imediat să te spargi în figuri… Hai, Artiom, e timpul să mergem la lucru. Trebuie să ne pregătim, continuăm discuţia acolo.

Artiom se sculă fără prea mare chef și se duse acasă ca să-și ia ceva de îmbucat pentru lucru. Suhoi dormea, staţia era cufundată în liniște – probabil că sunase deja stingerea – iar până la schimbul de noapte rămăsese extrem de puţin. Trebuia să se grăbească. Trecând pe lângă cortul pentru oaspeţi în care era cazat Hunter, Artiom văzu că ușa era dată la o parte, iar cortul era gol. Inima i se strânse. Începea să înţeleagă că discuţia cu Hunter nu a fost un vis și că, probabil, evoluţia ulterioară a evenimentelor îi vor determina ireversibil destinul.

Fabrica de ceai se afla într-o înfundătură, la o ieșire din metrou blocată pentru totdeauna. Putea fi numită fabrică doar cu multă îngăduinţă, toată munca era efectuată manual. Utilizarea electricităţii pentru producţia ceaiului ar fi fost o risipă. După paravanele de metal care delimitau staţia de fabrică erau întinse de la un perete la altul cabluri de metal pe care atârnau la uscat pălării de ciuperci. Când aerul era deosebit de umed, sub cabluri erau aprinse focuri nu prea mari ca să se usuce mai repede și să nu mucegăiască. Sub cabluri stăteau mese pe care lucrătorii tăiau și apoi zdrobeau pălăriile uscate. Ceaiul obţinut era împachetat în hârtie sau polietilenă, în funcţie de ce avea staţia în acel moment, nu înainte ca să i se adauge un ingredient secret, componenţa căruia o cunoștea doar directorul fabricii. Acesta era procesul deloc complicat al producerii ceaiului. Dacă nu ar fi fost discuţiile lungi din timpul lucrului, cele opt ore de prelucrat ciuperci ar fi fost, probabil, extrem de epuizante.

Artiom îl avea coleg de tură pe Jenea și acel Kiril miţos cu care stătuse lângă foc în timpul ultimei gărzi. Kiril se învioră la vederea lui Jenea și porni să îi povestească ceva ce nu terminase la ultima lor discuţie. Artiom se plictisi pe la jumătatea istorisirii să asculte și se pierdu în propriile gânduri. Istoria despre linia Serpuhov pe care i-o relatase Jenea începea să i se șteargă din minte, iar în locul ei urca la suprafaţă conversaţia cu Hunter, despre care Artiom uitase complet.

Ce era de făcut? Însărcinarea dată de Hunter era prea serioasă ca să o alunge din minte. Dacă lui Hunter nu-i iese cum și-a plănuit? Ce și-a pus în gând e nebunie curată, să se ducă în bârlogul inamicului, acolo unde frige cel mai tare. Pericolul la care se supune este uriaș, nici Hunter nu îi poate aprecia corect amploarea. Poate doar să presupună ce îl așteaptă după 250 de metri, acolo unde dispar ultimele pâlpâiri ale focului de la cel mai avansat pichet, sau poate chiar de la cel mai avansat foc făcut de mâna omului la nord de VDNH. Știa despre întunecaţi tot ce știe fiecare dintre locuitorii VDNH-ului, cu toate astea nimeni nu s-ar fi încumetat la o asemenea faptă. Ca atare, nici nu era sigur că anume pe la Grădina Botanică se infiltrau lepădăturile în metrou. Mare era probabilitatea că Hunter nu va fi în stare să ducă la bun sfârșit misiunea pe care și-o propuse. Pericolul din nord era în mod evident prea mare și sporea prea repede ca să fie loc de amânare. Poate că Hunter știa ceva în plus despre natura acestui pericol, informaţii pe care nu le-a împărtășit nici lui Suhoi nici lui Artiom. După cum se vede, era conștient de riscul la care se expune și s-a pregătit pentru cel mai rău scenariu, altfel nu se explică de ce l-a pregătit pe Artiom pentru o asemenea turnură de evenimente. Înseamnă că probabilitatea scenariului în care Hunter nu izbutește ce și-a propus și nu se întoarce în termenul anunţat este însemnată. Însă cum va putea Artiom să plece fără să anunţe pe nimeni – până și Hunter se temea să își dezvăluie planurile, alarmat fiind de creierele viermănoase – cum să răzbată un ageamiu la Polis de unul singur, prin pericolele ascunse sau evidente care îl pot pierde pe călătorul cel mai încercat? Artiom regretă că a căzut pradă farmecelor și privirii hipnotizatoare ale lui Hunter și i-a destăinuit secretul care i-a forţat mâna să accepte misiunea.

• Hei, Artiom! Artiom! Ai adormit? De ce nu răspunzi? Îl scutură Jenea. Auzi ce zice Kiril? Mâine seară pornește o caravană spre Riga. Se pare că administraţia noastră și-a dat acordul pentru unire și le trimite ajutor umanitar, având în vedere că vom fi fraţi cât de curând. La ei, se pare, s-a găsit un depozit plin cu cabluri. Conducerea vrea să le întindă între staţii, se spune că o să fie legătură telefonică. Sau măcar telegraf. Kiril mi-a zis că cine are liber mâine poate să meargă. Vrei?

Artiom gândi că soarta i-a scos în cale posibilitatea să se achite de promisiune dacă se va dovedi necesar, așa că încuviinţă din cap.

• Excelent, se bucură Jenea. O să mergem împreună. Kiril, trece-ne pe listă, în regulă? La cât plecăm, la nouă? N-am să uit!

Artiom rămase tăcut până la sfârșitul turei, fără să se poată smulge din vâltoarea gândurilor sumbre. În timp ce Jenea conversa cu Kiril, Artiom continua să mărunţească mecanic ciupercile, să le prefacă în pulbere, să ia altele de pe cabluri, taie – zdrobească – altele, iar în tot acest timp îl avea pe Hunter în faţa ochilor zicându-i că s-ar putea să nu se întoarcă, faţa calmă a unui om deprins să își riște viaţa fără ezitare, și totuși… Iar în mintea lui iminenţa furtunii se împrăștia ca o pată de cerneală.

După lucru Artiom intră la el în cort. Suhoi lipsea, se vede că plecase în treaba lui. Artiom se prăbuși în pat, își afundă faţa în pernă și adormi instantaneu, deși plănuise să își analizeze situaţia în liniște și singurătate.

Visul, dureros și delirant după discuţiile, gândurile și trăirile recente, îl învălui și îl trase cu hotărâre în bulboana lui. Artiom se văzu stând lângă foc la staţia Suhariov, lângă Jenea și vrăjitorul pribeag pe nume Carlos. Carlos îi învăţa să pregătească corect prafurile și le lămurea că e o crimă să le prepari așa cum le preparau ei la VDNH, pentru că aceste ciupercuţe nu sunt deloc ciuperci ci o nouă formă de viaţă inteligentă care, în timp, va înlocui poate umanitatea. Aceste ciuperci nu sunt fiinţe individuale, ci părţi unite prin neuroni ale unui întreg care se întinde prin tot metroul. Cel care consumă aceste prafuri nu doar se droghează, el intră în contact cu acest organism gigantic, cu această nouă formă de viaţă inteligentă. Dacă procedezi corect, poţi să te împrietenești cu ea și atunci aceasta îl ajută pe cel care a contact-o prin intermediul prafurilor. Pe urmă a apărut Suhoi și, ameninţând cu degetul, a spus că nu e bine să utilizezi prafuri pentru că de la utilizare îndelungată ţi se viermănoșează creierul. Atunci Artiom a vrut să verifică dacă așa stau lucrurile, s-a sculat, zicând tuturor că merge să se aerisească, s-a strecurat în spatele vrăjitorului cu nume spaniol și a văzut că acestuia îi lipsește vârful capului, iar prin gaură i se vede creierul înnegrit de viermuială. Viermi lungi sapă tunele noi în ţesutul cerebral, însă asta nu pare să îl deranjeze pe vrăjitor, el continuă să vorbească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic… Artiom se sperie și vru să fugă, începu să îl tragă pe Jenea de mânecă, cerându-i să se ridice și să meargă cu el, dar Jenea se scutura nerăbdător și îl ruga pe Carlos să povestească mai departe și Artiom vedea cum viermii din capul vrăjitorului se târâie pe podea spre Jenea, încearcă să îi intre acestuia în ureche…

…Văzând asta, Artiom o luă la sănătoasa încercând să se depărteze cât mai repede de staţie, însă își aduse aminte că acesta este tunelul în care nu ai voie să intri singur, doar în grup, așa că se întoarse și fugi înapoi, la staţie, însă din nu știu ce pricină nu era în stare să ajungă la ea, deși alerga din toate puterile. În acest moment în spatele lui se aprinse lumina și el își văzu umbra proiectată pe podeaua tunelului cu o logică și exactitate uluitoare pentru un vis. Se întoarse ca să vadă că din măruntaiele metroului vine spre el inexorabil un tren, orbindu-l cu farurile și asurzindu-l cu scrâșnetul infernal al motorului, cu păcănitul roţilor… Aici îl lăsară picioarele, de parcă i-ar fi lipsit în genere, iar pantalonii i-ar fi fost umpluţi cu cârpe.

Când trenul fu la câţiva metri de Artiom, vedenia pierdu din colorit și verosimilitate, după care dispăru. În locul trenului stătea Hunter, îmbrăcat în alb imaculat, într-o cameră cu pereţi orbitor de albi, lipsită de mobilă. Stătea așezat, cu bărbia în piept și ochii sfredelind podeaua. Pe urmă îi ridică și îl privi ţintă pe Artiom. Era o senzaţie ciudată, pentru că Artiom nu avea propriopercepţie, ci era un spectator absent la cele ce se întâmplau. Când Artiom se uită în ochii lui Hunter, simţi o neliniște neclară, de parcă trebuia să urmeze ceva important…

Atunci Hunter îi vorbi. Pe Artiom îl frapă sentimentul inexplicabil că cele ce se întâmplă sunt cât se poate de reale. În coșmarurile precedente era conștient într-o oarecare măsură că visează și că cele ce i se întâmplă sunt rodul imaginaţiei tensionate de peste zi. Din acest vis lipsea însă conștiinţa faptului că ar putea să se trezească în orice moment.

Încercând să îi înfrunte privirea, lui Artiom i se creă senzaţia că Hunter nu îl vede și încearcă să îi ghicească poziţia. Hunter îi vorbi încet și apăsat: „A venit timpul. Trebuie să duci la bun sfârșit ce mi-ai promis. Trebuie. Ţine minte: acesta nu este un vis! Acesta nu este un vis!”

Artiom deschise larg ochii. Stând cu ochii căscaţi, auzi încă o dată cu o claritate înspăimântătoare vocea înfundată, ușor răgușită: „Acesta nu este un vis!”

„Acesta nu este un vis”, repetă Artiom. Detaliile ultimului coșmar se ștergeau rapid din memorie, însă cea de-a doua parte a visului se păstra intactă și amănunţită. Straiele stranii ale lui Hunter, misterioasa cameră albă și cuvintele: „Trebuie să duci la bun sfârșit ce mi-ai promis” nu îi ieșeau din cap.

În cort intră tatăl lui vitreg și îl întrebă cu îngrijorare:

• Ia zi-mi, camarade, nu l-ai văzut pe Hunter de la discuţia de ieri? Se înserează, iar el nu-i de găsit nicăieri. Să fi plecat? Nu ţi-a spus ce avea de gând?
• Nu, nenea Sașa, voia să știe ce gândesc despre cum stau lucrurile în staţie, minţi Artiom.
• Sunt îngrijorat pentru el. Mă tem să nu facă vreo prostie. Să avem de tras și noi, și el, rosti mâhnit Suhoi. Nu știe în ce s-a băgat… Of! Azi nu lucrezi?
• Ne-am înscris cu Jenea în caravana pentru Riga – să le ducem ajutoare și să tragem pe drum înapoi cablu pentru telegraf, răspunse Artiom, înţelegând brusc că hotărârea era deja luată.

La gândul acesta se rupse ceva în el și simţi o ușurare stranie dublată de un vid interior, de parcă i-ar fi fost extrasă o tumoare care îi apăsa inima și îl împiedica să respire.

• Mai bine ai sta acasă, Artiom, decât să umbli hai-hui prin tunele… Vorbesc la pereți. Aș fi mers cu voi, aveam niște treabă la Riga în legătură cu asta, însă nu mă simt bine azi… Altă dată… Parcă nu acum trebuie să pleci. La 9, nu? Avem timp să ne luăm rămas bun. Pregătește-te, spuse Suhoi și ieși.

Artiom începu să își îndese neliniștit în rucsac lucruri trebuincioase pentru drum – lanternă, baterii, iar baterii, ciuperci, ceai, salam, un încărcător plin cu cartușe subtilizat mai demult, iar baterii… Să nu își uite pașaportul. La staţia Riga nu va avea nevoie de el însă dincolo de ea nu ai ce căuta fără pașaport, prima patrulă a unei staţii independente poate să te lege, ba chiar să te ciuruiască – în funcţie de politica lor… Capsula de la Hunter… Gata.

Aruncându-și rucsacul în spate, Artiom aruncă o ultimă primire în cort și ieși hotărât.

Grupul din care era compus caravana era adunat pe platformă, la intrarea în tunelul sudic. Pe șine era pregătită o drezină acţionată manual, încărcată cu lăzi pline cu ciuperci, carne și ceai, iar deasupra lăzilor trona un dispozitiv ingenios asamblat de meșterii locali – un aparat de telegrafiat.

Caravana mai includea, pe lângă Jenea și Kiril, încă doi oameni – un voluntar și un comandant desemnat de administraţie, însărcinat cu partea diplomatică a misiunii. Toţii membrii expediţiei, cu excepţia lui Jenea, erau pe loc și jucau domino, în așteptarea semnalului de plecare. Alături stăteau dispuse în piramidă cu ţevile în sus armele pentru misiune, cu încărcătoare de rezervă lipite la baza puștilor.

În sfârșit își făcu apariţia și Jenea, care trebuise să își hrănească surioara și să o încredinţeze vecinilor până veneau părinţii lor de la lucru.

Acum, când toţi erau gata pe plecare, Artiom își aminti că nu și-a luat rămas bun de la Suhoi. Cerându-și scuze și promiţând că nu stă mult, își dădu rucsacul jos și se grăbi înapoi. Cortul era gol, așa că Artiom se îndreptă se încăperile destinate înainte personalului, unde se afla acum administraţia staţiei. Suhoi era acolo, faţă în faţă cu Responsabilul de Staţie (conducătorul ales al VDNH). Cei doi discutau însufleţit. Artiom bătu în cadrul ușii și tuși încetișor.

• Bună ziua, Alexandr Nikolaevici. Pot să schimb două vorbe cu nenea Sașa?
• Desigur, Artiom, intră… Vrei ceva de băut? Răspunse Responsabilul afabil.
• Plecaţi deja, Artiom? Când vă întoarceţi? întrebă Suhoi ridicându-se cu tot cu scaun.
• Nu știu sigur… Când o da Domnul, murmură Artiom.

Înţelegea că s-ar putea să nu-și mai vadă niciodată tatăl și nu voia să îl mintă pe singurul om care îl iubea cu adevărat, spunându-i că se va întoarce mâine-poimâine, după care totul va fi ca înainte. Artiom simţi deodată o înţepătură în ochi și, spre marea lui rușine, îi simţi umezi. Pășin înainte, îl strânse cu forţă pe Suhoi în braţe. Tatăl lui rămase puţin surprins de gest și îi spuse ca să-l aline:

• Gata, Artiom, gata… Până mâine o să fiţi înapoi, nu-i așa?
• Mâine seară, dacă totul va merge brici, confirmă Alexandr Nikolaevici.
• Rămâi sănătos, nenea Sașa. Baftă! Rosti Artiom cu glas răgușit, apoi îi strânse lui Suhoi mâna și ieși în grabă, stânjenit de slăbiciunea manifestată.

Suhoi privi cu mirare în urma lui.

• De ce s-a înmuiat flăcăul acesta? Doar nu merge prima dată la Riga…
• Nu-i nimic, Sașa, nu-i nimic. O să vină vremea când o să se maturizeze flăcăul tău. O să-ţi fie dor de vremurile când te părăsea cu lacrimi în ochi pentru călătorii de 2 staţii. Ce părere ziceai că au cei de la Alexeev despre patrularea tunelurilor? Ne-ar prinde extrem de bine…

Și se întoarseră la ale lor.

Când Artiom se întoarse la grupul expediţionar, comandantul le înmână câte un pistol-automat sub semnătură și le spuse:

• Ce ziceţi, băieţi, medităm un pic înainte de călătorie? și se așeză pe banca lustruită de atâta fund. Restul îi urmară în tăcere exemplul.

După câteva minute comandatul exclamă:

• Să ne ajute Dumnezeu, după care se ridică și sărind din drezină, se puse în faţa ei, așa cum i se cădea unui comandat.

Artiom și Jenea, cei mai tineri, urcară la manivelă, pregătindu-se de munca deloc ușoară care urma. Kiril și celălalt voluntar se poziţionară în spatele drezinei, încheind plutonul.

• Să mergem, rosti comandantul.

Artiom și Jenea apăsară pe leviere, Kiril împinse din spate și drezina se porni scârţâind, înghiţind încetișor metrii de cale ferată, iar plutonul se pierdu în gura tunelului sudic.

 

Capitolul 4

Vocile tunelurilor

Lumina firavă a lanternei din mâna comandantului făcea să hoinărească pe pereţii tunelului o pată de un galben palid, lingea podeaua umedă și dispărea fără urmă când lanterna era îndreptată înainte. Acolo domnea bezna care înghiţea cu lăcomie lumina slabă a lanternelor dincolo de 10 pași. Drezina se tânguia melancolic, îndreptându-se spre nicăieri. Cei care o însoţeau spărgeau liniștea cu respiraţia lor greoaie și tropăit egal de cizme.

Toate pichetele sudice fură lăsate în urmă, ultimele pâlpâiri ale focurilor lor se stinseseră demult. Ieșiseră de pe teritoriul VDNH. Deși porţiunea dintre VDNH și Riga era considerată în ultima vreme aproape sigură, datorită relaţiilor bune de vecinătate, zvonurilor despre unire și circulaţiei susţinute dintre staţii, regulamentul indica vigilenţă maximă. Pericolul nu venea doar dinspre nord sau dinspre sud, adică cele două direcţii posibile ale tunelului. El putea să se ascundă deasupra lor, în sistemul de aerisire, putea să vină din dreapta sau din stânga, din nenumăratele ramificaţii de pe traseu, de după ușile încăperilor de serviciu sau pasajelor secrete, sau chiar de jos, din guri misterioase de canal uitate și abandonate de echipele de mentenanţă, acolo unde colcăiau lucruri teribile, lucruri în stare să îngrozească pe cel mai temerar, născute încă în vremurile când metroul era un simplu mijloc de transport….

Iată de ce lanterna comandantului cerceta necontenit pereţii, iar degetele celor din spate pipăiau necontenit închizătorul armelor, gata în orice moment să îl mute în regim de foc automat și să se înfigă apoi în trăgaci. Iată de ce toată lumea păstra tăcerea. Flecăreala făcea concentrarea să scadă și te împiedica să asculţi respiraţia tunelului.

Artiom începea să obosească. Lucra fără oprire, manivela cobora și urca ritmic, făcând mecanismul să emită un scârţâit monoton și roţile să se învârtească iar și iar. Se uita fără prea mult succes înainte, iar în cap îi răsuna cu fiecare ciclu, cu fiecare sunet al roţilor, remarca grea, zbuciumată a lui Hunter cum că împărăţia întunericului este cea mai răspândită formă de guvernare de pe teritoriul Metroului moscovit.

Încerca să se gândească cum anume ar putea el să ajungă în Polis, se străduia să urzească planuri, însă oboseala și durerea ascuţită care urca din picioarele flexate prin șale către mâini și gât alungau orice gând elaborat.

Sudoarea fierbinte și sărată i se aduna pe frunte, la început în picături mici, apoi, când picăturile s-au înmulţit și au devenit grele, au început să îi curgă în ochi. Pentru a le șterge trebuia să dea drumul la manivelă, iar asta însemna să lase tot greul deplasării drezinei pe Jenea. Sângele îi bubuia tot mai tare în urechi și Artiom își aminti cum, copil fiind, îi plăcea să stea în poziţii incomode ca să audă bubuitul sângelui, pentru că acest sunet îi amintea de pasul greu al soldaţilor din formaţiile de paradă… Cu ochii închiși, se imagina un mareșal ale cărui divizii credincioase trec în pas de defilare prin faţa lui, iar ultimul din fiecare rând îl salută, așa cum arătau desenele din cărţile despre armată.

Într-un final, comandantul rosti fără să se întoarcă:

• Bine, băieţi. Daţi-vă jos, sunteţi înlocuiţi. Am făcut jumătate de drum. Opriţi încetișor.

Artiom, schimbând o privire cu Jenea, sări din drezină și, înţelegându-se telepatic, se așezară amândoi pe șine, deși ar fi trebuit să ocupe poziţii în faţa și în spatele drezinei. Comandatul îi privi atent și spuse compătimitor: „Mucoșilor”.

• Mucoși, confirmă Jenea imediat.
• Sculaţi, sculaţi, nu-i timp de stat. Trebuie să mergem. Hai să vă spun o povestioară interesantă.
• Și noi putem să vă spune câte-n lună și în stele, declară Jenea cu încredere, nevoind să se ridice.
• Poveștile voastre le cunosc. Despre cioroi, despre mutanţi. Despre ciupercuţele voastre, firește… Însă știu eu câteva istorii de care n-aţi mai auzit. Poate că nici nu sunt povești, păcat că nu poate să le verifice nimeni. Vreau să zic, au fost oameni care au încercat să le probeze autenticitate însă nici unul nu a ajuns să povestească …

Lui Artiom această introducere i-a fost de ajuns pentru o a doua respiraţie[32]. Orice informaţie despre lumea care se întindea dincolo de staţia Bulevardul Păcii devenea pentru el de o importanţă crucială. Se grăbi să se ridice de pe șine, trecându-și pistolul automat din spate la piept, își ocupă locul în spatele drezinei.

Drezina fu împinsă ușor pentru a se urni din loc, roţile își reluară cântecul tânguitor, iar detașamentul se puse în mișcare. Comandantul vorbea fără să își abată privirea de la drum, cercetând cu vigilenţă întunericul, de aceea nu se auzea foarte bine ce spunea.

• Sunt curios ce știe generaţia voastră despre metrou, începu comandantul. Vă spuneţi basne unul altuia. Care a călătorit pe undeva, care a născocit singur. Unul îi toarnă niște gogoși pe care le-a auzit de la un cunoscut care a înflorit o poveste auzită la o ceașcă de ceai de la cineva care a pretins că așa ceva i s-a întâmplat chiar lui… Iată care e principala problemă a metroului… Nu sunt linii sigure de comunicaţie… Nu există posibilitatea să ajungi repede dintr-un capăt al metroului în altul, într-un loc nu poţi să treci, în altul sunt bariere, în al treilea se petrec lucruri ciudate, iar condiţiile se schimbă de la o zi la alta… Credeţi că metroul e mare? Înainte abia dura o oră să îl străbaţi cu trenul dintr-un capăt în altul… Astăzi oamenii merg cu săptămânile și pot să nu mai ajungă la destinaţie… Niciodată nu știi ce te așteaptă după cotitură. Noi, de exemplu, se pare că ne ducem la Riga cu ajutor umanitar… Problema e că nimeni, nici eu, nici Responsabilul nostru, nu poate să fie sută la sută sigură că odată ajunși acolo nu vom fi întâmpinaţi cu rafale de mitralieră. Sau că nu vom găsi o staţie arsă din temelii. Nimeni nu ne garantează că între timp Riga nu s-a unit cu Hansa, iar accesul nostru către restul metroului a fost odată și pentru totdeauna oprit. Nu există certitudine… Veștile primite ieri dimineaţa sunt deja depășite seara și nu e posibil să te bazezi pe ele azi. E ca și cum ai merge printre nisipuri mișcătoare bazându-te pe o hartă veche de un secol. Curierilor le ia atât de mult timp să ajungă la destinaţie încât informaţia pe care o aduc se dovedește de multe ori fie inutilă fie greșită. Adevărul este distorsionat… Toate sunt încâlcite… Oamenii n-au mai trăit în asemenea condiţii… E greu să îţi imaginezi ce va fi când se va termina combustibilul pentru generatoare și nu va mai fi electricitate… Aţi citit Mașina Timpului de Wells? Erau acolo niște așa numiţi morloci…

Pentru Artiom era a doua conversaţie de acest gen în ultimele două zile, mai auzise o dată despre morloci și Herbert Wells și nu prea avea chef de un bis. Din această cauză, în ciuda încercărilor lui Jenea de a protesta, întoarse conversaţia pe făgașul iniţial.

• Dar ce știe generaţia voastră despre metrou?
• Mm… Aduce ghinion să pomenești pe necuraţi în tuneluri… Despre Al doilea Metrou și Observatorii Invizibili n-am de gând să vorbesc. Însă despre cine și unde trăiește pot să vă povestesc câteva lucruri interesante. Știţi voi oare că staţiile Pușkin, Cehov și Tverskaja  a fost ocupat de fasciști?
• Ce fel de fasciști? întrebă Jenea nedumerit. Artiom notă satisfăcut că și Jenea, după cum se pare, poate fi uimit.
• Fasciști veritabili. Cândva, demult, când trăiam acolo – comandantul arătă cu degetul în sus – erau asemenea specimene. Skinheazi se numeau, apoi mai erau cei care se numeau UNR[33]. Naiba știe de la ce venea, nu mai ţine minte nimeni, probabil că nici ei nu mai știu. La un moment dat dispăruseră în genere. Nu se mai știa nimic de ei. Și iată că nu cu mult timp în urmă și-au anunţat prezenţa la Pușkin. Metroul e pentru ruși. Aţi auzit-o pe asta? Sau: Fii bărbat – fă curat. Pe toţi cei care nu erau ruși i-au fugărit din staţia Pușkin, apoi din Cehov. Pe urmă au pus laba și pe Tverskaja. În final au turbat și au început să facă epurări. Au instaurat Reichul. Al patrulea sau al cincilea… Ceva de genul. Până ce-o fi nu se bagă mai departe, însă generaţia noastră ţine minte istoria secolului XX. Iar mutanţii de pe Linia Fili, dacă tot veni vorba, există într-adevăr… Ce să mai vorbim de cioroii noștri. Pe urmă, mai sunt sectanţii, sataniștii, comuniștii. Cabinet de orori, nu alta.[34]

Lăsară în urmă ușa prăbușită a unei încăperi abandonate. Poate că fusese un closet, poate un adăpost. Era plin de mobilă – paturi de fier și ţevărie goală, restul fusese furat de mult și nimeni nu se mai sinchisea să intre astăzi în aceste camere întunecate împrăștiate de-a lungul tunelelor. Nu era nimic acolo. Deși, nu se știe niciodată…

În depărtare se făcea văzută o lumină tremurătoare. Se apropiau de Alexeev. Staţia era slab populată și aveau un singur pichet, la 50 de metri de staţie. Mai multe nu își puteau permite. Comandantul ordonă oprirea la circa 40 de metri de focul aprins de grănicerii staţiei Alexeev și semnală cu felinarul un cod prestabilit. În lumina focului se contură o siluetă întunecată – cel însărcinat cu verificarea le venea în întâmpinare, strigându-le de departe: „Staţi pe loc! Nu vă apropiaţi”

Artiom se întrebă dacă era într-adevăr posibil să fie vreodată întâmpinaţi cu baionete la o staţie pe care au considerat-o dintotdeauna, nu fără temei, aliată.

Insul se apropia fără grabă. Era îmbrăcat în pantaloni uzaţi de camuflaj și într-o jachetă vătuită, pe pieptul căreia era vopsită o literă A îngroșată – de la numele staţie, după cum se vede. Obrajii supţi erau nebărbieriţi, ochii îi licăreau bănuitori, iar mâinile îi erau încleștate pe arma atârnată de gât. Le cercetă feţele, zâmbi liniștitor, își trecu arma la spate în semn de încredere și spuse:

• Salutare, fraţilor. Ce mai faceţi? Voi sunteţi cei care mergeţi la Riga? Știm, știm. Am fost preveniţi. Să mergem.

Comandantul lor porni să îl întrebe ceva pe grănicerul de la Alexeev, însă Artiom nu fu în stare să deslușească mare lucru, așa că, în speranţa că nu va fi nici el auzit, îi șopti lui Jenea:

• Pare sleit. Am impresia că nu de viaţă bună vor să se unească cu noi.
• Și ce? Avem și noi interesele noastre. Dacă conducerea noastră a făcut acest pas, înseamnă că avem nevoie de asta. Doar nu din filantropie îi hrănim.

Depășind focul unde stătea de gardă cel de-al doilea grănicer, îmbrăcat identic cu cel care îi luase în primire, drezina se cotili în staţie. Alexeev era prost luminată, iar oamenii care locuiau acolo erau tăcuţi și posomorâţi. Cu toate astea, la oaspeţii din VDNH se uitară cu prietenie. Detașamentul se opri în mijlocul peronului și comandantul declară pauză de fumat. Artiom și Jenea rămaseră să păzească drezina în timp ce restul fură chemaţi lângă foc.

• N-am mai auzit de fasciști sau despre Reich, făcu Artiom.
• Eu am auzit că sunt fasciști în metrou. Mi s-a spus însă că pot fi găsiţi la staţia Novokuzneţk.
• Cine ţi-a spus?
• Leoha, recunoscu Jenea fără tragere de inimă.
• Parcă ţi-a povestit și alte lucruri extrem de interesante, îi aminti Artiom.
• Fascișii nu sunt inventaţi. A încurcat omul staţia, însă n-a minţit! se îndreptăţi Jenea.

Artiom tăcu și începu să analizeze. Pauza lor nu avea cum să ţină mai mult de jumătate de oră. Comandantul purta o discuţie cu șeful de la Alexeev, continuau tratativele legate de uniune. Urmau să își continue drumul. Până la sfârșitul zilei trebuiau să ajungă la Riga, să înnopteze acolo, pentru ca a doua zi, cu toate chestiunile diplomatice rezolvate, fie să se întoarcă dacă cablul se va dovedi inutil, fie să trimită un curier spre VDNH prin care să ceară indicaţii, în cazul în care cablul poate fi folosit la instalarea unei linii de comunicaţie între cele trei staţii. În acest ultim caz, cablul va trebui desfășurat și legătura telefonică instalată.

Artiom avea la dispoziţie maxim două zile pentru a găsi un pretext ca să treacă de pichetele exterioare ale Rigăi, pichete care erau și mai suspicioase decât patrulele dinspre nord ale VDNH-ului, întrucât dincolo de Riga începea marele Metrou, iar graniţa Rigăi era atacată mult mai des. Chiar dacă ameninţarea care plana asupra locuitorilor Rigăi nu era la fel de ocultă ca Ameninţarea care viza VDNH-ul, prima era caracterizată de diversitate, iar soldaţii care apărau căile sudice de acces ale Rigăi nu știau niciodată la ce să se aștepte, de aceea erau pregătiţi pentru orice.

De la Riga duceau două tunele către Bulevardul Păcii, însă dintr-o pricină necunoscută nu era posibilă surparea vreunuia, așa că locuitorii staţiei Riga erau nevoiţi să le supravegheze pe ambele. Asta cerea un efort însemnat. Din această cauză era o prioritate pentru ei să își asigure graniţa sudică. Unirea cu Alexeev și mai ales cu VDNH ar fi lăsat apărarea tunelului dinspre nord în grija acestora și le-ar fi permis celor de pe Riga să utilizeze acele tunele în scopuri domestice. Pentru VDNH această unire era întâi de toate o posibilitate de a-și extinde teritoriul și influenţa.

În lumina iminentei unificări, avanposturile Rigăi au înăsprit măsurile de securitate, voind astfel să demonstreze viitorilor aliaţi că se putea conta pe ei în ceea ce privește securitatea viitoarei graniţei sudice. Din cauza acestei vigilenţe era foarte greu să treci hotarul atât într-o direcţie, cât și în cealaltă. Artiom era obligat să găsească o soluţie în decurs de o zi, două.

Totuși, trecerea hotarului nu era o chestiune insurmontabilă. Problema era cum să procedeze în continuare. Chiar dacă ar fi izbutit să treacă de pichetele sudice, tot mai trebuia să găsească o cale relativ sigură spre Polis. Din cauza vitezei cu care se derulaseră evenimentele, Artiom nu a găsit timp să își aleagă un traseu încă din VDNH, unde ar fi putut culege de la cunoscuţi informaţii despre potenţiale pericole în așa fel încât să nu stârnească suspiciuni. Ar fi dat de bănuit dacă întreba acum de Jenea sau, cu atât mai mult, de altcineva din detașament, iar Jenea cu siguranţă și-ar fi dat seama că Artiom pune ceva la cale. La Alexeev sau Riga nu avea nici un prieten și nu îi surâdea deloc să se încreadă în necunoscuţi într-o chestiune de asemenea importanţă.

Profitând de faptul că Jenea se îndepărtase puţin pentru a intra în vorbă cu o fetișcană pe platformă, Artiom scoase pe furiș din rucsac o hartă minusculă a metroului, carbonizată la margini, tipărită pe versoul unui fluturaș de reclamă pentru un iarmaroc demult dispărut, și încercui de câteva Polisul cu o urmă de creion.

Drumul spre Polis părea simplu și scurt. În acele timpuri îndepărtate despre care pomenise comandantul, în care oamenii călătoreau fără arme și nu trebuiau să se oprească în fiecare staţie, chiar dacă uneori schimbau linia și se urcau în alt tren, în acele timpuri când de la un capăt în celălalt nu făceai mai mult de o oră, iar tunelele erau populate doar de trenuri grăbite, drumul dintre VDNH și Polis ar fi fost străbătut rapid și fără piedici. Înainte de-a lungul liniei până la Turgheniev, acolo este trecere la Cistîie Prudî, cum era scris pe harta veche a lui Artiom, sau Kirov, așa cum au redenumit-o comuniștii, apoi pe linia Roșie – Sokolniki drept în Polis…. În epoca trenurilor și lămpilor fluorescente  o asemenea călătorie nu ar fi durat mai mult de 30 de minute. Însă de când cuvintele linia roșie au început să fie scrise cu majusculă și steagul de stambă roșie a început să atârne deasupra trecerii înspre Cistîie Prudî (iar Cistîie Prudî au încetat să se mai numească astfel), nu mai avea nici un sens să te gândești că ai putea alege calea cea mai scurtă spre Polis.

Conducerea Liniei Roșii a renunţat, din considerente deja cunoscute, la tentativele de a ferici cu forţa populaţia metroului aducând-o sub puterea sovietelor și a adoptat o nouă doctrină care admitea construcţia comunismului pe o singură linie. Incapabilă totuși să renunţe la vechile ambiţii universaliste, continua să numească metroul cu numele lui V. I. Lenin. În ciuda aparenţelor pacifiste, esenţa paranoidă a sistemului a rămas intactă. Sute de agenţi ai serviciului securităţii interne, după modelul timpurilor apuse, ba uneori cu nostalgie declarată pentru defuncta KGB[35], se îngrijeau cu diligenţă de fericirea locuitorilor Liniei Roșii, iar pentru străini nutreau în genere o curiozitate neţărmurită. La drept vorbind, fără permisiune specială acordată de conducerea Roșie nu era posibil să traversezi nici una din staţiile ei. Controalele frecvente ale pașapoartelor, percheziţiile corporale complete și suspiciunea clinică generală loveau atât în spioni cât și în călători nimeriţi întâmplător. Cei din urmă erau puși în aceeași oală cu primii și soarta ambelor categorii era nespus de tristă. Din aceste considerente, nu avea nici un rost pentru Artiom să gândească un traseu care includea trei staţii ale Liniei Roșii.

Drumul către însăși inima metroului nici nu avea cum să fie facil. Polisul… Simpla menţionare a acestui nume în vreo conversaţie banală îl făcea pe oricine, nu doar pe Artiom, să amuţească plin de evlavie. Își amintea și acum momentul în care a auzit pentru prima oară în istorisirea unuia dintre oaspeţii lui Suhoi acest cuvânt necunoscut. Pe urmă, când oaspetele a plecat, l-a întrebat pe nenea Sașa cu sfială ce însemna acel cuvânt. Suhoi l-a privit cu atenţie și cu tristeţe abia perceptibilă în glas i-a răspuns: „Artiom, acesta este poate ultimul loc din lume unde omul a rămas om. Unde înţelesul și rezonanţa cuvântului individ nu a fost uitate”, după care surâse amar și adăugase: „Acesta este Orașul!”

Polisul se afla la intersecţia a patru linii concomitent și ocupa patru staţii de-odată: Grădina Alexandrină, Arbat, Boroviţk și Biblioteca Lenin, la care se adăugau și pasajele care uneau toate aceste staţii. Pe acest teritoriu vast era localizat ultimul bastion al civilizaţiei, cel din urmă loc în care puteai găsi atâţia oameni laolaltă, atât de mulţi încât provincialii care vizita Polisul nu îl mai numeau pe urmă altfel decât Orașul. Cineva i-a dat Orașului denumirea de Polis, ceea ce înseamnă același lucru, și din careva cauză, poate datorită faptului că făcea auzit ecoul slab al unei măreţe și fascinante culturi apuse ce s-ar fi angajat parcă să vegheze asupra așezării contemporane, noul nume a prins.

Polisul era un fenomen unic în universul metroului. Doar acolo mai puteai găsi posesori ai unor știinţe stranii, desuete care nu mai aveau aplicare în lumea dură și mult schimbată a noii umanităţi. Aceste știinţe nu își mai aveau rostul pentru restul staţiilor metroului, care lunecau pe nesimţite în haos și ignoranţă, iar posesorii proscriși acestor cunoștinţe pretutindeni dispreţuite puteau afla un loc doar în Polis, unde erau întâmpinaţi cu braţele deschise, pentru că guvernarea le aparţinea celor de o seamă cu ei. Din această cauză numai și numai în Polis puteau fi găsiţi profesori ramoliţi ce avuseră odinioară catedre în universităţi de prestigiu, astăzi ruinate, pustii, revendicate de șobolani și mucegai… Polisul găzduia ultimii pictori, artiști, poeţi, ultimii fizicieni, chimiști și biologi… Inși care păstrau în cutia lor craniană o parte însemnată din tot ce a reușit omenirea să realizeze și să înţeleagă în mileniile ei de dezvoltare continuă. Cunoaștere care va pieri definitiv odată cu purtătorii ei.

Polisul era situat chiar sub centrul orașului. Chiar deasupra Polisului se afla Biblioteca Lenin, cel mai vast depozit de informaţie al epocii trecute. Sute de mii de cărţi în zeci de limbi acopereau, probabil, tot arealul documentat de interes al minţii umane. Sute de tone de hârtie scrijelite cu buchii indescifrabile, semne, hieroglife, parte din care nu mai puteau fi citite întrucât limbile în care erau scrise muriseră odată cu utilizatorii lor… Însă marea majoritate a cărţilor erau inteligibile și oameni demult decedaţi care le-au scris erau încă în stare să îi povăţuiască pe cei vii.

Din cele câteva confederaţii, imperii sau pur și simplu staţii avansate care își permiteau să trimită expediţii la suprafaţă, doar Polisul își trimitea stalkerii după cărţi. Doar în Polis era preţuită cunoașterea într-o asemenea măsură încât de dragul ei erau gata să riște viaţa voluntarilor lor, să plătească sume exorbitante mercenarilor și să renunţe la câștiguri materială în favoarea celor spirituale.

În ciuda idealismului aparent, stăpânirea Polisului dura de ani buni și belelele o ocoleau. Dacă se ivea vreun pericol la orizont, întreg metroul era gata să îi sară în ajutor. Reverberaţiile luptelor purtate în războiul dintre Linia Roșie și Hansa se stinseseră. O aură magică de invincibilitate și bunăstare înconjura Polisul.

Gândindu-se la acest loc, Artiom găsea firesc ca drumul spre el să fie nu ușor și lipsit de pericole, dimpotrivă, un obiectiv de asemenea importanţă trebuie să fie greu de accesat pentru a se ridica la înălţimea faimei, altfel periplul și-ar fi pierdut din farmec.

Dacă un parcurs către Biblioteca Lenin prin Kirov, pe Linia Roșie, era exclus, unul de-a lungul Inelului, peste pichetele Hansei, avea mai multe șanse de reușită. Artur se aplecă asupra hăţii cu și mai multă atenţie.

Dacă ar izbuti să pătrundă pe teritoriul Hansei, invocând vreun pretext, aburindu-i pe grănicerii ei, croindu-și drum cu arma sau prin alte metode, atunci drumul spre Polis ar rămâne destul de scurt. Artiom împunse harta cu degetul și îl conduse de-a lungul liniei. De ar lua-o din Bulevardul Păcii în dreapta, ar avea de mers doar două staţii ale Hansei și ar ieși la Kursk. Acolo s-ar muta pe linia Arbat-Pokrovks, iar de acolo staţia Arbat, implicit Polisul, e la o aruncătură de băţ. E adevărat ar trebui să traverseze Piaţa Revoluţiei, cedată roșilor după război la schimb cu Biblioteca Lenin, însă roșii au garantat libertatea de tranzit, aceasta fusese una dintre condiţiile încheierii păcii. Întrucât Artiom nu avea de gând să piardă timpul pe teritoriul staţiei, ci doar să o tranziteze, n-ar fi trebuit, în principiu, să întâmpine dificultăţi.

Artiom se decise pentru acest plan, gândind să culeagă pe drum informaţii despre staţiile pe care urma să le străbată. Dacă planul se va dovedi inutilizabil, întotdeauna sunt posibile trasee alternative. Privind la împletitura șinelor, Artiom își spuse că a cam sărit calul comandantul lor descriind pericolele la care erau expuși cei care străbat fie și porţiuni mici din metrou. Ar putea, de exemplu, să o ia de la Bulevardul Păcii nu la dreapta, ci la stânga – Artiom își plimbă degetul pe Inel – până la staţia Kiev, iar de acolo, prin pasaj are până la Polis, fie pe linia Fili, fie pe linia Arbat-Pokrovsk, doar două staţii.

Obiectivul nu mai părea de neatins. Micul exerciţiu cartografic îl făcu pe Artiom să capete un plus de încredere în sine. Avea un plan de acţiune și abia acum înţelegea fără dubiu că, odată ajuns la Riga, nu se va întoarce cu detașamentul la VDNH.

• Studiezi, îi răsună lângă ureche întrebarea lui Jenea pe care Artiom, absorbit de propriile gânduri, nu îl observase. Artiom aproape sări din loc de surpriză și încercă să ascundă fâstâcit harta.
• Nu chiar… Eu… Am vrut să găsesc pe hartă staţiile Reichului despre care vorbea comandantul nostru.
• Le-ai găsit? Nu? Of, frăţioare, dă să-ţi arăt, spuse Jenea cu condescendenţă. Se orienta pe harta metroului mult mai bine decât Artiom, mai bine decât majoritatea dintre contemporanii lui, și se mândrea cu asta. Arătă din prima spre triunghiul de pasaje pe care îl închipuiau staţiile Cehov, Pușkin și Tverskaja. Artiom oftă ușurat, manifestare pe care Jenea o puse pe seama invidiei.
• Nu-i nimic, o să vină timpul când te vei pricepe la fel de bine ca mine, îl consolă el pe Artiom.

Artiom își compuse o mină recunoscătoare și se grăbi să schimbe subiectul.

• Cât mai avem de stat? Întrebă el.
• Tineret! Scularea! răsună drept răspuns basul comandantului și Artiom înţelese că pauza a luat sfârșit, iar el așa și n-a reușit să îmbuce ceva.

Era rândul lui și al lui Jenea pe drezină. Manivela scârţâi, cizmele impermeabilă agresară betonul și ei se pomeniră iar în tunel.

De data asta înaintau în tăcere. Comandantul îl chemase lângă el pe Kiril și, mergând într-un pas, cei doi discutau ceva în șoaptă. La Artiom nu răzbătea nici un cuvânt din conversaţia lor și nici nu îl interesa să tragă cu urechea pentru că drezina îi solicita toate puterile.

Deopotrivă izolat și rezervat, individul care urma drezina nu se simţea în apele lui și privea cu teamă înapoi. Artiom era poziţionat pe drezină cu spatele înainte și vedea că tunelul tocmai traversat nu are nimic înfricoșător. Și pe el îl rodea însă curiozitatea să se uite peste umăr, în direcţia de înaintare. Frica și neîncrederea îi însoţea pe toţi călătorii, fără excepţie. Avea chiar și un nume: „frica de tunel” – când mergi prin tunel, mai ales cu lanternă slabă, și ai mereu senzaţia că pericolul îţi calcă pe urme, această senzaţie se înteţește uneori într-atât că simţi în o privire ceafă aţintită. Sau poate e vorba de altceva. Cine știe ce se ascunde acolo și cum înregistrează acel ceva lumea lumea. Uneori, senzaţia devine insuportabilă, nu mai reziști și te răsucești fulgerător, cercetezi întunericul cu lanterna – iar acolo nu se vede nimic… Liniște… Pustiu… Totul pare calm. Însă, în timp ce privești în întuneric, forţându-ţi ochii până la durere, acel Ceva se regrupează la spatele tău – mereu la spatele tău – și vrei să luminezi iar în faţa ta, să verifici dacă nu s-a insinuat ceva cât timp te-ai uitat înapoi…  Și tot așa… E de o importanţă crucială să nu te pierzi cu firea, să nu cedezi acestei frici. Să te convingi că sunt prostii și că nu ai motive de alertă.

E greu să te menţii în parametri de funcţionare, mai ales când călătorești de unul singur. Unii își ies din minţi. Nu au putut să se calmeze nici când au ajuns în staţie. Pe urmă s-au debarasat treptat de anxietate, însă nu au mai putut intra în tunel niciodată. I-a acaparat acea neliniște care îl apasă pe fiecare locuitor al metroului, dar care se dovedește strivitoare pentru unii.

• Nu-ţi fă griji, mă uit eu! Îi strigă Artiom celui din ariergardă. Acela încuviinţă, însă peste câteva minute nu rezistă și întoarse iar capul. E greu…
• Un cunoscut de-al lui Serghei s-a dilit tot așa, rosti Jenea încetișor, înţelegând ce a avut Artiom în vedere. E adevărat că a avut motiv mai întemeiat să o ia razna. Vezi tu, a vrut să o facă pe eroul-pionier[36], a vrut să traverseze singur tunelul de la Suharjov, acela despre care ţi-am povestit nu demult, ţii minte? Tunelul pe care singur nu poţi să îl străbaţi, iar în caravană – poftim.
• Ce înseamnă erou-pionier, nu se sfii Artiom să întrebe.
• Păi… Mai în scurt… Pionierii sunt cei de pe Linia Roșie, doar știi și tu. În ce constă eroismul lor nu știu nici eu, însă Serghei l-a numit anume când mi-a povestit. Nu știu ce a vrut să spună cu asta, se scuză Jenea.
• În fine, dă-l naibii de erou, ce-a fost mai departe?
• A supravieţuit. Știi de ce? Rânji Jenea. Pentru că nu i-a ajuns curaj să meargă mai mult de 100 de metri. A intrat curajos, hotărât. Ha… S-a întors peste 20 de minute cu ochii bulbucaţi, părul măciucă, fără să poată rosti o vorbă ca oamenii. Așa și nu au mai scos nimic din el – de atunci înșiră cuvinte fără sens, mai mult bolmojeli. În tunel n-a mai pus piciorul, își face veacul la Suhariov, cerșește. E un fel de prostul satului. Ai înţeles morala?
• Da, răspunse Artiom fără convingere, întrucât din această istorie didactică puteai trage cu egală îndreptăţire câteva învăţăminte opuse deodată.

………………………………………………………………………………………………

[1] Siglă pentru Vîstavka Dostijenii Naţionalnoi Hozeaistve = Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale

[2] Numită în cinstea lui V.D. Polejaev, director al Metroului Moscovit. Una dintre puţinele staţii care nu a fost numită după un obiectiv orășenesc aflat în apropierea gurii de metrou.

[3] Celnok are două sensuri în rusă. Primul este suveică. Cel de-al doilea a apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. Așa erau numiţi oamenii care mergeau în alte ţări (Polonia, Turcia, China chiar) și aduceau de acolo marfă în genţi. Circulau de obicei cu trenul, un du-te, vino care a atras comparaţia cu suveica.

[4] Numită după strada omonimă. În 1905 a avut loc în Moscova o răscoală muncitorească.

[5] Fili este una dintre cele două linii ale metroului moscovit la care o parte însemnată este situată la suprafaţă.

[6] Albuminele, proteine solubile în apă, se găsesc în proporţie de 50-65 % în drojdie. În 1917 a fost patentată sinteza albuminei din drojdie. Adăugarea drojdiei în producţia alimentară de masă (salam) se practică încă de la sfârșitul sec. trecut. (n.tr)

[7] Agaricus bisporicus, cunoscut mai ales sub numele numele ciupercă de bălegar, ciupercă de gunoi

[8] Textul între paranteze lipsește din original și apare doar în traducerea englezească, poate la indicaţiile autorului. De asemenea ediţia în engleză are unele date schimbate: lungimile tunelului unde face Artiom de garda, vârsta lui Artiom, etc. Eu am urmat originalul.

[9] Suhoi este porecla tatălui vitreg al lui Artiom, se traduce ca Uscăţivul.

[10] Berdan – Carabină inventată în secolul 19 de armurierul american Hiram Berdan. A fost arma standard a armatei imperiale ruse între 1869-1891. Azi în rusă înseamnă pușcă veche, cu putere de foc redusă.

[11] Alexeevscoe, după care a fost denumită staţia, e tot un sat. J

[12] P.G.Dobrînin, unul dintre comandanţii Gărzilor Roșii, principal forţă combatantă a bolșevicilor pentru Revoluţia din Octombrie. (n.tr)

[13] Satul Roșu

[14] Comsomolul era organizaţia tinerilor comuniști. (n.tr.)

[15] Internaţionala Comunistă/Comintern – organizaţie fondată de Lenin în 1919 responsabilă cu exportarea revoluţiei comuniste în întreaga lume (n.tr)

[16] Iazul Limpede. În secolul 17, acest heleșteu era numit Iazul Murdar, pentru că în el erau deversate reziduurile fabricilor din apropiere. Ulterior a fost curăţat și, în consecinţă, i s-a schimbat denumirea. (n.tr)

[17] Felix Dzerjinski – fondatorul CEKA,  poliţia politică bolșevică (n.tr)

[18]  Una din definiţiile lui Lenin pentru comunism: puterea sovietică + electrificare. (n.tr.)

[19] Alexandr Matrosov, personaj din mitologia militară sovietică, erou al Uniunii Sovietice, decorat post-mortem pentru că ar fi acoperit cu pieptul ambrazura unei mitraliere germane. În realitate Matrosov, membru al unui pluton disciplinar, s-a speriat și s-a blocat în gaura de aerisire a cuibului de foc .

[20] De ceai n.tr.

[21] Stalker (eng.) –  termen utilizat de fraţii Strugaţki în romanul SF Picnic la margine de drum, unde desemnează cam același tip de activitate ca în Metro 2033.

[22] În rusă există nu există un cuvânt generic pentru albastru, ci două cuvinte distincte pentru albastru închis și albastru deschis.

[23] În versiune engleză ceaiul se face la Pechatniki. Este interesantă următoarea filiaţie: staţia se numește după o stradă. Strada este numită în cinstea unei divizii de tancuri care a participat la eliberarea satului Kantemirovka. Satul și restul toponimelor numite similar au fost în trecut proprietatea familiei Cantemireștilor, după refugiul domnitorului Dimitrie în Rusia.

[24] Pistol de producţie sovietică

[25] Personaj al lui J.F Cooper. Penultimul Mohican.

[26] Versuri din musicalul animat pentru copii Muzicanţii din Bremen, extrem de popular în Uniunea Sovietică.

[27] …de sabie va pieri. Matei 26:52

[28] Instrument de tortură care deformează picioarele

[29] Ciuperci otrăvitoare cu care se drogau locuitorii metroului

[30] Personaj dintr-o carte sovietică pentru copii

[31] Carlos Castaneda – scriitor mistic Peruvian. A scris o serie de cărţi în care descrie experienţe pretins șamanice.

[32] Sintagmă din medicina sportivă, desemnează fenomen fiziologic în care, după o faza critică a unui efort susţinut, organismul este din nou pregătit de efort. În rusă, spre deosebire de română, face parte din limbajul cotidian.

[33] Uniunea Naţională Rusească – organizaţie paramilitară la limita legalităţii, cu vederi ultranaţionaliste și de extremă dreapta.

[34] În original Kunstkamera – cuvânt preluat în rusă din germană, unde înseamnă cabinet de artă sau colecţie de obiecte rare, sală de expoziţie. În română există cu același sens sintagma „cabinet de curiozități”. În rusă a căpătat un sens mai îngust de expoziţie de ciudăţenii, galerie de monștri, ex: viţei cu două capete, copii diformi, etc. Există cu acest nume în Sankt Petersburg un muzeu înfiinţat de Petru I.

[35] Siglă pentru Comisariatul Securităţii de Stat, multă vreme principalul organ de represiune al partidului comunist în URSS. A căpătat întâietate în urma luptelor pentru putere care s-au succedat morţii lui Stalin. Corespondentul românesc a fost Securitatea.

[36] Pionierii erau membrii organizaţiilor comuniste pentru liceeni.

Vekălătoria sau 8 într-un Mercedes

Prolog[1]

  Eram la două puncte în spate înainte de ultima rundă de 12. Pe urmă killing spree, Winter is coming, Lareme – minus două, și noi am câștigat Cupa Veka, urmând să mergem pe o săptămână în Germania să ne mirăm cum poate să fie la alții bine și la noi rău. ”Urmá” implica pluralul pentru trei persoane din echipa de 7 (m)asachiști. Am tras la sorți. Octavian, Andrei, Andrian. Pe urmă Lilian (probabil) i-a tras de barbă pe nemți și aceștia au mai dat două locuri. Loredana și LAREME. Jucătorii din LAREME s-au temut să-și trimită un membru la drum lung cu o claie de Asachi răi și flămânzi, așa că ne-au cedat locul.[2] Costel Bocancea regretă, în timp ce trage cartea mea, că nu a învățat mai mult pentru examenul de prestidigitator. Ion-Mihai Felea.

Pentru noi jocul de CUC este de multe ori un drog, adică ne mănâncă timpul liber, prietenii se uită suspicioși la noi, după fiecare etapă spunem că o să ne lăsăm și mai mult pierzi decât câștigi. Noi s-a întâmplat să câștigăm nu doar glorie și respect, ci și o călătorie prin Europa până la Amsterdam și-napoi. Dacă v-aș spune că mâine plecați la Amsterdam, vestea n-o să vă impresioneze atât de tare precum dacă termenul ar fi peste 3 luni. O să te gândești că pasta de dinți ți-e pe terminate. O să îți aduci aminte că tocmai ți-ai pus la spălat ultima pereche de brățări. Vai, mâine era seară de poker, va trebui să renunț la șansa de a fi mai sărac. Dar în cazul al doilea, vestea are timp să se sedimenteze. Te trezești în miezul nopții, te duci la WC și, din somnolență, te piși în chiuvetă. Ar trebui să te simți prost, dar nu te simți, pentru că în două luni mergi la Amsterdam.

Dacă bugetul meu construit cu grijă timp de trei luni câte un leu pe zi ar fi fost un asediator, iar bugetul necesar călătoriei ar fi fost un apărător de cetate, atunci vestea că trebuie să ne plătim singuri mâncarea a căzut ca… știți voi, unul dintre acele lucruri pe care asediații le aruncă peste asediatori. Așa că am început să meditez asupra uneia din cele două strategii posibile: 1) Să îmi reduc consumul alimentar printr-o dietă de antrenament autoimpusă sau 2) Să privesc călătoria la Veka ca pe o iarnă, să mă burdușesc de rezerve subcutanate și să dorm tot drumul. Până la urmă am mers pe 3) doi lei pe zi în borcan în loc de unul, rucsac plin cu chifle & pateu și lecții de cerșit de la țiganii ieșeni: dhă o marcă, domnu, mâncațaș părul blond și ochii de harian, trăițar familia sănătoasă, nu ca a mea la Treblinka…

Eu, cu mintea mea incapabilă să umple golurile dintre datele disponibile cu scenarii plauzibile care mi-ar permite să interpretez corect realitatea, am crezut că Veka a condescins să pogoare în Moldova și a zis: să fie călătorie în Germania pentru cei mai deștepți cucheri în materie de ferestre. După care a scos un pumn de mărci, l-a aruncat în sus și a spus: După ce plouă cu bani nu apare curcubeu. Octavian Paler[3]. Lucrurile nu stăteau așa. După ce ne-am întors – eram la ședința elitară – Lilian mi-a explicat cum stă treaba: El lucrează la o firmă care colaborează cu Veka, Aconitra SRL, iar Veka îi returnează anual o parte din cheltuieli pentru publicitate.[4] Lilian s-a gândit că decât să arunce bani pe o reclamă inutilă la televizor (oamenii care își cumpără ferestre noi nu se uită la televizor, oricum văd foarte bine ce se întâmplă afară), mai bine organizează de suma respectivă o cupă cu premiu. Și a organizat-o bine, a condus cu tenacitatea unui șofer de tir, a fost mereu calm și binevoitor și ne-a bombardat cu orașe din Rusia. Sfat: nu jucați cu omul fazan cu orașe.

Într-o observație la acest text, Lilian mi-a spus să nu uit de plot twist: Firma aceea care colaborează cu Veka a hotărât pentru 2015 să facă publicitate la TV. Plot twist.

Singurul motiv pentru care nu-mi scot pălăria în fața lui Lilian este că n-am. Am avut una la Baia Mare dar mi-a fost furată. Acum serios, ce fel de vierme de om trebuie să fii ca să furi pălăria altuia? Ăluia îi urez să îi chelească pleșul și să i se pleoștească chelul.

Chișinău – Oradea

  Într-o zi din debutul lui Decembrie ne-am făcut bagajele. Am ticsit acolo haine și mâncare[5]. Și măsline. Sincer să fiu, nu știu ce procese mentale s-au petrecut în capul meu, gen: Yey, mâine mă duc în Germania, hai să iau măsline. Lilian a venit cu mașina la 6 dimineața, a urcat pe o pantă poleită și ne-a cules. Pe urmă Octavian, Vitalie, Andrian & Andrei. Ne-am pornit.

Andrei venea după o noapte în care timpul petrecut dormind fusese mai scurt decât cel petrecut ținând toasturi, așa că nu avea chef de glume. Noi veneam după o săptămână în care nu făcusem glume despre Andrei ca să le păstrăm pentru călătorie, motiv pentru care ne-am dezumflat puțin. În plus, el stătea în spate și trebuia să îmi răsucesc de fiecare dată gâtul, ceea ce scădea din plăcere. Dar să vă prezint geografia și echipa.

Lilian, Ecaterina și Mercedesul.

La volan stătea Lilian, despre care v-am povestit mai sus. Lilian avea o mașină, o soție, un coechipier și 5 debili pe cap. Ecaterina stătea lângă Lilian, pe locul din față și bea Pepsi. Nu am apucat să fac cunoștință îndeaproape cu ea pentru că sunt o persoană care leagă greu prietenii cu persoane care leagă și ele greu prietenii (așa cum presupun că este Ecaterina), dar mi-a lăsat senzația unui om cumsecade. Este posibil, totuși să fi transferat asupra ei o parte din părerea bună pe care o am despre Pepsi și să-mi fi format o părere nefondată în baza unei corespondențe care în realitate nu există. Dacă nu mă înșală memoria (lol, ce bizar sună aceste cuvinte în epoca informației la un click distanță) acest fenomen poartă denumirea de efectul Veblen, adică noi ne uităm la o reclamă cu deodorantul Adidas care se dă la subraț cu Dima Bilan și vrem să ne dăm și noi la subraț cu Dima Bilan, deși am putea să ne dăm la subraț cu Ionel Istrati.

Pe rândul următor stătea Loredana cu mine și cu Octavian. Loredana face medicină la Iași, iar în timpul liber doarme. Uneori apucă să doarmă și 5 ore pe semestru. Pentru a veni în călătorie a fost nevoită să își reprogrameze un examen, așa că, scăpată de medicină, timpul alocat somnului a început să se dilate, iar spațiul alocat mie pe banchetă a început să se contracte. Cu cât mai dulce dormea Loredana, cu atât mai tare trebuia eu să mă sui în brațe la Octavian, ceea ce stârnea murmure de invidie de la ceilalți colegi de echipă care tânjeau și ei la o relație atât de strânsă cu căpitanul lor. Până la urmă, am învățat să dorm peste Loredana, formând împreună cu ea un sendviș uman bizar care se mișca lin pe șoselele Europei, urnindu-se când și când ca să reașeze vreun organ distopic. Eu unul zic că lui Marylin Manson i-a venit ideea cu coasta după ce a dormit într-o mașină.

Octavian este căpitanul echipe Asachi. Octavian a făcut cam ce a făcut toată lumea: în timpul zilei s-a jucat Fazan, CUC și Contact, iar dimineața a înghețat lângă mașină așteptând să coboare Loredana și subsemnatul, cu care prilej subsemnatul a aflat că dacă un cuplu întârzie, opinia publică nu va crede că e vina băiatului nici măcar dacă băiatul confirmă. Pe drum Octavian a audiat cărți, activitate care mi se pare oarecum despotică pentru că nu poți sări peste pasajele care nu te interesează. Teoria mea spune că retina bibliofilului conține conuri specializate în reperarea pasajelor de umplutură și permite creierului să le șunteze automat. Nu prea poți să faci chestia asta la cărțile audio, în consecință, dacă personajul are chef să te lumineze care este importanța filozofică a twerkingului în societatea postmodernă, o să afli care este importanța filozofică a twerkingului în societatea postmodernă, iar dacă te împinge cumva păcatul să dai fast forward, legea lui Murphy are grijă ca în acele 2 sau 3 secunde Maria Emilia să se fi despărțit și împăcat de 3 ori cu Alejandro. Cine privește filme cu FF știe din experiență că durează cu 50% mai mult să le termine.

Octavian Sirețeanu

Pe rândul din spate stătea Andrian Macari, pe care îl știe toată lumea. Andrian este un foarte bun jucător de CUC, util echipei, dar și cel care conduce momentan clasamentul certurilor cu căpitanul echipei, având respectabila cifră de 2 la activ. Pe locul secund, într-o competiție foarte strânsă, la doar 2 certuri distanță, se află restul membrilor echipei Asachi.

Lângă el stătea Andrei Curăraru, un tip pe care, sincer să fiu, nici după 3-4 ani nu știu cum să-l iau. Uneori vreau să îmi cheltui ultimii 5000 de dolari ca să îi fac cinste cu cel mai fin coniac, altădată îmi vine să îi dau unui asasin profesionist. Nu știu alții cum fac, dar eu prefer să gestionez dilema Andrei Curăraru în felul următor: am început să joc cu el acum 4 ani, și pentru fiecare zi în care petrec fie și câteva minute în compania lui, pun un dolar într-un borcan. Când în borcan o să se strângă 5000 de dolari, o să rezolv problema într-un sens sau altul așa cum o să-mi dicteze inima. Încă nu am stabilit un nume pentru această dilemă. Momentan oscilez între Noroc sau cipok și Coniac sau colivă.

Andrei Curăraru cu privirea aia de: „Stop acting like you do not watch porn.”

La geam pe scaunul din spate stătea de obicei Vitalie Eremia, un om pe care îl știam doar din vedere, vederea echipei Google – Moogle. Să fac cunoștință și turul Europei cu el a fost o experiență plăcută, dar și deprimantă, pentru că formez greu legături cu alți oameni, iar până a-i cunoaște, acești oameni nu înseamnă prea mult pentru mine și sunt capabil să îi vând STASI-ului pentru un kil de bere est-germană. Deprimantă, ca să îmi explic gândul, era ideea că aș fi fost capabil cu doar câteva zile înainte să îl vând pe Vitalie, care este un om inteligent și cu bun simț, STASI-ului pentru un kil de bere est-germană.

Andrian Macari și Vitalie Eremia.

Peste o oră și puțin am ajuns la granița dintre patria noastră multiubită și o țară normală. Grănicerii au constatat că avem prea multă iubire asupra noastră și nu ne-au lăsat să ieșim cu ea din țară, așa că le-am lăsat-o lor. Băieții și-au scos pașapoartele roșii, eu mi l-am scos pe cel albastru, i-am confirmat vameșului că ne ducem acolo unde a zis Lilian că ne ducem, și am luat-o la galop prin România. Mergeam spre Oradea. Între timp, fiecare pasager din Mercedesul Vito avea câte 2 pachete de țigări care s-au întors peste câteva minute în brațele grijulii și vicioase (dar nu drăgostoase fiindcă iubire nu mai aveam, mai țineți minte ce s-a întâmplat la graniță?) ale lui Andrian și subsemnatul. Din loc în loc ne opream și fumătorii profitau de ocazie să se dezmorțească mortificându-se cu iarba dracului.

Drumul a fost interesant și a arătat că oamenii inteligenți mai bine se spânzură decât să moară de plictiseală. S-a vorbit mult despre tot felul de lucruri și s-au jucat tot felul de treburi permise inclusiv minorilor. Am avut ocazia să ascult despre regimul fiscal din Moldova, despre esența științelor umaniste și relevanța lor în contextul informațional actual. Despre politică și societate. Despre călătorii prin România și tot felul de minuni. Dacă nu aș fi fost leneș și m-aș fi apucat de această relatare acum un an, când amintirea  călătoriei, cu dialogurile, glumele, spiritele și ghidușiile ei, era proaspătă, textul de față ar fi fost atât lizibil cât și informativ. Altfel stând lucrurile, din motivul de lene invocat mai sus, se prefigurează o descriere care putea la fel de bine să vine de la cineva care nici n-a fost în vekălătorie, de exemplu Eugen Bocancea sau Alexei Șerșun, pe care, deși au făcut și ei parte din echipa care a câștigat Cupa Veka, norocul i-a ocolit. Mă rog, i-a ocolit, deoarece fugea cu brațele întinse spre cei care urmau să meargă în Vekălătorie și nu voia să se împiedice.

Pe undeva prin Cheile Bicazului am făcut o pauză mai lungă și am profitat de ea ca să folosim pentru prima dată pe îndelete aparatul de fotografiat împrumutat de Loredana de la Cristina Guțu, colega ei de grupă și nebunii. Atunci mi-am dat seama că un aparat de fotografiat are multe în comun cu un bebeluș. Are 2 kilograme, trebuie să ai mare grijă de el, îți stă atârnat de gât, îi face pe oameni să zâmbească dacă îl îndrepți spre ei și valorează 500 de dolari pe piața neagră.

Andrei e gata pentru o căciulă călduroasă să îți facă legătura cu Divinitatea.

Spre seară am ajuns la Oradea, pe o ceață de ziceai că armata germană a întâlnit-o pe cea română în deplasare, iar când nemții au pierdut și s-au retras, au aruncat cu fumigene ca să nu-i poată urmări românii până în Germania să le ia locurile de muncă. Hotelul era extrem de simpatic, cel mai simpatic dintre toate câte urmau să ne găzduiască (deși n-am stat nicăieri rău). Pe fațadă erau trecute 3 stele, dar poate o fi furat-o cineva pe a patra și au uitat să o înlocuiască. După ce ne-am primenit puțin, am început să ne căutăm prin camere să ne îmbiem la un păhărel de te miri ce și o carte de Dixit. Ne-am strâns până la urmă toți, am pus gospodărește subiectul mirării pe masă, alături de vărul lui drept care în rusa colocvială rimează cu ecuson, moment în care măslinele și-au etalat adevărata valoare. Știu, știu că am vorbit condescendent, aproape obijduitor, despre măsline, dar, privind în urmă, doresc să-mi revizuiesc declarația. Măslinele în călătorie sunt o idee foarte bună. Dacă va fi să scriu vreodată un Compendiu autobiografic de sfaturi de care doar retardații au nevoie, unul dintre sfaturi va fi următorul: Dacă urmează să faceți o călătorie prin Europa și aveți de ales să luați cu voi un borcan de măsline în plus sau manualul de poloneză, alegeți măslinele.

Dixit și băieți. Loredana se uită de sus la noi.

X oameni am stat, X oameni ne-am simțit bine, X oameni ne-am strâns lacrimogen în brațe pe la ora 1 noaptea, X minus 2 oameni s-au dus în camerele lor să se culce și X minus (X minus 2) oameni au rămas în camera lor să strângă cutiile de te miri ce și pungile cu ecuson. Țin minte că unul dintre cei doi care strângeau se întreba dacă oare n-ar fi mai bine să lase treaba asta angajaților hotelului. Dar oare angajații hotelului când or să vină și-or să vadă borcane de măsline, cutii de bere și fărâmituri, n-or să deducă că aici au stat moldoveni? Și dacă da, deducția lor nu ar genera un context în care să fii moldovean îi rău? Și dacă da – contextul ar fi negativ, ar trebui să îmi pese? Și dacă mă conving că nu îmi pasă, aș fi capabil să o fac pe Loredana să împărtășească convingerea mea? Probabil că nu, am conchis cu un oftat defetist. După care țigară rulată, duș, pat și somn până când ceasul ne-a chemat alla arme.

Budapesta – Praga

  Dimineața ne-am cuibărit înapoi în Mercedes și, suferind dezorientați de sindromul somnus interruptus, ne-am pornit spre Budapesta. Am trecut granița maghiară-română rapid, fără ca grănicerii să fie curioși dacă avem condiție fizică suficientă pentru a ne căra gențile până la scanerul lor nefuncțional (alo, se-aude, Domnul punct de trecere a frontierei Albița & Sculeni?). Eu cu Loredana am înjghebat din nou covrigul uman teoretizat în ziua precedentă și am adormit, proces din care a avut de câștigat toată lumea, mai puțin pașaportul meu care s-a umplut de riduri. Traseul Oradea – Budapesta a avut porția lui de glume și discuții, însă istoria nu le-a reținut. Pe la amiază am ajuns în Budapesta, unde ne-am dat jos ca să ne hrănim cu prima porție de turism veritabil. Ploua mărunt și era destul de frig, nimic descurajator, însă. Am urcat în Castelul Buda, unde am făcut o grămadă de poze. Dacă e adevărată credința anumitor popoare precum că fiecare fotografie captează un fragment din sufletul celui fotografiat, iar J.K. Rowling n-a mințit în legătură cu horcruxurile, vă avertizez că Andrian este un tip foarte greu de ucis. Am mers printre clădiri și am ieșit spre Bastionul Pescarilor, unde fojgăiau nenumărați turiști ghidați de umbrele multicolore (a și făcut Octavian întrebare la CUC despre asta). Acolo am văzut pentru prima dată o machetă pentru orbi, adică miniatura metalică unui obiectiv turistic astfel încât să îi poată admira și nevăzătorii arhitectura. Cu riscul să par filistin sau insensibil, recunosc că nu prea văd rostul unei asemenea machete. Din punctul meu de vedere e ca și cum i-ai da un dispozitiv de ecolocație unui impotent. Gen: „uite, frățioare, ca să ai și tu idee cum ar trebui să fie…”

Andrian regretă că n-are opincă, dar un bocanc de la Zorile tot atârnă el pe Castelul din Buda.

Boobs and Sauron

Andrei și Dunărea

 

Am traversat Dunărea din spatele lui Andrei în căutarea unui loc de halit. Apoi am devansat această sarcină în stiva de operațiuni ca să facem loc uneia cu prioritate sporită: să găsim un loc în care să schimbăm bani, lucru care, duminica, într-un oraș unde, după cum ne asigura Andrei, oamenii nu prea vor să vorbească engleza, nu s-a dovedit chiar așa ușor. În final, cu echivalentul a 10 euro în buzunare, am intrat într-un soi de cantină chinezească unde am comandat cu ajutorul indexului (asiaticul de după tejghea nu știa engleză) niște amestecuri bizare de carne, legume și sos. Felurile de mâncare erau de două tipuri: 1) fix ce-a comandat cel dinaintea ta sau 2) altceva decât cel dinaintea ta. Când mi-a venit comanda, nu am ratat ocazia să îmi pun în valoare cele 3 cursuri de chineză de la facultate și i-am tuflit un sie sie (mulțumesc), ca să primesc înapoi privirea tipic – sictirită de vietnamez căruia i se mulțumește într-o limbă cu care vietnameza se înrudește în aceeași măsură ca spaniola cu rusa.

Mâncarea a fost multă, bună și ieftină. La preț cam ca șaurma în România, deși nivelul de trai e mai ridicat în Ungaria. Unii dintre noi au vrut ceva lichid ca să stingă focul iute al bucatelor și am încercat cu disperarea alpinistului pe scara Scoville să cercetăm pe distinsul vânzător au nu are spre vânzare tea ori coffee. A urmat un moment ilar pentru că distinsul vânzător nu înțelegea ce dracu vrem, iar noi tot îi dădea cu tea-tea de parcă am fi fost niște englezi obsedați de sfârcuri. Până la urmă s-a prins că vrem ceea ce, în mod firesc, pe limba lui se cheamă chai. N-avea.

Îmbuibați și fericiți, am ieșit afară, iar eu am mers să cumpăr vin fiert de la o gheretă pe care scria ceva de genul Ighenetketkoloszvarosznagy, adică pe limba noastră poșircăsupraevaluatădeprostitturiștiifraieri. M-a întrebat de unde sunt și i-am zis că din Republica Moldova ca să nu îmi scuipe în Tokai. Ne-am mai plimbat puțin prin zonă – era un târg pentru turiști unde am întâlnit o româncă – am cumpărat niște sandvișuri și ne-am urcat în mașină. Ne aștepta Praga.

În imagine vedem un cotropitor nemilos care își pune carne crudă sub cal, iar la sfârșitul bătăliei își asezonează șaurma cu sângele dușmanilor răpuși. În spatele lui vedem statuile unor unguri.

Ce-am învățat în Budapesta e că nici cerșetorii nu sunt egali între ei, de exemplu, ai lor o duc mai bine decât ai noștri. Stăteau tolăniți în subteran pe saltele cu o zestre de obiecte și cartoane, privind flegmatic la trecători sau visând poate la trecutul lor de cuceritori călare. Pe de o parte, sigur, e un oraș frumos, curat și plin de clădiri istorice impunătoare. Pe de alta, nu trebuie să uităm că moștenirea aceasta a fost construită și din truda popoarelor cărora Ungaria le-a fost manager general. Dacă aș fi avut și eu sârbi, croați și români care să iobăgească 3 secole, mi-ar fi dat mâna să durez treburi mișto în marmură destinată istoriei.

În drum spre Praga am trecut granița dintre Slovacia și Cehia, o înșiruire de stâlpi abandonați, și ne-am oprit să fumăm și să aruncăm niște gunoaie lângă cele existente. Și pentru că mândria nu mă lasă să omit un asemenea detaliu, pe un ambalaj trona o inscripție în românește. (nu țin minte marca? Dorna, Gura Căinarului, se pare că nu mai ține minte nimeni)

Pe la 9 am ajuns în Praga și ne-am cazat la hotel. Am respirat adânc de două ori și am coborât imediat în vestibul unde ne aștepta Alina Cazachevici, jucătoare în Google – Moogle și rezidentă a capitalei cehilor de câțiva ani. Alina s-a angajat să ne arate centrul orașului și în genere să aibă grijă de noi, faptă pentru care îi transmit pe această cale mulțumirile noastre. Pe drum Alina a ținut să îmi amintească că iarba e legală în Cehia (oare de ce ar fi gândit ea că o asemenea informație ar fi pentru mine relevantă?). Am făcut iar un biliard de poze și într-un final ne-am parcat oasele lihnite într-un pub-restaurant. Atmosfera părea și s-a dovedit plăcută, mâncarea bună. Meniul era trilingv, inclusiv în rusă. Când s-a înființat chelnerul, am rugat-o pe Alina să intermedieze comanda, iar trialogul care a urmat a fost unul amuzant.

Eu: Vreau genunchi de pork

Alina: Kolenka porkova

Eu: Salată Cezar

Alina: i salat Țăzar

Eu: Bere

Alina: Pivo

Etc.

Genunchiul de porc a fost delicios. După masă (de asemenea, înainte și în timpul) ne-am înfipt în halbele de Staropramen, convingându-ne, dacă mai era nevoie, că Staropramenul de la noi e verișoara săracă și slută a Staropramenului din Cehia. La un moment dat mi-am rulat pe șest o țigară (cu tutun) și, ridicând-o ca pe o făclie a libertății, am întrebat:

– Alina, sigur chestia asta e legală aici?

O șaurma – 3 $. Un aspirator – 50 $. O mașină – 5000 $. Priveliștea unei mese de oameni lăsați fără replică – de neprețuit.

Ca să nu zic doar de bine, chelnerul a fost cam nesimțit. Când a venit și a început să ne vorbească în cehă, Andrian n-a mai suportat și a început să îi vorbească înapoi în română. Moment simpatic. S-a uitat pătrat la Octavian când acesta a comandat bere caldă, de parcă i-ar fi cerut un tort personalizat cu textul Acordului de la Munchen inscripționat cu cremă de cacao pe marțipan. Că cică berea caldă este o abominațiune și că mai bine își extirpă partea creierului responsabilă cu sfaturile pentru clienți decât să îi aducă bere caldă. Octavian s-a oferit politicos să îl țină imobilizat cât timp Loredana își demonstrează sieși că merita mai mult de 6 în grilă la examenul practic de anatomie a creierului, așa că într-un final abominațiunea a fost livrată. Pe urmă selfiuri pe lungimea mesei, rămas bun, mașină, hotel, pătuț și somn. Ne aștepta orășelul Hamm.

Andrei în centrul Pragăi.

Adrian și Bruce se uită urât unul la altul

Frumos oraș, n-ai de ce te legaliza… padon, lega.

A doua zi am mai zăbovit câteva ore prin Praga să vedem o cetate pragheză care, pare-mi-se, chiar așa se chema: Cetatea din Praga, adică reședința conducătorilor cehi[6] unde am văzut multe clădiri frumoase pe dinafară. Pe dinăuntru nu am văzut niciuna, doar o catedrală unde lumea se aștepta să îmi scot fesul. E frig, dă-te, dreaqu, m-am gândit. În magazinașele cu suvenire m-am convins, dacă mai era nevoie, că cehii sunt foarte zeloși în a specula turistic pe seama unui evreu de limbă germană, cetățean austro-ungar, de la care, dacă Max Brod s-ar fi luat după capul respectivului, nu ar fi rămas nimic. Max Brod a fost acel prieten pe care îl însărcinezi în caz de dai colțul prematur, să îți șteargă istoricul browserului și a eșuat lamentabil să își facă datoria.

Garguie

Sculptură realizată de meșteri clujeni.

Praga – Berlin – Hamm

  Momentele în care am aflat vești zguduitoare, tragedii, ni se întipăresc puternic și detaliat în memorie. Psihologii numesc asemenea amintirii vii, detaliate – amintiri flash (cred că aș traduce prin „instantanee” dacă m-ar întreba cineva). Studiile au arătat că americanii au fost capabili să își aducă aminte cu exactitate câte lingurițe de zahăr și-au pus în ceaiul pe care îl sorbeau atunci când la televizor s-au dat știri despre atacul din 11 septembrie. Eu, spre exemplu, țin minte exact care parte a corpului m-a durut când am aflat că l-au arestat pe Vlad Filat. Din fericire, cât timp am mers dinspre Praga spre Berlin n-a murit nici o vedetă. Robin Williams trăgea tare să învețe pentru permisul de port-armă, Amy Winehouse trăgea pe nas, iar naționala României trăgea să moară în timp ce trăgea fără succes de timp și la poartă, așa că nu am putut să îmi formez nici o amintire flash. Pe cale de consecință, nu țin minte mai nimic din ce s-a întâmplat pe drum. Mai ales pentru că dormeam eu, dormea toată lumea, mai puțin Lilian care ridica periodic câte o geană ca să se asigure că nu am intrat în Atlantic. La un moment dat ne-a arătat Polonia, la vreo 15 km distanțăȚin minte doar că mă holbam uneori pe geam să văd și mă simțeam incomod să merg pe autostrăzile făcute de Hitler. Mi se părea incorect din punct de vedere politic. Într-un final, când seara trăgea soarele de mână să se care, am ajuns în Berlin. Între timp îl sunasem pe Adrian Sali, un prodigios matematician din liceul Mircea Eliade care studia prin Berlin ceva legat de calculatoare, ca să ne dea un punct de întâlnire. Mama lui îmi încredințase un pachet pentru el. Știu că sunteți curioși despre conținutul pachetului, dar nu vă spun. Păi, cum credeți, dacă nu le-am spus vameșilor, o să vă spun vouă?

L-am urcat pe Adrian în mașină și l-am privit cu ochi rugători în care se citea dorința să vedem locuri frumoase din Berlin. Adrian s-a uitat înțelept prin mașină, a văzut oameni însurați, și a ales varianta plictisitoare, aia cu Zidul Berlinului, Bundestag și Porțile Brandemburgice. Așa am aflat că Zidul Berlinului era, de fapt, o fâșie tampon lată de câteva zeci de metri și delimitată pe fiecare flanc de câte un zid. În timpul războiului rece zona tampon a fost năpădită de plante și s-a dezvoltat nesupravegheat o floră miscelanee, sălbatică, de neînchipuit într-o oraș atât de populat și industrializat precum Berlinul. Bălăriile și pisicile erau singurele organisme libere din fâșie. Altminteri, nemții care încercau să treacă făceau pneumonie, vorba bancului – neamțul transpirat, glontele rece. Pe fragmentul de zid păstrat intact în scop turistic erau lipite o mulțime de gume de mestecat. Nu am înțeles semnificația unui atare upgrade și nici nu țin minte care era explicația dată mai târziu de internet. Ceva, cretin, oricum.

Adrian Sali, primul din stânga.

Am cumpărat suvenirele de rigoare, ne-am despărțit de Adrian și am purces mai departe. La Hamm am ajuns destul de târziu, într-un hotel cu aer retro, făcut parcă să găzduiască mai degrabă păpuși de ceară. Aveam toate condițiile, mai puțin internet ca lumea, dar asta nu m-a deranjat. Camerele ne-au înghițit conspirativ, strecurându-ne bulgări de înfiorare pe sub haine. Nu era creepy, era pur și simplu destul de frig, iar mie mi-a luat ceva timp să înțeleg că trebuie să umblu la calorifer ca să îl pornesc. În genere, ne-am simțit bine acolo, având în vedere și faptul că am stat 3 nopți în Hamm, având astfel posibilitatea să mă obișnuiesc. Dispuneam de un dormitor și un fel de sufragerie cu măsuță unde ne-am plantat răzleț bagajele, aruncând tot felul de lucruri prin cameră și lăsând pasaje discrete, ca și cum am fi minat un front a lehamite, după o sticlă de votcă, pentru un inamic pentru care manifestam oarecare simpatie. După care boardgame-uri, poze, poze, poze, boardgame-uri și somn.

Ionele, nu mai lipi guma de bancă, ce, te crezi la Zidul Berlinului acilea?

Veka și Dortmund

  Se spune că porcul nu se îngrașă de Crăciun, dar nici nu se supără dacă încerci. Hotelul avea mic dejun (bufet suedez) la 5 euro. Ne-a învățat Andrei cum să procedăm. Îți pui cereale cu lapte, fiindcă asta se mănâncă dimineața. Pe urmă, după ce ai umplut bărdăhanul cu cereale, închizi frumușel ochii, îți golești mintea, devii conștient de faptul că lumea senzorială e o iluzie – maya, cum spun hindușii, și că spațiu-timpul nu există decât dacă permitem acestei iluzii să ne guverneze existența, provocându-ne suferință. Transfigurați de această subită și profundă epifanie, ne slujim de instrumentul meditației ca să traversăm timpul în diagonală. Andrei, care urmărește atent procesul, îți dă o palmă după cap cam când ești mental pe la ora 2 și te proiectează afară din starea de meditație. Fiziologic, ești tot la ora 8 dimineața, cu bărdăhanul plin de cereale cu lapte, dar la nivelul conștiinței ești la ora 2 după amiază și ți-e foame, motiv pentru care îți pui ouă cu șuncă în farfurie și mai umpli o dată bărdăhanul. După care iar meditezi, iar traversezi timpul în diagonală, iar te croiește Andrei după ceafă, iar te trezești flămând, iar umpli bărdăhanul. După care îți faci niște sandvișuri pentru mai încolo, de data asta fără să ai nevoie de meditație. Singura chestie pe care n-am înțeles-o e cum reușea Andrei să iasă din starea de meditație fără palmă după cap. O fi pentru că stăpânește mai bine tehnica meditației, zic eu. Că doar nu ne-o fi altoit ca să se distreze… După sniadanie-obiad-kolacie[7] transcedentale, ne-am suit în mașină având ca destinație punctul zero al călătoriei noastre. Urma să vizităm cartierul general al sponsorilor călătoriei – fabrica Veka (când anunțaseră băieții din GM în vară că organizează Cupa Veka mi s-a părut pur și simplu o glumă bună, hă hă, cupa Veka[8], hă hă, pentru ca să aflu ulterior că există o asemenea companie). Acolo ne-a întâmpinat o doamnă responsabilă de relații cu publicul, pe care Lilian de altfel o cunoștea dintr-o călătorie anterioară, și ne-a făcut turul fabricii. Nu pot să vă povestesc ce fel de minuni am văzut acolo pentru că am semnat un contract de confidențialitate, dar excursia prin fabrică mi s-a părut impresionantă. Veka se ocupă cu fabricarea profilurilor pentru ferestre. Înainte de Vekălătorie mi s-ar fi părut ciudat ca o companie atât de mare și tentaculară să se ocupe de un lucru atât de îngust precum profilul din care se fac cadrele în care este inserat geamul unei ferestre. Între timp am evoluat. Acum mi se pare ciudat că mi s-a părut ciudat un lucru atât de elementar.

Am primit fiecare câte o vestă de semnalizare de culoare oranj ca să nu ne pierdem. Totodată, oranjul arăta că suntem oaspeți, adică potențiali spioni (lucrătorii aveau veste galbene).[9] În linii mari, am parcurs tot procesul de fabricație, de la recepționarea materialelor (tirurile cu marfă sunt cântărite la intrare și la ieșire pe un cântar sub asfalt), apoi mixarea ingredientelor pentru obținerea variilor cocteiluri de compozit. Compozitul este materialul păstos pe bază de polimer care va fi ulterior turnat în forma unui profil rezistent de fereastră. Am urcat la etaj unde, într-o încăpere securizată stătea o bandă rulantă deasupra căreia tronau brațe robotice cu funcție misterioasă. Acela, ne-a explicat ghidul nostru, era laboratorul fabricii. Veka, și presupun că nu este o practică singulară, recompensează individul care îmbunătățește procesul de producție cu o parte din suma pe care compania o economisește în urma inovației. Loredana a întrebat șoptit dacă s-ar aplica și în cazul în care am veni noi cu o idee, eu am tradus (ghidul era o ucraineancă și ne vorbea în rusă), pentru că ce e omul dacă nu o sumă de idei furate de la alții, iar doamna a râs și a precizat că ar trebui să fie o idee a naibii de bună. Mai departe am văzut un aparat poreclit mașina timpului. Veka produce profil pentru multe dintre zonele globului și, implicit, pentru diverse tipuri de climă. Cercetătorii lor au nevoie să afle cum s-ar comporta un anumit tip de compozit în condiții de, să zicem, climă siberiană timp de 20 de ani, doar că nu au timp să aștepte atâta amar de vreme (afirmație valabilă mai ales pentru nemți, care au stat în asemenea condiții timp de 2 ani, între 1941 și 1943, și nu prea le-a plăcut). Mașina timpului simulează condițiile climaterice și procesele de uzură (nu mă întrebați cum, ja nezavisimyj expert, cerez reku) într-un timp mult mai scurt. În continuare am fost plimbați de-a lungul liniei de asamblare și ni s-a explicat sumar cum funcționează fiecare etapă, cum la un moment dat a fost introdus un sistem de bobine care a optimizat mult procesul industrial și a crescut viteza de producție. Ideea, pe cât mi-o amintesc, este că peste latura exterioară (cea care odată instalată pe perimetrul geamului va da spre stradă) se aplică o fâșie de polietilenă[10] colorată sau nu. Aceste fâșii stau îmbobinate deasupra meselor de lucru după care sunt lipite pe toată lungimea de zeci de metri a barei de profil. Ulterior, bara de profil va fi tăiată în funcție de comandă și livrată producătorilor locali de ferestre, care vor îmbina profilul și vor monta geamul în cadru, rezultând fie ferestre standardizate, fie ferestre cu dimensiuni personalizate.

Trecând din secțiune în secțiune, am trecut printr-un pasaj îngust și lung flancat din ambele părți de sicrie de metal stivuite până în tavanul aflat la peste 15 metri înălțime. Ni s-a explicat că acelea nu erau sicrie, ci strunguri specializate. Aceste strunguri erau folosite fie în producție, în funcție de specificul comenzii, fie vândute sau livrate companiilor fiică. Fiecare sicriu cântărea, presupun, câteva sute de kilograme și costa câteva zeci de mii de euro. La un calcul rapid am constatat că erau câteva milioane de euro în culoarul acela. Dacă reușesc să ciordesc un strung, mi-am zis brusc însuflețit, îmi cumpăr tractor, vorba cântecului. Și chiloți. Și șosete cu găuri pentru unghii, să se asorteze cu plugul.

Lilian ne ajută în demersul nostru de a nu muri proști.

Ultimul pit-stop l-am făcut în muzeul companiei, unde ghidul i-a cedat ecusonul de povestitor lui Lilian, care ne-a explicat de ce interiorul unui profil are aspectul unui nivel de Supermario pentru termite. Aerul, zicea profa mea de fizică, este un bun izolator, iar profilul unei ferestre împarte spațiul în mai multe camere astfel încât efectul izolant să fie accentuat. Cu cât mai multe compartimente conține interiorul profilului, cu atât mai termoizolant va fi cadrul ferestrei.

Sper că nu-i secret industrial, sau ceva…

Excursia a fost încheiată apoteotic cu o masă la cantina fabricii. Acolo mănâncă majoritatea lucrătorilor mai ales pentru că prețurile sunt mici. Acolo ne-au asigurat că nu trebuie să plătim nici masa, nici farfuria spartă de Loredana. De fapt, mai mult s-a rupt în două de la greutatea mormanelor de mâncare sub care a îngropat-o Loredana. Printre farfuriile monticulare șerpuiau întrebări despre noi, despre Moldova, despre CUC, despre baștina ghidului. Apoi, sătui, am fost pupați pe obraji și lăsați să plecăm. Eram la jumătatea zilei a patra și vizita la Veka rupea franzela dulce a exilului nostru temporar fix în două. De acum înainte urma să fim mai aproape de momentul întoarcerii decât de cel al pornirii.

Am încercat să o urâțesc în fotoșop cât am putut. Ăsta a fost maximul.

Nu am stat mult la hotel, poate chiar deloc. Ne-am pus în cap să vizităm orașul Dortmund, situat la vreo 20 de km de Hamm. În Dortmund ne-am separat mai întâi în două când Andrian și Andrei au decis să verifice la sursă miturile despre berea germană care, spune-se, se face tot mai bună pe măsură ce o bei, iar la a 15-a bere, exact când urmează să faci pătrățele pe abdomen de la vomat, te simți ca și cum ți s-a înmânat ușa de la paradis. De la ușa din spate, că pe ușa din față intră oamenii care nu beau. Noi ceilalți am intrat într-un magazin de cărți, suvenire și boardgame-uri, de unde mi-am luat un Hanabi. Pe urmă oamenii s-au dus care încotro, iar eu cu Loredana am început să răscolim prin magazinele de haine în căutarea timpului pierdut cu boardgame-uri, timp pe care l-am fi putut petrece căutând haine. Loredana a luat un cadou pentru sora ei, iar eu mi-am băgat picioarele în cumpărături, în sensul că mi-am cumpărat o pereche de blugi, haina mea de șmecherie până astăzi. Sigur, Loredana ar fi vrut să mai stăm, măcar până dă faliment magazinul, dar aveam oră stabilită de întâlnire cu ceilalți (Octavian, Lilian, Catea, Vitalie, pe urmă Andrei și Andrian), dat fiind că nu prea aveam telefoane și nu ne puteam suna după bunul nostru plac. Între timp centrul orașului Dortmund se umpluse de tineri zgomotoși care așteptau meciul de Champions League din seara aceea, în care Borussia juca cu nu mai știu cine.[11] Urma să prindem un meci acasă și la Amsterdam, un 4-0 cu Hapoel Tel Aviv, dar asta este o poveste pentru mâine. Mercedesul ne-a luat de unde ne lăsase și s-a pornit înapoi la Hamm. Pe drum am intrat într-un supermarket ca să cumpărăm ciocolate și bere. Tranzacția se întâmplă altfel decât la noi. În Chișinău, de exemplu, pui produsele pe banda rulantă, casierița îți urează la mulți ani presupunând că e ziua ta, pentru că în mod normal moldovenii nu-și permit, îți zice o sumă și tu depui banii în palma ei înjurându-l pe Usatîi sau pe Chirtoacă, dar niciodată pe ambii. În Germania pui produsele pe bandă, pui banii – mai puțini decât în Moldova – în palma casieriței, spui Dan Chișon și te duci acasă. Sigur, dacă ești moldovean și ții la tradiții, poți să-i și înjuri pe susmenționații, pentru că tradițiile sunt o parte esențială a ființării noastre, copii.

 
Era 2014, încă mai mergeau glumele cu Usatâi. Acum parcă ne stă râsul în gât.

Seara Lilian a sugerat să mai vedem un orășel din apropiere, dar am refuzat cu toții, mai puțin Andrian și Andrei. Restul am stat, am jucat K2 (premiul echipei Asachi pentru câștigarea Maratonului[12]) și i-am așteptat pe băieți. Când a venit Andrian, am coborât cu țigări într-o mână și bere la doză în cealaltă. M-a mirat să dau la bar de o doamnă care știa tot atâta engleză câtă germană știam noi. Se vede treaba că ultimii turiști englezi care dăduseră pe acolo aveau trecută Normandia în foaia de parcurs. Știa, în schimb, poloneza, care îi era, cred, limbă maternă. Limba paternă așa și n-am aflat-o, deci am încercat să găsesc o aplicare cursurile lui Pan Dariusz din sala Bărbulescu a Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași. Baiul era că doream să comunic: „Tanti barmaniță, noi vrem să bem o bere și să fumăm o țigară la bar, dar ne-am adus de-acasă, nu tre` să mai spălați două halbe pentru măriile noastre”, dar cunoștințele mele de poloneză erau relevante doar în contextul în care m-ar fi chemat Marek, aș fi locuit în Cracovia, aveam o soție pe nume Eva pe care țineam numaidecât să o prezint, Sofia Loren era o actriță franceză, iar dimineața mă scol, fac duș, îmi aplic machiajul și aștept să vorbesc o oră la telefon cu prietenii. Până la urmă, am ținut rusa mea sub apă până a căpătat aspectul vinețiu, anaerob și africativizat de poloneză, iar mesajul a fost transmis. Am făcut un compromis să stăm în antreul barului și ne-am terminat berea, în timp ce ne uitam pe geam în căutare de nemți cărora să le plasăm pachetele noastre de Marlboro și să le bișnițărim unor nemți pentru 3 euro. Așa ne amăgise Traian, fost student la Bremen, că ieși în stradă cu pachetul semi-ascuns în mânecă, faci cu ochiul trecătorului, îi arăți 3 degete jumătate – adică 3 euro 50 vrei pe pachet – și tranzacția se face. Acesta fusese planul nostru, să trecem cu vreo 10 pachete de Marlboro și să ne cumpărăm de mâncare din banii astfel câștigați la negru. Fumând pansivi și flămânzi în holul barului, o ceață lăptoasă se cobora ca o cortină de pe mințile noastre, iar de după cortină se dezvăluia chicotind școlărește silueta unui Traian care își ștergea cucul de noi. Apoi, ca în poezia lui Stănescu&Tomozei, afară ploua, albul nu-ș ce făcea, negrul muncea agricol, iar domnișoara făcea mulți copii.[13]

Amsterdam

  A doua zi dimineață, ne-am făcut plinul în sala de mese a localului, ne-am suit în Mercedes cu înfrigurare pentru că ne aștepta Amsterdamul. Pe drum oamenii s-au plâns că Andrian își manifestă prea des dorința de a consuma șaurmă. Așa sunt oamenii, subiectivi în aprecieri, când repetă Ion-Mihai aceleași idei și cuvinte, e anaforă, figură de stil de mare rafinament și expresivitate, când o face Andrian, e verbigerație. Odată ne-am oprit la benzinărie să facem pișu. Olandezii (și nu numai) au sistemul ăsta parșiv la benzinărie – plătești 50 de cenți, primești un bon de 50 de cenți, te piși și poți cumpăra în benzinărie ceva de 50 de cenți. Te premiezi singur că ai fost în stare să duci la bun sfârșit această delicată și laborioasă sarcină. Oare bonul de pișu de la o benzinărie e valabil și la alte benzinării? Oare dacă le strângi și te duci cu o sută de bonuri să-ți faci un plin de 50 de euro, se uită ăia de la benzinărie ca la un incontinent? În fine, am traversat mai toată Olanda că să ajungem la Sfântul Graal al excursiei noastre. Orașul Păcatului, în sens că dacă nu ați ajuns să îl vizitați, este mare păcat. Practic, am scris acest text pentru a povesti cum a fost la Amsterdam. Tot ce ați citit până acum este un preludiu. Vi l-am dat gratis, la Amsterdam preludiul costă 20 de euro.

Vandalism românesc în centrul Amsterdamului

Am traversat niște poduri, am oprit la o benzinărie ca să alimentăm și am profitat de oferta benzinăriei care, în anumite condiții, îți dădea o mașinuță lego. Loredana a zis „vreau” și a primit mașinuța. Să mai zică vreunul că fetele se joacă cu păpuși. O brânză, fetele se joacă cu ce vor ele.

Partea proastă este că a trebuit să renunțăm la compania lui Andrei. Are el cică ceva de făcut în Amsterdam, n-avem noi treabă. A făcut rapid 20 de flotări ca să îi iasă venele în evidență, și-a scos geamantanul din mașină, ne-a urat drum bun și bun dus a fost. Ne-a lăsat telefonul amintire, să ne uităm la pozele lui când ne apucă dorul. El se gândea la telefonul lui, uitat în Hamm, ca la un aparat de pe care poți suna și sta pe net, noi, pe de altă parte, ne gândeam la el ca la 10 – 15 grame de ceva bunișor. Hai, 20[14] dacă negociam isteț. Partea bună la partea proastă a fost că s-a eliberat niște loc în mașină pentru oameni și pentru bagaje. S-ar părea că nu va mai trebui să jucăm tetris la limită dimineața când ne așezam chibzuit bagajele în spate. Greșit. Legea lui Felea spune că dacă un grup de cucheri va fi turnat într-o mașină, el va umple tot spațiul disponibil. Iar dacă din grupul de cucheri cineva abandonează colectivul, grupul de cucheri se va dilata și va umple spațiul proaspăt eliberat. Cred că băieții din spate au stat ceva mai bine, totuși.

Manole și-a lăsat soția la Amsterdam. Să facă trotuarul temeinic. Sau temeinic trotuarul.

Odată scăpați de Andrei, am mers la făcut nebunii. Lilian a parcat Mercedesul pe undeva prin centru și ne-a spus să fim toți înapoi până la 17:00. Vitalie ne-a propus un traseu de pe Tripadvisor și ne-am înșiruit cuminți în spatele lui. Am ieșit din mașină, am mers 2 metri și au început să ne facă ocheade vitrine cu muguri, semințe (sămânță de Pineapple Express, trebuia să iau și să dau la Quiz la Iași, gen – fumați și ghiciți filmul). Imediat am ieșit într-o piață caracatiță ce își întindea drumurile în vreo 6 direcții. În mijlocul pieței trona o biserică și un panou de 4 metri pe 2 prin care eram avertizați să nu cumpărăm cocaină de la dealeri (cumpărați direct de la producător, a glumit Lilian). Recent, anunța panoul, muriseră câțiva turiști după ce băgaseră ceva ce trebuia să fie cocaină, dar era heroină. Traseul lui Vitalie a avut bunul simț să ne ducă pe lângă un coffee shop și prin inima cartierului roșu. Domnișoarele expuse în vitrină îmi făceau cu ochiul, mie, sau poate Loredanei, nici până azi nu pot să spun, și se ascundeau pudibonde când încercam să le fotografiem. Din separeul unei prostituate a ieșit un tânăr uitându-se bănuitor în jur și spălând putina la pas măsurat, dar grăbit. Nu mi s-a părut în regulă ce-a făcut. Frățioare, când ieși de la o blondă voluptoasă unde te-ai simțit bine, e musai să te oprești câteva secunde în fața ușii, să respiri aerul tare de decembrie în timp ce te uiți relaxat și superior împrejur, făcând cu ochiul trecătorilor. Să arăți ca și cum i-ai fi dat lui Bruce Willis lecții de salvat lumea, ca și cum ai fi fost atât de bun încât tipa ți-a dat banii înapoi cu lacrimi de fericire în ochi, nu ca și cum tocmai ai înfundat toaleta bordelului cu un falafel de alaltăieri și acum vrei să ieși din raza de acțiune a bodigarzilor până a se sesiza careva. Am mai trecut printr-o piață plină de porumbei, pasărea preferată a lui Octavian, care le-a dat voie tuturor doritorilor înaripați să facă poze cu el.[15] Traseul ne-a dus într-un magazin de suveniruri sexuale inocente precum: prezervative, ilustrate cu mesaje amuzante[16], etc. Am mai traversat câteva străduțe înguste cu tinere vibrând din coapsă (twerkingul a fost inventat la Amsterdam pentru a îmbunătăți circulația sângelui), am trecut niște poduri, am întrebat un polițist câte milioane are Olanda (are 16, ha – ha, fraieri, la noi până și furturile mărunte încep de la un miliard încolo), Loredana și-a luat suvenirul de rigoare și mănuși (era decembrie). Eu și Andrian ne-am tras în poză ținându-ne de mânuță în fața unui bar de gay (ce ambiguă a fost fraza asta), măsură preventivă ca să ne dăm toleranți pentru eventualitatea când vom crește mari, celebri și vom spune lui cutare sau cutare că e prost, iar cutare ne va acuza înapoi de atitudine discriminatorie. Ne-am fotografiat așa cum se fotografiază oamenii blonzi și cu ochi albaștri cu Talmudul în mână ca să nu îi sară alții în cap. Cum se apropia ora 3, i-am urat lui Vitalie, Lilian și Catea cărare bătută de Tripadvisor în continuare și am luat-o pe urmele pe care am venit. În piața cu porumbei am luat un sendviș de la Subway. După ce am mâncat am intrat într-o cafenea și am rugat un chelner să ne lase la pișu. Chelnerul a spus cu față serioasă că în mod normal nu face asta, dar în intervalul de la 3 la 3 și 5 minute se simte generos, așa că ne lasă. La intrarea în veceu ne aștepta o tanti, cam ca tanti de la veceul public din Grădina Publică, cel de sub Bastion, și ne-a cerut câte 20 de cenți. Suntem de la local, am zis și, spre surpriza mea, am aflat că și clienții localului plătesc. Asta n-a sunat deloc bine, dacă s-ar introduce sistemul și la noi, va trebui să îmi iau și bani de pișu când ies la bere, existând riscul să ajung să îi beau înainte să vreau la pișu, iar când o să vină pișu… Ați prins ideea.

Octavian într-un remake după Hitchcock

Am intrat în H&M ca să șopinguim (pluralul de la șopinguin). Loredana s-a apucat să vânture etajele (erau vreo 3 sau 4), eu însă m-am dus direct la ce mă interesa, adică obiectele cu reducere. Glumesc, fesuri. Fesurile cu reducere. Mi-am luat unu la 3 euro, sfătuit de Andrian să nu îl iau pe celălalt, de 2 euro, care stătea bine, dar nu pe cap, moment în care, fericit și pregătit pentru iarnă, am realizat că nu o am pe Loredana lângă mine. Loredana era pe undeva prin magazin, un magazin de câteva etaje, cu un miliard de oameni fojgăind și discutând într-o limbă străină. Am parcurs magazinul de jos în sus și de sus în jos fără să am succes și fără să înțeleg de ce nu am succes. Răspunsul era că anumite zone ale magazinului sunt ascunse privirii – cabinele de probă fiind cel mai evident exemplu. Pe urmă am abordat problema euristic, am coborât la parter, m-am apropiat de o casă și am spus:

• I have lost something, can you help me find it?
• Of course, mi-a răspuns afabil domnișoara. What is it?
• My girlfriend, am zis, cu speranța că domnișoara va spune în interfon: „Miss Loredana Molea is expected downstairs”.

N-a vrut. Păcat, meritam.

Mi-am găsit accidental jumătatea bună, am răspuns cu da la toate întrebările despre cât de bine arată o haină sau alta și am ieșit. Era aproape de 4 și noi încă nu văzusem cum arată un coffee shop pe dinăuntru, deci am pornit să căutăm cum să ne satisfacem această curiozitate arhitecturală. După câteva minute de umblat, l-am găsit pe acela pe lângă care trecusem. Octavian a zis că se duce în treaba lui și am convenit să ne întâlnim în fața coffee shopului la 4 și 50. Am intrat și ne-am uitat în meniul cu cafele. Aveam de ales între cafea curată și cafea pe jumătate curată, iar noi, cu aroganța caracteristică moldovenilor am ales cafeaua curată. Barmanița ne-a rugat să îi arătăm un act din care să reiasă că avem peste 18 ani. Ei aveau, eu îmi lăsasem pașaportul și așa distrus în mașină. Mi-a zis că nu poate să mă lase înăuntru. Dar nu vreau să beau cafea, am argumentat, vreau doar să stau cu prietenii mei. Nu contează, mi-a răspuns. Am ieșit dezamăgit și singur, dar la ușă mi-am adus aminte că am în portmoneu permisul românesc de ședere expirat de vreo 2 ani. M-am întors, i l-am arătat, s-a uitat la el fix 2 milisecunde și mi-a zis că e în regulă. Ne-am așezat la masă, am început să bem din cafea, Andrian a încercat să fumeze o țigară, dar barmanița l-a admonestat vigilentă că nu are voie (lol, cafea poți să bei în coffee shopuri, dar tutun nu), eu am luat două ceaiuri ca să meargă bine cu cafeaua, și am început să ne uităm în jur ca să vedem ce mai fac oamenii. Erau tot soiul de indivizi acolo, oameni care beau cafea la bar, oameni care beau doar ceaiuri și ocupau locul celor care și-ar fi dorit să bea cafea, un indian cu chei zornăitoare, un bătrânel foarte chill care avea o cafea nedespachetată lângă el și se uita peste geam cu o mină extrem de relaxată. Cel mai tare mi-a atras atenția un grup din trei persoane pe care, pentru simplitatea expunerii, o să le numesc P1, P2 și P3 (adică persoana unu, doi și trei). Cei trei au luat o cafea și au început să o bea pe cerc. Unul dintre ei nu voia să bea, dar s-a gândit că ar fi injust pentru toți prietenii lui care nu au avut această posibilitate, să treacă prin Amsterdam și să nu guste din cafeaua lor legendară. P3 s-a pus în cap din câteva guri și a început să facă conexiuni incredibile în stare să îl facă pe Benedict Cumberbatch să plângă în pumni. Se gândea că în drum spre cafenea asistaseră la cum iese regina din palat (sau din altă clădire, alegeți voi), iar aglomerația de afară este de fapt un miting republican[17]. Republicanii, porniți să răstoarne monarhia, i-au văzut pe P3 (împreună cu P1 și P2) cum se uită cu admirație la regină și cu siguranță o să tragă o mamă de bătaie, tu-i mama lor de regaliști. P2 credea că P3 nu ar trebui să mai bea cafea, fiindcă are deja tripuri cu republicanii, dar nu știa cum să formuleze astfel încât P3 să interpreteze că fumează prea mult și celorlalți nu le rămâne nimic. P1 gândea… de unde dracu să știu ce gândea, că doar nu citesc minți ca Voldemort, dar părea persoana cea mai echilibrată și rezistentă la cafea dintre toți. P1 băuse singur jumătate de ceașcă și era foarte calmă, savurând aroma și tăria. P2 gândea că în anii lui de băut cafea nu prea a văzut atâta rezistență. Și se mai gândea că n-a văzut în viața lui o cafea care să te pună în cap din 2 guri. Apoi P3 a început să îi convingă pe ceilalți că trebuie să plece organizat mai departe, dar P2 și P1 nu prea voiau, așa că i-au sugerat lui P3 să se calmeze și să își bea ceaiul. P3 credea că varianta lui, cu panică și scenarii mentale implauzibile este mai interesantă așa că a declarat că pleacă. P1 și P2 ar fi trebuit să meargă după el, dar au dat din umeri, știind că varianta lor era mai înțeleaptă și oricum n-are unde să se ducă. Peste 12 secunde P3 a intrat înapoi și a întrebat ce naiba au făcut ei în coffee shop timp de 10 minute cât a stat el afară. P2 a decis că e rândul lui să facă panaramă, așa că a zis că el vrea să se plimbe vreo 10 minute de capul lui. P1 a reușit cu greu să îl convingă că ideea lui e mai proastă decât un om care nu știe să facă egal cu el însuși la hârtie-foarfece-piatră. Adunați din nou la masă, cineva a întrebat dacă știe cineva cum se ajungă la mașină. P2 a spus că știe el, dar date fiind circumstanțele, P1 și P3 nu prea l-au crezut. P2 a întărit ideea zicând că în spatele bisericii care se vede prin fereastra coffee shopului ar trebui, după închipuirea lui, să fie un panou mare, cam 4 metri pe 2. Detaliul n-a avut darul să îi încurajeze, așa că P2 a plusat cu faptul că are numărul lui Lilian și că, în caz extrem, tot dau ei cumva de mașină, doar că în loc să îi liniștească, această ultimă observația i-a speriat pe și mai tare ceilalți, care se gândeau deja că P2 habar n-are de fapt unde se află, dar zice și el așa ca să calmeze spiritele. Mânat de această inferență, P3 și-a întărit presiunile să se care colectiv din coffee shop. P2 n-ar fi vrut pentru că aveau o înțelegere cu Octavian să se vadă la 4:50 în fața coffee shopului, iar harta lui Octavian era la ei. Avea deja viziuni cu un Octavian lăsat în urmă, umblând bezmetic, flămând și înghețat prin Amsterdam, nevoit să vâneze porumbei ca să nu moară de foame. Cum sfâșie el pasărea lui preferată printre lacrimi și se hrănește cu sufletul măcinat de regrete, prins ca nava argonauților între foamea crâncenă și crima odioasă, cu psihicul destrămându-i-se rapid, pierzând accelerat contactul cu realitatea, hălăduind Amsterdamul ca o fantomă cu pene însângerate de porumbel în barba neîngrijită. Totuși, P3 a insistat, așa că grupul s-a urnit din loc, sperând că promisiunea lui P2 nu fusese o cacealma. Au înconjurat biserica, lângă care se afla un panou, prilej pentru P2 să strige entuziasmat: „panoul, panoul, e aici, v-am spus”, moment în care P1 și P3 au aruncat în direcția lui priviri condescendente ce păreau să spună: „frățioare, nu fi țăran, avem și noi acasă din astea, nu te comporta ca votantul lui Usatâi la concertele lui Stas Mihailov”, iar P2 s-a supărat nițel deoarece se aștepta măcar la un strop de apreciere pentru calitățile sale de călăuză.

Regina, sau ceva pe-acolo

Era bine că grupul se afla pe drumul cel bun, însă din piață izvorau multe drumuri și numai unul era bun. Jucând rapid o ala-bala-portocala în cap, P2 a arătat spre un drum și a zis: „O luam pe aici”, iar lui P3 aceste cuvinte i-au părut revelație divină, sclipire de geniu scăpărată de eterna lumină a minții neprihănite, ca să citez un poet englez mult mai puțin cunoscut decât Jim Carrey, așa că pe acolo au luat-o. Cei trei mușchetari n-au reușit să meargă suficient cât să intre în panică și au văzut pe marginea drumului un Mercedes. Au intrat înăuntru, s-au salutat cu Lilian și au stat în tăcere. P2, în continuare hăituit de viziunile cu Octavian, nu era mulțumit de deznodământ, a ieșit din mașină să îl caute, însă când s-a dat jos, l-a văzut pe Octavian, venind calm și discutând cu Vitalie. P2 s-a suit înapoi în mașină, cu gustul amar al celui care a fost oprit să fie erou.

Loredana a vrut să cumpere o căciulă pentru Vladlena[18], colega noastră de apartament de la Iași, așa că a coborât iar și a intrat într-un magazin aflat la câțiva metri. Eu m-am dus cu ea, urmărind atent tranzacția. Loredana a luat o căciulă, a pus-o pe cap și a cerut o oglindă. Pentru ce, au întrebat nedumeriți cei doi vânzători? Ca să văd cum îmi stă, a răspuns Loredana. Am nevoie de oglindă pentru asta. Cei doi s-au scărpinat în cap de unde au scos o oglindă micuță cât un fund de cană. Loredana s-a admirat și a ales altă căciulă, iar pe prima mi-a dat-o mie. A încercat-o pe a doua, iar vânzătorii au început să insiste cât de bine îi stă cu ea. Nu-i așa că îi stă bine? Mă întreabă unul dintre ei? Facărul vrea să mă testeze, zic eu în sinea mea. Las` că-ți arăt eu ție, gândesc eu în română și zic, în engleză, desigur: „Este cea mai frumoasă fată din lume”. I shit you not. Mi-am îndreptat ochișorii brăzdați de vinișoare roșii către Loredana, am luat o poziție teatrală și am zis că e cea mai frumoasă fată din lume, lucru, de altfel, perfect adevărat. După care m-am uitat la facăr și i-am zis din priviri: „Pariu că n-ai auzit-o pe asta șuierând?”.

În fine, a tot sucit Loredana căciula pe o parte și pe alta, a scos banii din chimir și a finalizat tranzacția. A luat căciula și ne-am pornit frumușel spre ieșire. Eu pluteam din urma ei, fericit că ordalia a luat sfârșit și, când eram gata să ies, aud ca prin ceață voci care strigă în urma mea. Dau să mă întorc, dar mă încâlcesc în folia de polietilenă care servea drept ușă magazinului și mă rotesc la 180 de vreo două ori până ajung de forma unui joint uman de un metru și ceva. În final, reușesc să mă eliberez și văd că vânzătorii fac semne spre mâinile mele în care se afla prima căciulă măsurată de Loredana. Mă întorc să le-o dau, schițând niște scuze cum că intențiile mele nu au fost criminale în timp ce băieții se stricau de râs pe seama mea. Are you guys high, mă întreabă unul printre lacrimi? Ridic din umeri și zic: „Yeah, a little”, la care ei încep să râdă mai tare și îmi spun patern: „Bad trip, man, bad trip”. Mă gândesc, ce dracu` îndrugă ăștia, vekălătoria noastră a fost excelentă.

Ne-am pornit spre Hamm. Surpriza zilei a venit de la Vitalie, care cumpărase ciocolate de 50 de euro. Pe Vitalie nu l-am văzut în decursul călătoriei să dea bani pe suvenire și alte nimicuri (v-am zis eu că Vitalie e om inteligent) și, poc, a dat 50 de euro pentru ciocolate. Loredanei i s-a părut că acesta nu este comportament de om cu mintea nealterată de droguri și l-a întrebat dacă a fumat ceva. Vitalie a negat, însă în mintea Loredanei dovezile erau suficiente și solide, așa că s-a supărat că Vitalie a fumat singur. Am început să jucăm contact. Andrian s-a uitat la Loredana, care râdea, și a dat următoarea definiție: „Animală…”. Noi ne-am uitat straniu la el, așteptând să vedem unde duce asta. Andrian a continuat: „Ești…”, concretizare care nu ne-a ajutat foarte mult. S-a dovedit până la urmă că definiția se referea la felina „râs”, animal pe care trebuia să îl deducem din ceea ce făcea Loredana. Pe undeva pe lângă Amsterdam am intrat în ambuteiaj, iar Lilian ne-a răspuns că putem sta și câteva ore. Ceilalți s-au întristat, eu însă m-am bucurat nițel pentru că aveam timp să se efaseze efectul cafelei. Pe drum m-am gândit că sunt întrebări foarte frumoase de CUC pe care nu poți efectiv să le iei din cauza timpului limitat. Și atunci mi-am închipuit un format de joc în care să ai la dispoziție 30 de minute, de exemplu, pe care să le repartizezi cum vrei pentru întrebările propuse spre joc. Să zicem că prezentatorul citește o întrebare și răspunzi la ea în 2 minute. Mai ai 28. Analizezi următoarea întrebare și timp de 3 minute și nu te apropii de răspuns, așa că o pui pe hold și deschizi următoarea întrebare, și tot așa. Nu poți să deschizi mai multe întrebări decât ai minim nevoie ca să câștigi. Să zicem că scorul e 2-4 și se joacă până la 7. În acest caz ai voie să ai deschise în orice moment 5 întrebări.[19] Asta n-a fost o idee așa proastă. În schimb ideea să fac câte un text personalizat pentru fiecare pasager din Mercedes a fost una proastă. Mai ai și din astea pe cafea.

Pe drum băieții au însăilat o conversație despre care drog e mai scump, heroina sau cocaina, ei ziceau că prima, și atunci m-am băgat eu să zic că nu, cocaina e mai scumpă, iar ei au zis că nu prea le sună bine, iar eu am insistat că știu eu sigur, cocaina e mai scumpă, iar ei n-au mai zis nimic, pur și simplu s-au uitat suspicios la mine ca la unul care tocmai băuse cafea și știa cam multe despre energizante. Pe urmă Lilian m-a întrebat dacă vreau să mergem la Heidelberg și dacă sunt sigur că acolo este vreun butoi. Să explic. Când întocmeam planul de călătorie, prin octombrie – noiembrie, a fost postat pe grupul nostru de pe FB un excel modificabil în care eram invitați să trecem locuri pe care am dori să le vizităm, iar în funcție de asta să stabilim traseul final, să facă Lilian rezervări la hotel, etc. Eu am trecut Heidelbergul, orășelul universitar german cu imensă tradiție pe care, povestește istoria, englezii s-au angajat să nu-l bombardeze în schimbul angajamentului german să nu bombardeze Oxfordul. Mama mea a prins la începutul anilor 2000 o bursă de studii în acest oraș, iar pentru mine Heidelbergul se asociază cu civilizația, cu ciocolatele nemțești, cu intelectualitatea occidentală. Voiam să merg acolo din considerente mai mult nostalgice, dar nu puteam să spun asta, așa că am decis să adopt o strategie de persuasiune care lovește la corazon orice moldovean. Butoiul de Heidelberg. Butoiul mare de câteva tone ascuns în măruntaiele castelului medieval ce tronează deasupra orașului. Butoiul care nu-l poate lăsa rece pe nici un moldovean veritabil. Cine ar rata ocazia să vadă butoiul la care nici Igor Cuciuc nu s-ar teme să își cheme toți cumătrii până la unul? Sau Marian Lupu toate personalitățile răzlețe ale minții lui schizofrenice.[20] Iar acum Lilian mă întreabă dacă butoiul acesta chiar există, fiindcă el s-a uitat pe net și n-a găsit să existe așa ceva. Puneți-vă în situația mea. În acest moment am credibilitatea unui individ care tocmai a băut cafea în Amsterdam și a afirmat că heroina e mai ieftină decât cocaina[21]. Iar acum vorbesc despre un butoi mare – mare, cât o încăpere întreagă. Acest butoi, zic eu, se află în Heidelberg, orașul de care n-a auzit nimeni, nici măcar englezii, care au învățat unde se află pe hartă ca să nu-l bombardeze din greșeală. Vă dați seama că am dat înapoi și am spus că dacă asta presupune un ocol, pot să mă lipsesc de vizitat Heidelbergul, nu vreau să dictez eu traseul expediției. Dar butoiul există, sunt sigur de asta. La care Lilian a tranșat amabil discuția zicând că nu ocolim mult și că oricum de asta ne-am pornit în vekălătorie, ca să vedem chestii. A rămas că vedem Heidelbergul.

Amsterdamul rămâne un reper în existența mea recentă. Singurul loc pe care chiar regret că l-am ratat era casa Annei Frank, însă trebuie să mă credeți că nu acesta era lucrul la care mă gândeam atunci când am ajuns acolo. E un regret dat de mintea cea de pe urmă. Citisem jurnalul și mă impresionase destul de mult, atât situația cât și scriitura. Ar fi fost instructiv să asociez impresiilor de lectură un cadru fizic, vizual. Totuși, zile încă mai am, iar la Amsterdam sper să mai vin. Nu am stat mult în ambuteiaj și am ajuns repede la hotel. Plini de pacea sufletească pe care ți-o lasă mahmureala unei cești bune de cafea, ne-am strâns cu toții, inclusiv telefonul lui Andrei, în apartamentul lor. Noi, muritorii de rând aveam camere obișnuite de hotel, în timp ce Andrei și Andrian primiseră repartizare în penthouse. Vorba vine, penthouse, pentru că nu se deosebea foarte mult de camerele noastre. Erau un apartament cu trei camere și o sufragerie mai mare situat la ultimul etaj. În sufragerie era un televizor și ceva kitchios care se voia operă de artă. Nimic spectaculos. În acel loc deloc spectaculos, dar de care îmi amintesc cu multă simpatie, am jucat iar chestii, am făcut schimb de impresii și l-am pomenit cu nostalgie pe Andrei. A doua zi urma să părăsim Hamm-ul.

Hamm – Heidelberg – Munchen

  Dimineața, înainte să lăsăm în urmă Hamm-ul, Lilian a lăsat în urmă vreo 8 euro, cât constituia amenda de parcare. Hotelul trebuia în teorie să asigure un loc, dar în practică ne-a spus cam ce îi spunea Moromete insului care venea cu fonciirea. N-am, domle, dacă n-am, ce să-i fac. Așa că Lilian a luat resemnat chitanța și s-a dus la banca tipărită pe amendă să o lichideze (banca ori amenda, nu era clar). Mai întâi a trebuit să îi convingă pe tanti de la bancă că DA, sigur la banca lor se plătește fiidncă scrie adresa lor negru pe alb și NU, nu vrea să o șteargă moldovenește din Nemțania în timp ce își bagă indiferența în amenzile lor. Văzând că nu pot scăpa de el, au adăugat amenzii vreo 12 euro (150%!!!) comision, TNA – Taxă pe nesimțire adăugată, în speranța că Lilian o să se lase păgubaș. Lilian s-a lăsat păgubaș, dar nu de plătit ci de 20 de euro, pe care i-a lăsat cu inima strânsă în Hamm.[22]

Ecaterina la Heidelberg

Nu vrem să știm cum și-a petrecut Andrian noaptea.

Dimineața ne-am aburcat bagajele în mașină și ne-am pornit spre Munchen cu escală la butoi. La Heidelberg am parcat în subteran și ne-am urcat la castel. Construcție robustă, bună de respins unguri și alte națiuni venite să îți violeze casele și să îți dea foc la femei.[23] Era și un butoi mare acolo, ce-i drept bine ascuns după zidurile solide ale unei bancnote de 5 euro intrarea, bani pe care, sărăciți și ușor obosiți de atâta drum nu am mai avut chef să-i plătim. Am făcut poze panoramice și am coborât într-o piață unde avea loc un târg de sărbători. Stomacul Loredanei s-a revoltat după atâta amar de mâncare solidă (nici la hotelul din Hamm nu au găsit suficiente resurse de milă să ne dea supă dimineața) așa că am intrat într-un restaurant drăguț unde am oblojit intestinele viitoarei mele soții. Heidelbergul este un oraș cu importanță turistică pentru români mai ales pentru că acolo a murit în exil Alexandru Ioan Cuza, numele căruia îl poartă și un toponim local, piață sau chiar stradă, nu mai țin minte. Timpul, din nefericire, nu avea răbdare cu noi și ne-am continuat drumul spre Munchen, unde ne-am cazat spre seară într-un hotel cu camere ca niște bijuterii. În cameră era, pe o latură a holului de acces o bucătărie micuță, în care puteai să gătești. O fișă plastifiată ne avertiza că dacă lăsăm bucătăria murdară după noi, nu-i problemă, vin spiridușii hotelului să curețe după ce plecăm. Contra cost, vreo 10 euro. Vă dați seama că am strâns fărâmiturile după mine mai dihai decât la mine acasă. Nu de alta, dar ar fi plătit Lilian, iar el nu ne-ar fi spus că l-am pus la cheltuieli. N-m făcut oricum multe fărâmituri pentru că eram săraci și lihniți de foame.

Nu mult după ce ne-am instalat, am ieșit să mâncăm (eu mâncasem pateu în cameră și mergeam doar în scop turistic). Am mers vreo 60 de minute până la cel mai apropiat KFC (feblețea lui Octavian, dar și a mea, sunt bucuros să recunosc). Pe drum am trecut pe lângă un McDonalds, însă nu ne-am abătut de la țelul nostru. În KFC lumea a mâncat, iar eu am băut vreo 5 pahare de Sprite, profitând din plin de sistemul de refill. Auzisem că în țările civilizate doar negrii mănâncă la fastfood-uri gen Mec și KFC, așa că m-am uitat plin de interes după fețe închise la culoare. N-am văzut niciuna, de unde am tras cu amărăciune concluzia care se impunea. Noi eram negrii.

Am mâncat burgheri, am socializat, am spălat vesela și ne-am întors la hotel. Eu eram supărat din nu mai țin minte care cauză și m-am retras în cameră sub pretextul că vreau să mă odihnesc când de fapt voiam să dorm buștean. Loredana a făcut multe poze cu mine belindu-mă languros (somnoros, adică) în obiectiv. Am vrut să mă uit la ea cum doarme tihnit, minunându-mă ce am făcut să merit o asemenea comoară pe capul meu. Ghemuit sub saltea, corpul ei se umfla și se dezumfla ritmic, abia perceptibil sub bagheta plămânilor, făcându-mi colțurile ochilor să lăcrimeze sfios din cauza impresiei vulnerabile pe care mi-o făcea ghemul dotat cu o claie de păr creț ce învăluia posesiv toate pernele disponibile din cameră. Un ghem cu păr cârlionțat asupra viselor căruia eram dator să veghez. Și toate aceste lucruri emoționante le-aș fi gândit cu siguranță dacă nu aș fi adormit întotdeauna primul.

Dimineața am intrat într-un centru comercial ca să vedem cum e. Eu m-am plimbat bezmetic pe coridoare în speranța că voi prinde un magazin deschis de unde să îmi cumpăr tastatură. Magazinele de tastaturi erau închise, așa că am intrat în Kaufland, mirobolantul labirint pentru șobolanii capitalismului. Kauflandul este în esență un fel de capcană binevoitoare de unde poți scăpa doar dacă dai paznicului niște euro. Paznicul în costum de casier, conform cutumei bine rodate, îți dă drumul oferindu-ți ca bonus și niște produse. Cu cât mai mulți bani lași, cu atât mai consistentă sau mai sofisticată este gratificația ta de șobolan. Eu, de exemplu, am fost premiat cu o tastatură, de la care scriu acum, și niște cafea Jakobs semidecafeinizată, pentru că nu mi-am obosit ochii să citesc atent ce scrie pe etichetă.

Munchen – Viena – Oradea

  Peste câteva ore ne aflam la poalele Alpilor, unde am oprit câteva minute pentru a respira o ultimă oară aerul nemțesc. Deși ajunsesem deja la litera M din Decembrie, afară era luminos, verde și destul de cald. Era de parcă Germania ne-ar fi spus: „Hei, nu plecați, puteți sta ilegal ani buni înainte să vă găsească poliția. Pe urmă, cine știe ce val de refugiați printre care vă veți amesteca și voi mă va năpădi la anul. Uite, bărbosul acela pe nume Andrian va putea trece lejer drept sirian, iar tu o să fii câinele lui pentru refugiați – o să îl ajuți să treacă strada, o să imobilizezi femeile care încearcă să fugă, etc. Nu, ești prea blond cu ochi albaștri să fii sirian și arăți prea bine ca să fii nevoit să violezi pe cineva”.

Apreciați și singuri ce băiat frumos sunt, să nu ziceți că mă laud.

Pe măsură ce penetram spațiul Șenghen, Andrian declara cu tot mai multă hotărâre că vrea să rămână acolo, citându-l pe fratele mai mare din Brat în scena în care NYPD îl lua pe sus pentru niscaiva acte la granița terorismului. „Aici îmi place, aici vreau să rămân” a spus Andrian la Praga, în Berlin, în Hamm, la Munchen, în Amsterdam. Eu mi-am păstrat declarațiile de iubire pentru Amsterdam. Nu poți măsura corect caracterul unui om atât timp cât nu l-ai pus la încercare în condițiile potrivite. E ușor să spui că n-o să scrii cărți pentru ca Becali să se descotorosească mai repede de zeghe dacă nimeni nu ți-a propus 10 000 de euro pentru asta. Așa și eu, mi-e simplu să zic: „Te iubesc și nu te-aș înșela niciodată” sau „Ce cocaină, domle, salata de țelină cu hrean e secretul fericirii” când de la o facultate fără viitor am luat mirosind a sărăcie până acasă un tramvai jegos cu un bilet compostat a 3-a oară. „M-ai înșelat azi”, mă întreabă Loredana și zic NU, în sensul că nu mi s-ar fi oferit ocazia nici dacă aș fi încercat, nici dacă aș fi avut timp, resurse și spațiu, iar NU-ul acesta are mai puțină valoare decât acela rostit de cineva care, după lucru, a venit acasă traversând cartierul roșu, cu 50 de euro de cheltuială în buzunar. Nu-ul din urmă este cel pe care Loredana îl merită, nu primul, strâns cu ușa de împrejurări. „Mă iubești?” „Da!” „Nu zici așa, doar fincă te-ai umflat de MMDA și toate ți se par demne de iubire?” „Nu, chiar te iubesc, uite rezultatul analizelor”.

Doar Amsterdamul ar putea demonstra că sunt un individ cu adevărat moral.

 

Următoarea oprire a fost Schonbrunn-ul, punctul de emanație al swagului imperial austriac. Odinioară prin coridoarele palatului se plimbau persoane cu sânge albastru gândindu-se cum să-și mai vândă o fiică pentru a se chema că și-au extins influența asupra unui teritoriu în plus. Uneori preocupările geopolitice solicitau prea mult din capacitatea de procesare a creierului oxigenat de sânge albastru, iar posesorul lui se împiedica de neregularitățile covoarelor și se culca rapid pe podea să nu-l vadă nimeni cum cade. În timpul liber capetele oxigenate de sânge albastru tapau de bani visteria pentru a mai construi o anexă palatului sau amenajau curtea din față astfel încât într-un viitor republican constructorii de gherete să poată momi turiști cu bibelouri mai scumpe decât dacă ai fi vândut în sclavie copilul din Bangladesh care le-a făcut. Sincer, cele mai scumpe fleacuri din vekălătorie le-am văzut la Viena. Scumpe, dar simpatice. A trebuit să o car pe Loredana de lângă fiecare gheretă de parcă eram un gras de un metru jumătate și partenerul meu crețos tot uita că scopul nostru adevărat era să distrugem un inel. La final ne-am pișat și la Schonbrunn, Lilian mi-a explicat niște treburi de psihologie aplicată cât îi așteptam pe restul să se pișe și ne-am suit în mașină.

Planul Schonbrunn-ului.

Pe undeva prin Austria am făcut o escală micuță pentru ca Octavian să preia un pachet de la cineva. Nu sunt adeptul teoriilor conspirației de orice fel, însă mi se pare dubios că o mamă a trimis ceva la Berlin, iar o altă mamă urma să primească ceva de lângă Viena. Și toate acestea s-au întâmplat cu ajutorul mâinilor noastre ignorante și inocente. Ceva n-a fost koșer acolo. Oricum, pachetul l-a transmis un cuplu simpatic, româncă din Basarabia + român din afara Basarabiei, niște oameni extrem de drăguți care ne-au servit cu ceai la termos. Românul din afara Basarabiei ținea în palmă o farfurie din plastic cu fursecuri și ne îmbia să luăm din ea cu entuziasmul celui ce a fost însărcinat să țină în frig o farfurie în mână și ar cam vrea să n-o facă multă vreme. Ne-a întrebat de sănătate și a spus că îi place de Iliușa. Iliușa, pentru cine nu știe, e tipul cu rața marginal amuzantă. Am băut din termos, ne-am luat rămas bun și am întins-o mai departe. Pe drum am băut bere și, ca să-i facem în ciudă lui Lilian, ne-am îmbătat nițel.

Oradea – Iași/ Chișinău

  Spre seară am ajuns la Oradea în hotelul de unde ne-am pornit. Am profitat de această seară ca și cum ar fi fost ultima a călătoriei. Dimineața am intrat în Kaufland și am luat macarons, cel mai supra-apreciat produs al capitalismului (a făcut Octavian întrebare din asta). Macaronsurile aveau gust a săpun. Îmi părea rău de bani, îmi părea rău că vekălătoria se termină. În acest spirit de iritare am traversat toată România. Eu cu Loredana am coborât la Iași și ne-am invitat companionii să se pișe în apartamentul nostru. Unii n-au refuzat. Le-am urat drum bun în continuare, timp de cele câteva ore pe care le aveau de străbătut până la Chișinău. Era frig, trist și aveam buzunarele pline de țigări pe care nu avusesem curajul să le traficăm în Germania. Mașina se depărta cu tot cu oamenii care tocmai se pișaseră în veceul nostru. I-am fi încuiat acolo dacă asta ar fi prelungit cumva vekălătoria.

După aceea ne-am întâlnit de multe ori prin Chișinău, mai ales datorită hobby-ului nostru împărtășit – jocurile intelectuale. Ne salutam zâmbindu-ne complice ca memento al unei experiențe comune, incomunicabile. A apărut ideea ca vekălătoria să fie imortalizată în scris. Mi-am propus să fac o radiografie a celor întâmplate și, într-un final, cu impardonabilă întârziere, a ieșit ceva. Desigur, aceasta este versiunea trunchiată. Dacă cineva dorește să citească versiunea completă, cu poze deocheate în care Andrei Curăraru bea vinul direct, fără să agite paharul de trei ori în sensul forței Coriolis și de două ori invers, cu bancuri despre trupele speciale, preoți și polițiști de circulație de la Vitalie, cu dezvăluiri incendiare despre Octavian care noaptea își îmbracă mantia de super-erou ca să îi țină cald, cu gâlceava înțeleptului cu lumea, unde înțeleptul e Loredana, iar lumea e conflictuală, cu fetișul lui Andrian despre șaurma și multe altele, este invitat să îmi contacteze agentul patogen în timp ce contribuie cu 5 euro în contul indicat pe ecran. Iar dacă v-a plăcut textul și credeți că asemenea inițiative, precum cea care a făcut posibilă redactarea lui, trebuie aplaudate, mergeți la firma lui Lilian și cumpărați o fereastră. De la Veka. Chiar dacă n-aveți nevoie. Veka se bucură și de banii celora care n-au nevoie cu adevărat de ferestre.

 

 

[1] Titlul și subtitlul îi aparțin Loredanei.

[2] Mersi frumos, LAREME. Octavian zicea de organziat un PP (pus pivă) pentru băieți, dar eu am refuzat pe motiv că PPSPL (pus de pivă suficientă pentru Lareme) ar costa mai mult decât o călătorie la Veka cu tot cu 15% din acțiunile fabricii.

[3] Citatul îmi aparține, invoc deci copirat. Ăăă, copirait, am vrut să zic.

[4] Poate am încurcat unele detalii, sper ca imaginea de ansamblu este corectă.

[5] Gel de duș, șampon, foehn, hăinuță di asta, hăinuță di șeilaltă, cursurile la microbiologie, etc, toate astea au fost într-o geantă verde pe care am dus-o eu, deși – plot twist – nu era a mea.

[6] Mai întâi au fost regi, pe urmă duci vreo 300 de ani, pe urmă și în timpul – iar regi, uneori regi ai Ungariei și ai altor ținuturi inclusiv. Complicat.

[7] Nu există nici un motiv valid pentru care am scris dejun-prânz-cină în poloneză. Pur și simplu am examen la sfârșitul lui ianuarie și îmi antrenez vocabularul.

[8] Pentru cei care nu cunosc rusa, Cupa veka ar fi o formă hibridă ruso-română care s-ar traduce cupa secolului/ veacului.

[9] Apropo, vând vestă de semnalizare Veka, purtată o singură dată de Andrian Macari, absolvent de drept, campion în Superligă, multiplu câștigător Erudit Cafe, prezentator de Quiz la Iași, nănășăl de bază, stăpânul viilor.

[10] Nu sunt foarte sigur că explic corect, sper ca Lilian, care lucrează în domeniu, să corecteze sau să îmbunătățească descrierea.

[11] Cu Anderlecht, tocmai am verificat pe net.

[12] Știu că Octavian crede că e al lui, dar dacă el, de la citirea acestui text, nu obiectează public în scris în termen de 30 de secunde, decizia de repartizare a patrimoniului este irevocabilă.

[13] Dacă are cineva cartea, vă rog, împrumutați-i-o copilului din mine. Se cheamă Carte de citire, carte de iubire. Sau invers.

[15] Timp de câteva luni după aceea, sursa mea de venit a fost să printez pozele și să i le vând lui Octavian noaptea în hanorac negru cu glugă.

[16] De ex. pe ilustrata luată Vladlenei (sau Cristinei) scria „O sole mio” și era reprezentată o(b)scenă de malahie.

[17] Era de fapt un grup, foarte mare, e adevărat, de suporteri al echipei Ajax Amsterdam, era miercure de Champions League.

[18] În genere, acesta este subiect tabu la Iași, dar da, numele este o contragere din Vladimir Lenin.

[19] Octavian a contribuit mult la text, în special pe palierul ortografic și gramatical. De asemenea, a avut următoarea sugestie pentru formatul de joc, sugestie pe care o redau ctrl+V: Ai 30 de min. Max 15 întrebări. Timpul nu este oprit. Când vrei să răspunzi – răspunzi. Dacă răspunzi corect – ai un punct și ți se citește următoarea întrebare. Dacă răspunzi greșit sau pur și simplu ceri următoarea întrebare – ai minus un minut (se scade imediat din timpul rămas) și ți se citește următoarea întrebare. Runda se termină atunci când expiră timpul sau dacă s-au terminat întrebările.

[20] În mod normal aș fi făcut gluma asta despre Voronin, care n-a ascuns niciodată faptul că e alcoolic, însă Voronin e cam terminat, tre să ne ștergem cucul de ăia care mai sunt în joc.

[21] Lucru adevărat, de altfel.

[22] Dacă unele relatări din text sunt glume (de exemplu aia cu food-coaching-ul lui Andrei), asta nu e. E pe bune.

[23] Știu că în mod normal se procedează invers, dar ungurii erau cam hipsterași.

Bestia (necrologul unei sinucideri amânate)

 

• Mi-e foame! Urla din toţi rărunchii, umplând spaţiul cu vocea ei de lingurar, deranjând cu volumul la maxim toţi clienţii cantinei cu autoservire.

Când stăteam în cămin, şeful de palier avea o gagică din asta cu care faci şi casă bună şi zeamă gustoasă. O tipă uscată, crăcănată şi lipsită de imaginaţie. Ce mai tura-vura, era lipsită de multe fata aia. Numai bună de călărit. El era mai arătos şi o idee mai inteligent. La prima vedere nu se potriveau. Însă dracu îi ştie, cred că se completau reciproc. Lui îi era suficient să scoată capul pe uşă şi să urle pe tot palierul: Ancaaaa, mi-e foameee! Ei îi era suficient să urle cineva la ea. Cam aşa îmi închipuiam eu relaţia lor: mâncărică, aşternuturi şi condescendenţă.

• Sugerezi cumva că parazitez pe ugerul tău? ripostă. Credeam că nu poţi trăi fără mine. Dezamăgitor. Trist.

După care miorlăia a foame şi se întindea cât era de lungă. Dormita puţin, să am impresia că voi scăpa nemuls, după care se repezea cu voracitate asupra mea.

• Vreau ceva consistent, spunea. Şi medita adânc, trecând în revistă toată istoria mea nerostită. Mai ţii minte când în imaginaţia ta tu şi Universul aveaţi un pact, mă întrebă ea clipind seducător din gene. Povesteşte-mi cum s-a terminat idila voastră, a căscat lung, întinzându-se cât era de lungă pe podea.

Trebuie să înţelegi, trăgeam eu aer în piept, că mi-a plăcut mult cuvântul agnostic. Exprima pretenţios ideea de ateism, mă ridica peste masa de scaune, în sensul medical al cuvântului. Desigur, în confuzia lingvistică blindată de o dorinţă nesănătoasă să văd lucrurile înfăptuindu-se după bunul meu plac, nu acceptam ca agnostic să însemne ceea ce conveniseră oamenii, adică cineva care nu crede în rezolvarea pozitivistă a problemei divinităţii.

• Dar ce este un agnostic după tine, mă întrerupse ea?

Un om decent, i-am zis. Un om care nu are nevoie de scuza vreunui Dumnezeu ca să facă fapte bune. I-am spus că eu şi cu Dumnezeu mergeam la aceeaşi biserică, ne împărtăşeam în acelaşi mod, adică spunând ce mai făcusem peste zi. Un agnostic era(m), după mine, un sceptic inhibat, cel care nu crede în existenţa vreunui Dumnezeu. A nu se confunda cu un ateu, ateii sunt agnostici militanţi, se fac ciorchine la aceeaşi sticlă de bere şi vociferează să-i audă Diavolul cum nu cred ei. Nu contează în ce nu cred. Fie şi în calificarea naţionalei. Dacă vezi vreunul care, cu voce tare, nu crede că lucrurile merg bine, să ştii că ai a face cu un ateu. Un agnostic e, asemenea lui Pyrrhon, un mare indiferent. Mai ştii paradoxul eminescian al Luceafărului? Dacă Dumnezeu a hotărât la un moment dat să ne trimită un mesaj de încurajare pentru truda futilă de proli viermuind în brânza noastă cea de toate zilele, şi trimite mesajul providenţial sub formă de lumină, căci doar lumină poate să fie Dumnezeu, gândeşte-te că semnul ăla cu mâna are nevoie de ceva timp să ajungă până la noi. Şi dacă între timp Cel de Departe se răzgândeşte? Dacă el ne-a dat like în 1938 şi în timpul războiului mesajul încă era pe drum. Vi-l imaginaţi pe Dumnezeu exclamând: Băga-mi-aş picioarele, i-am lăudat prematur. Gândeşte-te la un Stalin crăcit în Kremlin pe căldura lui `47, transpirând cu geamul deschis şi cumpănindu-şi atitudinea din ultimii o sută de ani. Poate n-am făcut bine, chibzuieşte energumenul (bestial şi sinistru citează ea alene un fost director de institut) poate tre’ să le redau libertatea balticilor, caucazienilor, să-l sugrum pe Saharov şi să o decorez pe Ahmatova, să returnez românilor tezaurul şi Basarabia, să anulez cursele spre Siberia şi să mă călugăresc. Moment în care-i parvine de la Creator o notă de solidaritate. Ţine-o tot aşa, bine faci ce faci. Respect. Hai că am dat share în alte Panteonuri. Vezi că Angra Mainyu apreciază.

• Deviezi, mi-a spus. Deviai. Dacă ţi-ar fi lipsit măcar un dram din miopie, dacă n-ai fi citit poveştile când erai deja mare, ai fi ştiut că Dumnezeu e un gin care zboară prin văzduh cu un morman mare de bălegar în braţe, ajunge cu el prea aproape de soare şi acesta se topeşte, i se scurge din braţe, printre degete, cade peste muritorii de jos care aşteaptă hulind cu ciocurile în sus ca puii flămânzi (într-un oarecare sens pe care nu-mi face plăcere să-l evoc, abia aşteaptă să li se dea la cioc); bălegar amestecat cu paie şi boabe nedigerate de porumb le nimereşte oamenilor în ochi. Intră în păr, în esofag, provoacă embolisme. Oamenii încetează să vadă şi să simtă ca înainte, totul împrumută miros de hazna.

Domnişoară, cina e servită.

Viţel Stroganoff. Raviolli. Borş de sfeclă înăcrit cu lămâie. Se prepară simplu: pui cartofi, sfeclă, carne, verdeţuri şi-ţi povesteşti un pic din viaţă. Iese acru ca dracu’, aşa cum îţi place ţie.

• Mi-ai făcut poftă, zice. Vreau.

Şi strigă să o audă toţi bucătarii preţ de câteva cartiere: Garcon!

Sigur, dulceaţă, am zis. Şi mi-am estimat conţinutul portmoneului.

Veneam bine băut şi încă dispus (sau invers să fi fost) după o cursă cu obstacole de mese între bar şi veceu căci berea pişă mult, prozopopee deloc metaforică pentru că eu, consumatorul am puţin de spus în această înţelegere pe sub mână dintre producătorii de bere şi cei de săpun pentru veceu. Mergeam în de obicei în doi, eu şi Universul, o prezenţă constantă şi confortabilă, celălălt semnatar al unui pact de neagresiune care mă privea pe mine. Consideram că Universul mi-e dator. Fără vreun motiv rezonabil, mă simţeam intangibil. Ştiam că undeva, oriunde merg şi imaginez, există o situaţie favorabilă în care trebuie doar să păşesc. Ca o mână la cărţi, mi se dădeau aşi, popi, sau după, caz, cărţi mici de chintă regală. Universul trebuia să aibă grijă de mine după farsa pe care mi-o jucase. Universul era responsabil pentru mine de acum încolo, din acest motiv furam pe rupte din supermarket ştiind că n-o să mi se întâmple nimic. Îl simţeam alături, simţeam cum complica careul paznicului, îmi netezea drumul, adormea lucrătorii. Bucăţi de şuncă, sticle de Sambuca şi Jagermeister, aparat de ras, Monopoly, ciorapi, revista Elle, cărţi de la standul cu ediţii de buzunar, cărţi aruncate de-a valma cu nepăsare şi pe care oricum nu le cumpăra nimeni, pe care nu le citea nimeni, pe care nu le iubea nimeni. Sau mă plimbam afectat prin magazin, strâmbând din nas la cel mai scump somon, în timp ce, pe sub el, molfăiam batoane de musli şterpelite de pe rafturi. Bucăţi de salam, crenvurşti, chifle. Chestii mici, uşor de mestecat. Hoţul neprins e vagabond sătul. Cea mai impresionantă scenă de demnitate am văzut-o tot în Real, la colţul cu fast-food, doi ţigănaşi, fraţi, împărţeau aceeaşi caserolă de cartofi piure, dacă nu mă înşeală memoria paradită. Nu am văzut să comande cineva mai demn ceva de mâncare, numărând obolul adunat prin cerşit. Au mâncat cot la cot, fără să se sfiască de porcii kitschoși care băgau mici cu ketchup în cel mai dezgustător mod cu putinţă, plini de suficienţă, simţindu-se în drept de apoftegme atotcuprinzătoare. Să ştii că oamenii care nu dau bani la cerşetori se împart în două mari categorii: cei care refuză să o facă văzându-şi de treabă şi cei care simt nevoia să explice. Păi, o să-i dea pe băutură, vor să-şi justifice ei comportamentul. Şi ce mănâncă? Păi nu mănâncă, doar beau. Să mori tu, să mori tu de foame şi să bei în continuu, să vezi cât o să te ţină. Eu am încercat să o ţin doar cu lămâia de la coniac şi viermele din tequila. Nu am rezistat mai mult de o săptămâna.

Nu aveam ce să fac, bugetul meu global era subţire de tot. De multe ori, cerşetorii aveau mai mulţi bani ca mine. Gândul acesta n-are cum să nu te deprime. Anul acela nu am mers acasă. Nici nu aş fi avut cu ce. Mă văzusem nevoit să rămân în cămin şi atunci am pus î n practică şmecheria cu bonurile pe care o învăţasem de la Palahniuk. Căutam bonuri în cărucioare, ocheam un produs care făcea efortul, îl ajutam să evadeze de pe rafturi, şi-l returnam aceluiaşi magazin în baza bonului. Floare-ntro ureche, mai ales copii mici pot s-o facă. Odată, am scos un pachet de detergent de 10 kile. Deloc elegant dar aveam nevoie de bani. Am pretins în accent grecesc că trebe manual, nu autmat. Mă semnam Ostap Bender în condică şi nu se prindea nimeni. Dovadă că literatura ar fi şi ea bună la ceva.(Copii mergeţi la şcoală, că e şi ea bună la ceva, cită ea din Hagi în vizită la o şcoală din Constanţa, rostogolindu-se de câteva ori ca să se dezmorţească).

Habar n-am cum vorbesc grecii româneşte. Dar nici ei n-aveau.

Cine a comandat Souvliaki?

Iarna aceea am rămas singur în cămin, cred că eram numai eu în noaptea de anul nou, bând singur Sambuca şi duhănind mitraliat Dunhill. Cred că în seara aia m-am simţit cel mai singur din toată viaţa mea scurtă. Ţin minte că toată lumea era altundeva şi făcea altceva. În mod straniu, era cumva reconfortant. Să ştii că eşti înconjurat de atâta singurătate încât să poţi fi zidit în ea. După jumătate de sticlă eram mediu de beat. La sfârşit de sticlă ridicam capul complet treaz, gata să mă privesc în faţă. După care am adormit. Luciditatea a durat secunde. Cred că ce-am înţeles atunci trebuie să fi fost al naibii de important dacă mi-am permis să mă piş în pantaloni.

Cam aşa arăta un om de care avea Universul grijă.

• Ce îmi serveşti azi e de toată voma, mă apostrofă ea făcând să zăngăne argintăria. Data viitoare mâncăm în public. Napoleon zicea că acolo se servesc cele mai gustoase bucate.

Napoleon era un ins grandoman şi bun la matematică, dar cu nasul mereu înfundat. Înălţimea lui era cu doi centimetri peste media francezilor. Nu s-a simţit niciodată complexat, probabil de asta îşi dădea cu părerea despre lucruri la care nu se pricepea.

Asta ar fi primul impuls. E atât de uşor să reproşezi altora ce nu te priveşte pe tine. Ca femeie, e extrem de uşor să le reproşezi bărbaţilor că se pişă pe colacul de veceu. Când mergi aiurea la şoping şi-ţi suni pe mobil mămica într-o ţară străină să o întrebi dacă să-ţi cumperi sau nu o rochiţă drăguţă să organizeze toate hainele tale inutile un meci de fotbal în şifonier cu rezerve, arbitru de centru, tuşieri şi galerie, te trezeşti fără să-ţi dai seama că-l acuzi pe el (iar el pe Eloi la rândul lui) că nu stă bine înfipt pe picioare. Ce morţii mă-si, eu am talent la a fi de un cauciuc drăguţ cu bentiţe, tu ce mă-sa cauţi lângă mine. Uite, dacă ai avea maşină, m-ai pune în spate, cauciuc de rezervă, şi aş sta acolo cuminte, respirând eşapament. Aşa că nu-mi aduc aminte cu plăcere. Vreau să-ţi spun că nu fac cu plăcere incursiuni în trecut în genere, nu că ocolesc anumite segmente temporale. Spre marele meu regret, dispun de scăzută capacitate de refulare. E sănătos – înţeleg, ascunzi rahat sub preş ca struţul, operezi pe istoria personală, excizezi episoade urât mirositoare şi supravieţuieşti. Am admirat întotdeauna, ca rod al unei societăţi care ştiinţele inexacte s-au specializat în şomeri, capacitatea psihanalizei de a-şi face de lucru. Vine omul la vrăjitor cu o uşoară indigestie existenţială, firească pentru orice om care urcă pe scara piramidei maslowiene. E normal să ai indigestii de acest fel după ce te-ai îmbuibat bine la masa de seară. Vine la psihanalist şi-i spune că nu i se pare a fi viaţa chiar aşa trandafirie, se întreabă uneori care e rostul lui în lume şi dacă e singur în univers. Frivolităţi pe stomac sătul. Iar psihanalistul, în loc să procedeze ca orice om normal şi să-l îndrepte spre cel mai apropiat bar, îl întreabă ce lenjerie crede pacientul că ar sta mai bine pe trunchiul plin de vergeturi al mă-sii. Că e în scop terapeutic, nu te scula de pe canapea. Şi-l provoacă. Iar pacientul, din respect pentru facultatea aia sclifosită şi rezonanţa pompoasă a numelui şcolii, se joacă de-a hai să-o îmbrăcăm pe Barbie. După care pleacă acasă şi, încet, pe nesimţite, defulează imaginea aia de când avea trei ani şi şi-a surprins părinţii în pat. Se cutremură, nu poate dormi, revine pe canapeaua psihanalistului. Iar acesta are de lucru. În loc să-l fi trimis la cană, acesta face trimiteri la Lacan.

Dar să refulezi înseamnă să-ţi hrăneşti Bestia cu zoaie. Or eu aveam grijă de mica mea prinţesă, frumoasa mea toată dinţi şi măsele. Îi găteam doar bunătăţuri eviscerate pe viu din propria-mi persoană

Ştii ce este foie gras, am întrebat-o? E mâncarea suferinţei amestecate cu umilinţă şi cruzime. Se ia o gâscă şi se închide într-o cuşcă mult prea mică. Astfel încât să nu se poată mişca. Să stea toată ziua la îngrăşat. Nu cumva să se mişte. În acelaşi timp, se îmbată regulat. Se transformă gâsca într-un alcoolic aviar. Îi bombardezi ficatul cu etanol şi sedentarism până dă în ciroză şi devine fin, al dracului de fin şi gustos. Deliciul gurmanzilor. Cina cea de patimi. Asta trebuie să fi servit cei 12 prozeliţi şi brigadierul lor sado-mazo. Ficat de gâscă alcoolică, nu vin şi azimă.

Asta am înţeles eu odată, mergând sfinţit şi ocolind biserica. Că sunt singur. Am privit în sus şi-am văzut doar stele. Câteva zeci de secunde în urmă mergeam fericit ca un consumator de şaurmă şi m-am gândit că sunt aşa privilegiat, atât de iubit, cu grija pe care mi-o poartă Universul, grijă în temeiul căreia nu poate să mi se întâmple nimic, şi m-am proiectat cu toată forţa umărului într-un trunchi de copac, iar în durerea care a urmat, am văzut stele verzi, după care am ridicat ochii în sus şi am văzut stele, doar stele, Universul dispăruse, în locul lui rămăsese doar universul. Eram singur, aşa fusesem dintotdeauna, singur, un ilegalist închis cu un prieten imaginar într-o hrubă, un schizofrenic în aşteptare să se termine războiul. Să câştige ai noştri.

Eloi, Eloi, lama sabactani.

Eloi, Dana sabactani.

• Da, îmi aduc aminte scena, m-a încurajat ea. Atunci ne-am văzut prima oară. Că de cunoscut ne cunoşteam de multă vreme. Erai aşa drăguţ, locvace ca un călugăr, bătrân şi frumos ca un Sfinx. Te-am îndrăgit din prima, ca pe unghiile de la picioare, completă, scăpărându-şi manichiura de gratii.

În toamna aceea, întors la studii, imitasem într-adevăr pe Zarathustra. Am tăcut o lună, abia schiţam entuziasm de a trăi, nu interacţionam cu băieţii din cameră, îmi ignoram colegii de facultate. Uneori, respiram ceva mai adânc ca să nu-mi arunce la gunoi ceea ce credeau ei că ar fi hoitu-mi sanctificat. Aveam reacţiile unui pugilist făcut knock-down. O ceaţă mi se lăsase difuză peste ochi, mintea îmi intrase în hibernare şi trăiam din automatism. Dacă mă poleiai cu strat de aluminiu, putea-i să mă trimiţi înapoi în timp să-l salvez pe piciul ăla, Connor. Pe urmă, când au început ploile, şi frigul m-a scos din zona de confort, am început să analizez la recele căzut pleaşcă cine sunt şi ce fac. Începeau să se contureze paturi şi mese, cratiţe şi caiete aruncate de-a valma. Printre metalul lipsă se vedea cerul, iar într-un colţ, baricadată după nişte gratii, ameninţând să se lăţească peste tot, stătea un pui de panteră neagră, vânătă, mirosind frumos a roz. A început să miorlăie a foame, iar eu am îngenunchiat, mi-am încrucişat degetele cu pietate, mi-am amintit de Dana şi i-am plâns în treucă. Iar micuţa bestie a început să lipăiască şi să crească. Sugarii plâng când vor să fie hrăniţi, bestia mă întreba cum e să stai 8 ore în gara din Dej. Mă întreba cam cum cred eu că e vremea acum în cartierul Tudor din Iaşi. Îmi sugera sa mişc nebunul pe T7. Iar eu mă aplecam supus şi o lăsam să-mi lingă ambrozia direct de pe obraji. Băi, mi-a zis odată, nu mai sta în genunchi că mă faci de râs, plângi şi tu, dracului, din picioare.                                                                  *

– Hai să-ţi povestesc despre cântecul soldatului repus la datorie. Când nimeream la ananghie,      când mă halea angoasa şi mă simţeam căzută, cântam o piesa, mi-a spus Bestia. Şi începu să falseze voios:

Get up, get up, lil soldieeer

Get up, get up, lil soldieeeer

Get up!

Cât, am întrebat-o eu.

Nu înţeleg, se încrunta ea.

Cât timp cântai treaba asta cu iz paliativ – apotropaic?

Până mă ridicam, zise ea firesc.

Da, aşa mi-ai zis să cânt şi am tot cântat un an. În continuu, până m-am ridicat. Mergeam pe stradă şi murmuram imnul soldatului repus la datorie. Un an m-am luat la trântă cu ce însemnasem eu pentru Dana. Nu puteam înţelege, în căpşorul meu inteligent nu se putea instala comprehensiunea faptului că cineva poate să se despartă de tine la două săptămâni după ce-ţi spusese, cu ochi de căprioară, că te iubeşte. Căcat, unde e preavizul de o lună, de ce nu mi s-a adus la cunoştinţă că relaţia noastră se joacă pe acoperiş? Ştii bancul? Jim pleacă la mare, lăsându-şi motanul în grija verişorului Vasile. La întoarcere, Vasile îl anunţă pe Jim că motanul a murit. După bocetele de rigoare, Jim îşi ia verişorul la rost: nu aşa se anunţă o veste grea. Subiectul trebuie prelucrat psihologic. Puteai să-mi spui că pisoiul se joacă pe acoperiş. Peste vreo câteva zile îmi aduceai la cunoştinţă că a căzut de de acoperiş şi are nevoie de îngrijiri. Pe urmă, îmi spuneai că motanul se simte rău. Şi, în final, puteai să-mi zici că pisicul e mort. Bine, lasă asta, zi-mi mai bine ce face draga noastră bunică. Se joacă pe acoperiş, zice Vasilică. Aşa şi cu ce-am avut noi acolo de s-a numit relaţie şi am luat eu în serios. Ce m-a zguduit de fapt, ce m-a făcut să-mi rod măruntaiele, a fost golul din ochii ei. Ea chiar uitase. Nu mă mai iubea. Şi nu era o surpare, nu se dezîndrăgostise. Alesese. Asta mi s-a părut abominabil. Cum alegi să renunţi la cineva? E dragostea un exerciţiu intelectual? E condiţionat de factori? Facem analiză spectrală, supunem partenerul unui test cu parametri determinaţi? Citisem undeva odată că la primul sărut, creierul analizează compoziţia chimică a salivei partenerului. Îl verifică dacă e bun pentru împerechere. Mă întreb ce se întâmplase în saliva mea, a zis la un moment dat creierul ei: vezi că mănâncă prea multă sfeclă în ultima vreme, scapă urgent de Iron Man că-ţi omoară magnetismul. Iar fără magnetism nu mai merge relaţia, şi copil mic, redactor la revistă pentru femei, ştie. Asta m-a secţionat metodic timp de mai multe luni, cum extirpezi pe cineva? Cel mai urât mi-am luat-o după câteva luni când m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Eu n-o sunam niciodată, nu ştiu cum se făcea că, de fiecare dată când mă gândeam s-o sun, telefonul îmi era în mijlocul cuştii, iar bestia se juca degajată cu el. Dana mă suna sporadic, neştiind ce să mai facă altceva decât să mă tulbure. Ultima oară, m-a întrebat dacă am pe cineva şi i-am spus cu onoarea revanşardă a celui părăsit, că eu mi-am găsit marea iubire şi nu am ce căuta în coteţul altora. M-a dezaprobat tăcut, mărturisindu-mi, fără să o fi cerut, că ea a găsit pe cineva, se văd de ceva vreme şi nu ştie cum să procedeze. El îi aşa drăguţ şi nu mai ştiu cum să-l descriu în nuanţe calde. Dar nu pot simţi acelaşi lucru pe care l-am simţit pentru tine. Mihai, capul meu luminat, ce să fac? Ce trebuia să-i zic? Mi-am asigurat locul în rai cu un maxim gest de altruism de care poate fi cineva în stare şi, cu fierea scurgându-mi-se prin pori, i-am spus să-i dea băiatului o şansă. Să aibă răbdare. După care am închis şi, cu grimasa de calm pe suflet, am murit un pic pe dinăuntru. N-a rămas decât să reverbereze ca o litanie un surd de ce.

Şi atunci Bestia mi-a explicat, acoperindu-mă de invective, ce urmărise, fără să-şi dea seama, Dana. Vroia să fie eliberată. Mi se pare normal – oricât ai fi de nesimţit, tot rămâi cu un sentiment de jenă, cât de mic, când te pişi în capul cuiva. Şi oricâte mărci de şampon aş fi schimbat, tot nu puteam scoate din păr mirosul de urină. Un jet prelung, intenţionat să se îmbibe. Oamenilor, mai ales celor simpluţi, accentua Bestia, le place să creadă bine despre ei înşişi. Să-şi înmoaie degetele în hârdău şi să şi le scoată mirosind a levănţică. Voia să se asigure că sunt în regulă. Îşi găsise deja pe altcineva, pe cineva, adică – nuanţa este importantă, eu n-am fost niciodată cineva, am constituit o etapă, şi, pentru deplinul ei confort psihologic, îşi dorea să mă ştie şi pe mine împăcat cu situaţia. De parcă ne-am fi despărţit în termeni amiabili, ne-am săpunit reciproc ca două mâini care, la un moment dat, s-au strâns în braţe şi au luat-o, radiind, în direcţii opuse, sub oblăduirea paternă a unui obuz. Subliminalul ei vroia undă verde aşa că i l-am dat. Peste câteva săptămâni, întors la acasă, am convocat-o la un tete-a-tete şi am somat-o să nu mă mai caute vreodată. Emailuri, telefoane, nimic. I-am dat drumul, suflând-o ca pe o păpădie din viaţa mea.

Cu tribulaţiunile beznei din temniţa capului meu a fost ceva mai greu.

• De dragul sănătăţii tale mentale, ar fi util să înţelegi că pentru Dana Te iubesc este o hiperbolă la Îmi eşti indiferent, încheie Bestia şi-şi aprinse o ţigară. La cât de vraişte eşti, mă şi mir că ai tupeu să te uiţi la sticlă în ochi, spuse ea, reîncarnându-mi paharul cu votcă. Şi dacă tot te-ai obişnuit cu postura de paj, dă-mi te rog sarea. Ai uitat să pui.

Avea dreptate, bestia. Am spus doar ce mă avantajează şi asta nu e corect faţă de nimeni. În săptămânile dinaintea despărţirii simţeam cum pluteşte în jurul nostru aerul greu al unei avalanşe iminente. Aveam mai multe motive să simt aşa. Era vară, venisem amândoi acasă de la facultate, dar de văzut ne vedeam tot rar, cam odată la două, trei zile. Cam la acest interval reuşeam să fac rost de bani pentru o ieşire modestă în oraş. Acasă nu puteam să o aduc, în apartamentul micuţ de o cameră în care locuiam trei persoane. Mă temeam să nu se sperie şi să fugă, dar mai tare mă temeam de fapt de umilinţa pe care mi-aş fi insuflat-o singur. Să-mi descopăr sărăcia în faţa ei mi se părea de neconceput, tocmai ei care se vedea măritată în câţiva ani. Nici ea nu mă invita la ea, intimidată probabil de acest tabu al vizitelor la domiciliu pe care îl instaurasem tacit. Drept urmare, nu am făcut niciodată dragoste vara aceea. În afara de o tentativă stângace din picioare, pe acoperişul unui bloc, când m-am scuzat penibil că, citez, n-am mai făcut asta până acum. Aşa a ajuns să creadă că n-o mai interesez din acest punct de vedere. Spre ruşinea mea, mă interesa mai mult aparenţa decât ea, şi acest lucru n-avea cum să nu fie taxat. I-am luat dragostea ca implicită, am jonglat cu ea până mi-a fugit sârma de sub picioare. Acesta mi-s, ajung inevitabil să abuzez de iubirea celor din jurul meu. Pot, în apărarea mea, spune doar că, din acest punct de vedere, sunt realmente incorigibil.

• Nu uita desertul, îmi zice. Deserturile tale sunt delicioase de să-ţi devorezi degetele.

Desigur. Desertul. Vreau să iau Nobelul. În orice, contează mai puţin domeniul. Sigur, e una să iei în biologie şi alta să fii laureat pentru pace. Dar astea-s detalii pentru cârcotaşi. Am pregătite şi glumele. Ştiu că e un restaurant în Stockholm unde se poate comanda anul împrejur meniul de la ceremonie. Vreau să mă duc acolo şi să comand meniul ăla. După care să trimit complimente bucătarului, zicând că fost mai bun decât originalul. Caterincă.

Ştii ce mi-a zis odată? Sigur că ştii, altfel n-ai mai saliva aşa dizgraţios. Mi-a spus că toată aspiraţia asta a mea cu Nobelul i se pare futilă. N-a zis futilă că nu ştie ce-nseamnă, dar a mai zis că i se pare o copilărie şi că eu încă sunt copil. Şi că ea are nevoie de cineva mai matur, de nădejde.

Hazliu, nu? Îmi spunea asta în timp ce eu furam din magazine ca să mă hrănesc şi mergeam la plenare cu tineri scriitori în devenire şi le spuneam că ce rahat fac ei acolo se cheamă canibalism, după care mă îmbătam cu ostentaţie să vadă ce interesante le găsesc discuţiile. Când făceam autostopul 500 de kilometri ca să te văd, cu 50 de lei în buzunar, era tot un puseu de infantilism. Când veneam la ea cu febră 40. Râd de fac pe mine.

 

Egoul meu ocupă mult spaţiu, mult mai mult decât receptacolul lui fizic. Când am fost părăsit, am simţit ca şi cum sărăcia mea ar fi fost unul dintre motivele situaţionale din care s-a întâmplat o asemenea Hiroşima personală. Nu unul dintre motivele directe, care ţineau de ea, pe Dana n-am cunoscut-o şi iubit-o meschină, din contra, într-un sens era o sfântă, aşa ca bătrânica ce punea lemne pe rugul lui Hus. Zic de motivele situaţionale. Să-ţi explic. Dacă arunc cu o grenadă în tine, motivul direct e că m-am ţicnit. Că în ţara mea grenadele se dau la magazin în loc de rest în mărunţiş e motiv situaţional. Totuşi, nu i-am putut ierta niciodată că, aruncându-mă la gunoi, m-a lăsat cu asta în cap. O iubeam până la carne dar o uram pentru că ne-a minţit pe amândoi. Nu de o persoană matură avea ea, ci de o mătură. O mătură pentru preşul ei.

• Fascinant, îmi zise. Fascinant găsesc cum orgoliul pare să fie singurul lucru care ne salva acolo unde toate celelalte eşuează. Uite, ca să vezi că-ţi sunt solidară, ţi-am compus discursul de Nobel. Nu te uita aşa la mine, bineînţeles că o să-l ei. Ce, credeai că orice pârlit are o bestie. Ciuleşte urechile că vorbesc cu gura plină. O să te urci acolo pe scenă şi o să mărturiseşti că ţi-a fost frică să te sui în avion şi să vii la decernare. Pentru că o mare iubire de-a ta ţi-a zis odată, exact înainte de a se pişa pe tine, că n-o să iei niciodată Nobel. Acum că l-ai luat, te temeai că o să ieşi pe scenă şi, la mijloc de discurs e va scula ea, tocmai ea în picioare, îmbătrânită cu câţi ani ţi-o fi luat ţie să te premieze, şi o să-ţi spună: „Bine, am dat-o în bară cu asta. Dar pun pariu că, uite, cancerul nu-l poţi trata”. Iar tu să recunoşti că asta chiar nu ai putea să faci.

What about the second breakfast?

Multă vreme am crezut că mi-am ucis bunica. M-am trezit pe 17 noiembrie cu un telefon de acasă. Îmi spuneau că bunica mea a făcut atac cerebral în somn. Peste câteva ore am luat primul tren spre Iaşi, de unde trebuia să merg mai departe în sat. Trenul are în program să ajungă la 6 jumătate dimineaţa în gară, însă la schimbul din Dej a întârziat cu o oră. Întârzierea s-a menţinut până dimineaţă şi am ratat autobuzul de Bălţi de la ora 7. Următorul era la ora 13. Nevrând să aştept atâta, m-am suit într-o maşină de ocazie, un rechin care face curse particulare. Şoferul nu a vrut să pornească imediat. Vroia să mai adune un pasager, doi. Stând în maşina, aşteptând, m-am gândit că aş putea să-i strecor în dulapul de la bucătărie poezia pe care o compusesem pentru ea mai demult. Şi scorpionul. Pe 18 era ziua ei. M-am gândit dacă erau toate coincidenţe. Înmormântarea, întârzierea trenului, ezitarea şoferului. M-am dat jos şi am mers spre căminul ei, dar multă vreme n-am putut scăpa de credinţa că eu, dorind atât de mult să o mai simt odată aproape pe Dana, mi-am omorât bunica.

Mi se pare fascinant cum, într-o lume în care totul e posibil, oamenii fac mereu aceleaşi greşeli. Omul este un telescop înfipt în fundul naturii şi din cauza asta dispune de mobilitate redusă. Orizontul este un cuvânt sfidător pentru cei care cresc la umbra nasului. De câte ori nu ai stat fixând zarea, urmărind soarele cum răsare şi tălmăcind motive pentru care el răsare pentru tine. Încerci să intuieşti ce ai făcut tu ca să apară azi pe cer, ce combinaţie de un pas înainte doi înapoi, ce dans extatic l-a făcut să se ivească de sub un pământ imobil. Cel mai mare păcat nu e să înlocuieşti adevărul prin minciună, ci să substitui o minciună alteia. Dacă vrei să vezi din ce material e făcut un om, rupe-i proptelele. Fă-i fărâme eşafodajul care-l face să se scoale dimineaţa din pat, striveşte-i oasele sub greutatea proprie. Fă-l să respire în punga de anxietate. Aşa ajungi să reacţionezi la stimuli din cei mai subtili. Gândurile au realitatea lor, le vezi materializându-se din văzduh, aşezându-se neinvitate la masa ta. Pentru mine, ca pentru orice om care a crezut vreodată în puterea lui de digestie a celuilalt, Dana a însemnat o întreagă lume. Am iubit-o fulgerător, dureros, sporadic, meticulos, ulceros, arzător ca o ţigară stinsă de tine. Aş vrea să revin asupra ei, să îmi îngrop faţa în imaginea ei de idol cu templul dărâmat de barbarii coborâţi din pustietăţi de gheaţă. Aş vrea să o strivesc între degete ca pe o floare de sfârşit de februarie şi să-i şoptesc că o iubesc în timp ce stibla ei plăpândă cedează sub presiunea falangelor. Vreau să-i spun că viaţa mea s-a sfârşit odată cu plecarea ei şi că vreau să moară şi ea odată cu mine. Visam să o doară şi pe mine absenţa mea aşa cum mă durea pe mine lipsa ei. Să stea undeva sub ghilotină şi să se uite la mine ca la omul care unge şuruburile cu rugină. Când s-a deşirat din povestea mea ca să se împletească aiurea n-a durut aşa tare ca împlinirea fiecărei zile departe de iubirea ei. Să vezi că în jurul tău viaţa merge firesc, existenţa ta se scurge mai departe, că n-ai murit şi că nici n-ai de gând. Să nu găseşti suficientă motivaţie pentru sinucidere, asta mi s-a părut terifiant. De parcă acele de la bomba cu ceas s-ar mişca haotic, fără nici o milă pentru dorinţa ta de a-ţi anticipa viitorul. Când arbitrarul pune stăpânire pe plămânii tăi, te îneci zbătându-te disperat după sens ca după aer. Vreau să-ţi spun cum a fost şi nu reuşesc. Cred că aş fi în stare să emit o palidă copie doar dacă m-ai îngropa 3 metri sub pământ şi ţi-aş vorbi prin capacul sicriului în codul Morse. Comunicarea de sine a devenit indispensabilă şi s-a transformat într-o agonică goană după sens. A început să mă intereseze augmentarea puterii de comunicare a cuvintelor. Spre exemplu, mie-mi plăcea cuvântul cicatrice. Dar cum să comunic altora efectul hipnotizant pe care-l are asupra mea rostirea cuvântului cicatrice. Cum să-i cresc puterea de expresie? Mi-am ars ţigări de antebraţ, şi, când ziceam cuiva cicatrice, îi arătam respectivului despre ce este vorba. Când polemizam despre sinucidere, scoteam un brici şi zâmbeam de pe suprafaţa gâtului. La plecare, făceam cearşaful plic. Când iubeam nu mă gândeam la coerenţă. Aşa cred eu că se iubeşte, ca atunci când cazi de pe buza unei cascade. Cine iubeşte, nu poate răni. Când ne rănim, arătăm că nu ne iubim. Plăcerea înseamnă absenţa durerii. E o schemă simplă. Ataraxie – Diaforie – Butaforie. Decât căderea, mai bine fundul. M-am trezit după un teribil coşmar, dintre acele pe care ştii că o să le ţii minte toată viaţa şi, conectându-mă instantaneu la realitate, m-a străfulgerat o epifanie. Mai jos nu am unde să cad. De acum încolo n-am unde să merg decât în sus. Asta mi s-a părut revigorant. Să decazi atât de temeinic, să te identifici atât de puternic cu adâncimea încât să reuşeşti să te întorci în aer ca o pisică şi să îmbraci abisul pe cap ca pe o căciulă cu poale lungi-lungi până la sfârşitul lumii.

Am tăcut amândoi. Păru serioasă câteva clipe. Îşi reveni rapid.

• Să zicem că ţi-e frig la picioare şi ai un singur ciorap. Tu n-o să-l îmbraci, pentru că o să-ţi sfideze ideea de completitudine. O să te apuce mila pentru piciorul rămas în frig. O să deplângi inechitatea. O să te întrebi ce o să zică lumea.

Mârâi. După care continuă.

• Nietzsche zicea că ce nu te omoară, te face mai puternic. Probabil s-a gândit la asta în timp ce macera tutunul în opiu. S-ar zice că tu ai fi în stare să corectezi zicala în direcţia corectă. Dacă ai fi subiect gânditor nu spiriduş de casă ai înţelege că nu trebuie să te speli în vasul în care se oglindeşte lumea ta. Nu poţi avea în acelaşi timp o lume corect reprezentată şi mâinile curate. Ce ai căutat tu în iubirea asta a ta a fost plinătatea lumii. S-ar cuveni să ştii că doar zeilor le este permis să cuprindă toată lumea într-un capriciu. Ţie, ca fiu şi tribut adus țărânei, nu-ţi este rezervată decât glosa. Ai vrut să o iubeşti până dincolo de moarte, să fii fidel trădării ei, să îi venerezi indiferenţa cu care te-a aruncat la gunoi şi să o aştepţi de dincolo linia ferată care desparte timpul de eternitate, fără să te aştepţi că omul nu poate trăi încovoiat sub povara unei asemenea iubiri autodistructive. Dacă ai noroc de viaţă după moarte, aşa să-i zici neamţului: maestre, îmi pare rău să vă contrazic, dar n-ai avut dreptate. Ce nu te omoară, lasă urme şi-atât. După care să te scoţi pe tine dinăuntrul tău trăgându-te de păr ca Munchausen şi să te prezinţi ca dovadă.
• Atunci ce să fac? Să renunţ la iubirea asta care m-a făcut bucăţele şi m-a servit ţie? Cum să renunţ la ceva ce este mai mare decât mine? Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt spune apostolul. Dar eu nu mai sunt nimic, m-am consumat aşa cum omul se mănâncă pe sine când se trezeşte lupul în el. Cum pot măsura această iubire în care m-am rătăcit ca Minotaurul într-o fabrică de Gheme.
• Nu e chiar aşa greu. Gândeşte-te bine la ce îţi voi spune. Răspunde-ţi cu sinceritate la următoarea întrebare. Ai fi gata să-i donezi Danei un rinichi?

Am ezitat puţin. Sigur, o iubeam pe Dana până la Dumnezeu şi-napoi, icoana ei era crepusculul existenţei mele, viaţa mea, vorba chitaristului, era pustie fără ea. La nevoie, eram gata să-mi dau şi viaţa pentru ea. Dar un rinichi… era rinichiul meu, ce mă-sa.

Bestia zâmbi.

• Da, tu nu mai eşti nimic. Dar carnea ta nu a fost aruncată la gunoi. Din carnea ta a fost hrănită un pui de încrâncenare. Tot ce a vrut să supravieţuiască în tine s-a concentrat între gratiile care mă închid. Din chinurile, din remuşcările şi sinuciderile tale mărunte am crescut eu mare şi voinică. Ca Picasso, nu-ţi cer nimic. Eu nu am nimic în comun cu tine, poveştile tale mi se par demne de milă. Ai o bestie la dispoziţie, copilaşul tău drag, sarcina ta de un an jumătate, ghebul tău de graviditate, apendicele plin cu ură şi furie. Lasă-mă să ies. Eu reprezint tot ce lumea muribundă a transpirat în actul său resemnat de a muri. Din jegul porilor tăi m-am născut ca o Afrodită a durerii. Îţi înţeleg durerea nu prin empatie ca toţi dobitocii, ci prin identitatea materialelor. Eu însumi sunt compusă din durere descompusă în stomac şi reclădită în muşchi, fiere şi colţi. Eu sunt tot ce tu ai vomitat în accesele de friguri care te-au scuturat cât ai fost bolnav. Eu sunt singurul tău ciorap. Îmbracă-l. Salvează-ţi un picior. Dă-mi drumul din cuşcă. Lasă-mă să ies şi să te învăţ. Îţi voi fi de folos. Te vei bărbieri dimineaţa uitându-te la mine. Voi merge în locul tău la examene. Voi înjura pentru tine poliţia. Voi merge la agăţat şi la cumpărături în locul tău. Îţi voi rechiziţiona sinele. Dă-mi drumul. Cuşca asta îmi intră în carne.

Vorbea convingător. Discursul ei conţinea ademenirea unduitoare a uitării. Răcoarea unei sinucideri amânată peste limita de rezistenţă. Am deschis uşa. Din ea a ieşit o bestie unduitoare cu blană lucitoare iar cuşca a dispărut. A început să-mi dea târcoale. Apoi s-a oprit, a privit de jur împrejur şi mi-a zis:

• Acum, noi doi trebuie să ieşim împreună din cuşca mai mare.

Era să cad pe spate, dar m-am sprijinit la timp de gratii.

Exerciţiu de admiraţie a lui Federico Fellini

 

Sorin era un profesor misogin şi mizantrop, dintr-o familie decent de înstărită, dispreţuia gloata şi preda teologie, cel mai drăgălaş dintre mofturile de bani gata. În timpul liber antrenează echipa facultăţii de paraşutism. Când se eliberează de la a-şi petrece timpul liber, scrie, meştereşte la fraze în care se lamentează cronic, visează la femei. E virgin. Are ambiţia de a debuta în volum de tânăr. Se consideră tânăr. Dezvoltă o pasiune puternică, înfrumuseţată cu puseuri de lirism sfâşietor, exact cât are nevoie o pasiune ca a lui pentru spectaculozitate. Nu respiră în direcţia Reginei pentru că aceasta are o relaţie solidă cu căpitanul echipei de paraşutişti, băiat solid şi respectat pe nume Iurie, blond din familei de emigranţi. Sorin nu o iubeşte pe Regina, diferenţa de vârstă e semnificativă. Iubeşte iubirea care îi dă aripi, îi deşteaptă dragonul talentului epic. Sub vraja ei, scrie o carte despre un profesor de teologie care cucereşte o fată, descrie cu muncită imaginaţie efortul de tatonare, micile victorii, senzaţia de tabu tras cu creta, a cărei linie tremurândă o destrami cu bombeul, înaintarea lentă de trupe germane în Rusia, debarcarea normandă. Îi jură iubire, este sincer, scânteietor, disperat, căţeluş. O convinge şi se convinge. Neasemuit de vivid este înfăţişată scena trupească, abandonul ei ca femeie. După care el o părăseşte. Ejacularea scurge din el tot sentimentul, îl lasă gol dar proaspăt pentru o noua aventură. Iubirea lui fusese un coş. Odată stors, nu mai interesează. Cartea se bucură de succes cumpătat. Sorin primeşte laude, apreciere. Toată lumea îl recunoaşte în personajul masculin. Toată lumea o suprapune pe Regina peste cel feminin. Toată lumea crede că au avut o aventură. Regina nu încurajează zvonurile, dar nici nu le dezminte suficient de energic, se poate spune că se complace în ipostaza de muză şi personaj literar. Sorin este specialistul de forţă al facultăţii în materie de hermeneutică creştină. Asocierea o flatează. Iubitul ei turbă, o acuză, o loveşte, se despart. Renunţă la o relaţie serioasă, rupe o logodnă admirată de toţi, îşi şochează părinţii şi cunoscuţii. Sorin, parcă pentru a alimenta zvonurile, pleacă din ţară, în Israel. Regina îl urmează, îl pune la zidul Plângerii şi-l somează să o sărute. Să păcătuiască măcar odată pentru ce a plătit fără vină. Metalepsă, zice el, şi se apleacă spre ea. Mă-ta, lepsă, strigă ea spre consternarea Kippah-urilor care se roagă la zid şi-l pălmuieşte. După care, suprarealist ca un pistol care se descarcă orbeşte, cei doi se împreunează în văzul tuturora. Sorin se întoarce acasă. La următorul concurs nu i se deschide paraşuta. Un accident stupid. La ultimele sărituri, paraşuta acestuia a fost expusă la cald. Micropicături de apă s-au condesat pe suprafaţa ei şi, la gerul de altitudine, au îngheţat, lipindu-i faldurile. Sorin moare. Yurii se angajează în Legiunea străină şi moare în luptă. In ultima scenă, Regina stă pe mal şi priveşte în zare cu unghiile pătate de sânge, fredonând un cântec de leagăn, în timp ce la orizont se depărtează o corabie sicriu pe care arde corpul lui Sorin.

Alegerea lui Beth Shibben pentru rolul Reginei a provocat mirare. Mydass David era, însă, regizorul sacru al poveştilor tragic-ezoterice cu eroine dramatice în rol principal. Ins talentat şi cu un incredibil simţ al actorilor. Îşi petrecea serile în micile teatre de provincie unde, cu un al treilea ochi căscat şi cu restul doi închişi, selecta după auz actriţa de care avea nevoie. De cele mai multe ori, melopeea dialogurilor nu-i stârnea nici un tremur în stomac şi, balonat, ieşea din sală în mijlocul piesei, bâjbâindu-şi drumul cu un baston. Dar când îi deschidea, mergea direct la ţintă, întrerupând piesa. Se apropia de tânăra provincială cu un buchet de flori şi un contract. Fetele alese de el erau magistrale, stârneau lacrimi şi panegirice din partea criticii, luau chiar premii. Regizorul orb le folosea exact pentru ce avea nevoie, scurgea din ele toată seva, toată vitalitatea de care erau în stare, şi-şi iriga cu sudoarea lor răzoarele de flori din peliculă cinematografică. Ele îl urmau supuse, dăruindu-i-se total, un şir lung şi smiorcăit de amante părăsite, dintr-un efemer menage a trois cu aparatul de filmat şi David, bărbat frumos, înalt, ţinându-se excelent la ai lui 50 de ani, bine legat, cu ochelari de negru-mister.

Lumea îi privea filmele în ciuda tragismului care le străbătea. Îi aprecia sacrificiul. Fiecare film era fructul unei alegeri. Când era tânăr, abia ieşit din facultate, a luat banii pe care părinţii lui îi strânseseră pentru operaţie la ochi şi i-a investit în primul lui film. A devenit film cult, s-a remarcat ca regizor, şi a orbit. Patologia s-a dovedit de o agresivitate rar întâlnită şi vederea nu i-a mai putut fi salvată. Şi-a sacrificat vederea iar publicul l-a răsplătit savurându-i glumele cinematografice. Mydass, cel care transforma filistina în Desdemonă.

Alţi regizori au încercat să-i folosească actriţele. N-a ieşit nimic. După cum s-a observat, reuşeau să fie magice doar în rolul pe care îl alegea David pentru ele. Altfel se dovedeau a fi nişte nulităţi simpatice, cu mediocru talent actoricesc. Când îl întâlnea pe colegul ghinionist, Mydass surâdea copilăros spunându-i: nu-mi folosi gluma că o strici.

Îşi scria singur scenariile, dictându-le unui veşnic asistent, care se ocupa şi de partea tehnică a filmului, de montaj. În martie, debutanta Beth Shibben se remarca printr-o interpretare de fineţe, iar câteva luni mai târziu, când Shibben abia reuşise să prindă bronz sub reflectoare, Mydass spovedeşte o istorie tragică în care toată lumea pierde. Scenariul unui film despre un profesor de teologie pe nume Sorin. Un film care se numea Păcatul.

David avea obiceiul să murmure când bântuia străzile şi îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că are un înger pe un umăr şi un diavol pe altul. Cu dânşii se sfătuieşte, de acolo i se suflă idei. Însă, continua el zâmbind vinovat, nu ştiu care şi pe ce umăr stă.

Beth Shibben sărea copios din tiparele cu care obişnuise David consumatorii de cinematografie. Ea era o actriţă în toată puterea cuvâtului, cu o nominalizare Bafta, periată de critici, apreciată, adulată. Frumoasă, nespus de frumoasă, jumătate ciocolatie, cu rădăcini evreieşti pe care nu încerca să le ascundă, fermecătoare pe podium, plină de vitalitate, degajând un parfum cu putere de seducţie instantanee care înnebunea, avea lumea la nişte picioare delicios schiţate. Era senzualitatea întruchipată, noua Marylin, eternul feminin. Sau ceva în sensul ăsta.

În câteva luni terminaseră de filmat aproape toate scenele, cu un David care avea o memorie eidetică, filmând în paralel în platourile propriei memorii. Filma exclusiv în locaţii reale, în cafenele pe care le frecventase odată, în incinta universităţii unde absolvise, în străzi pe care le cunoştea ca în palmă. În tinereţe aderase la Dogma 95 şi, deşi se desolidarizase cu mişcarea după un conflict cu Lars von Trier, păstrase preferinţa pentru elementele diegetice. Dacă trebuia să tragă în locuri pe care nu le umblase de multă vreme, făcea o expediţie de recunoaştere, cu nelipsitul baston şi ochelarii negri, parcurgând, centimetru cu centimetru, locaţia, ca un amant care işi redescoperă iubita după o lungă separare. Iar ultima scenă rămasă era chiar cea de la Zidul Plângerii. S-au dus la Ierusalim, s-au instalat în hotel pentru ca a doua zi dimineaţa, să lichideze şi această ultimă restanţă. La ora 1 noaptea, David a bătut la uşa lui Beth, poruncindu-i absent să se îmbrace. Avea nevoie de şofer, a explicat. Au mers o vreme de-a lungul zidului până când i-a ordonat să se oprească. S-au dat jos şi David a început să ia la paşi mărunţi pavajul, ciocănindu-l metodic, rotindu-se în cercuri în jurul în unei Beth încordată, ca o pisică ipohondră gata să sară în lături când te întinzi să o mângâi. Când bastonul i-a întâlnit după o nesfârşită pândă gamba, Beth s-a frânt şi a izbucnit.

• Ia-mă. Chiar aici. Hai să o facem. Să ne tăvălim chiar la rădăcina Zidului Plângerii.
• Nu înţeleg, a ripostat Regizorul, privind fix un punct situat undeva deasupra capului ei.
• Nu asta era ideea? Toată menirea filmului? Scenariul e scris pentru mine, mă regăsesc în fiecare replică, protagonista e înaltă, creaţă şi brunetă. Are o tăietură uşoară sub urechea stângă. Eroina e sora mea geamănă, prototipul meu. E un film făcut pentru mine, un rol după care pot să-mi fac rochii de seară, atât de mult îmi seamănă. Nu asta îţi era intenţia? Un film scris de dragul meu, Doamne Dumnezeule elohimic, Mydass David, ştii să cucereşti o fată în stil mare…Marele regizor face o declaraţie de dragoste cât o ecranizare, se apleacă de la înălţimea Parnasului său august către o tânără actriţă. Ai ţesut această plasă de vrăji, diferite niveluri de realitate în care o tânără fată ca mine n-avea decât să plonjeze mesmerizată, ca într-un lac montan.

Regizorul tăcea.

• Ti-a ieşit, continuă Beth. M-ai adus aici şi până aici. A funcţionat. Ti-am văzut toate lunile în care am lucrat împreună, privirile străpungându-mă de după ochelarii ăia negri ai tăi. Sărută-ma, tăvăleşte-mă prin praf, sfâşie-mi hainele, să profanăm cu trupurile noastre făcute colac aceste locuri. Strangulează-mă cu bastonul, definitivează-ţi opera, trage ultima scenă aici! se dădea Actriţa în spectacol. Poţi să renunţi la disimularea pofticioasă. Ce-ţi şoptesc despre mine demonii pe care-i cinsteşti atât?

Regizorul îşi rugumă proverbialele lui 7 secunde de tăcere după care scuipă în stilul său parcimonios:

• Ursa Mare, zise. O aluniţă sub sân. Una pe umăr şi una sub buric. O alta la coccis. Trei aluniţe pe picioare, la distanţe egale. Sunt orb, dar corpul soţiei mele indică nordul şi n-am cum să mă rătăcesc. Când mă întind lângă ea, îmi cresc muşchi. Ii ţin minte fiecare linie. Când am cunoscut-o era frumoasă. După aceea eu am orbit dar ea a rămas frumoasă. Când nu mă plimb pe străzi în căutare spaţiului pierdut, când nu filmez, când nu dictez scenarii, mă ghemuiesc în ea. E cea mai frumoasă. Toate femeile au coapse şi sâni şi glasuri de sirene. Dar ea are sânii cei mai fragezi, fesele cele mai elastice, râurile cele line pe ravenele coastelor. Soţia mea are mereu douăzeci şi doi de ani, are păr frumos şi îmi citeşte Dostoievski seara înainte de culcare. Când merg pe stradă, fac dragoste cu ea, ochii mei freamătă a dorinţă. Soţia mea are douăzeci de ani de 30 de ani încoace. Tu ai azi cu o zi mai mult ca ieri. Eşti în eroare. O pipă este uneori o pipă. Îmi iubesc soţia. Tu cine eşti?

Şi îşi luă bastonul de pe gamba ei.

Actriţa tăcea.

• De ce m-ai ales pe mine? îl întrebă în final. Nu sunt tipajul tău, nu m-ai pescuit într-un teatru de provincie ca să îţi regizezi încă una din farsele cu care ţi-ai obişnuit fanii. De ce m-ai ales pe mine? De ce mi se potriveşte atât de bine rolul? Toate pipiţele tale sunt mediocrităţi care reuşesc să facă, sub bagheta ta de nevăzător, un rol fascinant, singurul lor rol de lebădă. Tu le faci să zboare ca să le laşi apoi să cadă înapoi de unde au decolat, urmându-te cu ochii umezi. De ce eu?

1…2…3…4…5…6…

• Nu mi-o lua în nume de rău, zise David într-un târziu. Mi s-a părut o glumă buna. Premieră mondială. O nouă poveste de dragoste în regia lui Mydass David. În cinematografe din 20 septembrie: Păcatul cu Beth Shibben.

Bordelul din Carpaţi

 

Strada Carpaţilor este singura stradă curbă din Marele Oraş. Dinspre noile cartere rezidenţiale sau blocuri cenuşiste se scurge ca apa de pe o gâscă coafată inovaţia flancată de megalomanie, neon, mirosuri de parfum şi condimente orientale, entuziasmul modern se strânge ca o zgardă în jurul Centrului istoric, acolo unde încă mai respiră clădiri vechi de două secole sculptate din piatră asupra căreia arhitectul a suflat cu entuziasm baroc iar focul foalelor lui a lăsat urme de beţie în coloane, şănţuleţe şi volute generoase cu motive florale în structurile, antablamentul, pereţii conacelor boiereşti dintr-o uitată frenezie postfanariotă. Centrul este glorios şi insistent luminat, pretutindeni tronează reclame multicolore şi ghirlande, becuri cocoţate în vârful stâlpilor exact cum ar sta o cocotă în creştetul vreunui nefericit aburit de nuri, restaurante cu interior cleios-îmbietor, cu lumină care îşi împarte darurile mimat şăgalnic, promiţând mai mult de partea cealaltă a geamului. Centrului i se face publicitate turistică. Acolo nu mai locuieşte nimeni. Cei care au declarat odată că au dreptul să locuiască acolo şi-au cerut scuze pentru pretenţiile aberante salutând troika cu pălăria în dreapta şi sentinţa la 10 ani stânga. Astăzi, Centrul este doar pentru turişti, funcţionari ministeriali şi bănci. Astăzi, acolo mai locuieşte doar Ţăranul, pe care nu l-au putut muta. A fost nevoie să îl lase acolo, impasibil la hărmălaie şi să ridice roată o urbe în jurul lui. După care l-au delimitat cu o cuşcă şi au numit-o Muzeu.

Pe singura stradă curbă, într-un mod deosebit de curios se face tot mai întuneric dinspre capete spre mijlocul arcului, nu aşa cum te-ai aştepta de la o stradă desenată exact în inima Marelui Oraş. Este scutită de agasarea cafenelelor şi farmaciilor, firme nu primesc autorizaţii de funcţionare, becurile sunt sparte prompt de către lunetişti huligani metodici. Este foarte curioasă această stare de fapt, căci de la unul dintre capete este foarte greu, imposibil am aprecia, să observi, bărbatul de vârstă mijlocie, subţire dar ferm în apăsarea pasului cu mlădiere ascuţită a umerilor care poartă povara acceptată demn a unui cap şi a unei pălării, toată această colecţie de membre şi ţesătură care coboară dintr-un taxi exact la mijlocul străzii, acolo unde torsiunea ei atinge paroxismul nervos iar derivata ei este egală cu zero. Ochii bărbatului ar trăda animozitate, nările ar putea fi surprinse fremătând iar degetele şi-ar freca genunchii ca o gheişă înainte de dezvirginare, dar toată acestea ar putea fi perfect posibile dacă asemenea lucruri ar putea fi observate de la capetele străzii singurei străzi curve din oraş.
Bărbatul care se prea poate să fi intrat pe uşa stabilimentului este flancat de respect cu bodyguard şi însoţit până într-o încăpere micuţă, tapiţată în roşu şi berze şi sticle de coniac şi o matroană generoasă cu munţi de mezeluri ocrotindu-i muntele lui Venus, o doamnă care nu mai are nevoie demult să arate suplu şi fraged, o profesionistă discretă şi exactă care îşi vopseşte unghiile în nuanţe vil-violet, are permis de port armă, îşi face cumpărăturile prin internet şi are aranjamente cu un cabinet medical privat pe unde îi trec cu regularitate fetele pentru control. Aşa credem că trebuie să arate o patroană de bordel, din viţa marilor curtezane, dinastie care poate fi urmărită până la strămoaşa ei care a adus două lucruri în Marele Oraş: biciclismul şi striptease-ul, şi trece prin Elena Lupescu – curva care şi-a transformat palatul în Palatul Telefoanelor, prin Mariana Cur-de-Fier a cărei titulatură o recomandă. Spre melancolia celor bogaţi şi excentrici, epoca marilor curtezane a trecut iar din ele au rămas doar primele trei litere. Iar unul zâmbeşte din fundul jilţului, bate din palme, bate peste fese fata care se prelinge de după o perdea şi o roagă să-l conducă pe domn la camera a treia de la etajul cu improvizare.

Desigur, nu putem decât specula despre asemenea lucruri. Pentru o sănătoasă aderenţă la realitate ne este necesar să credem că matroanele de bordel sunt nişte doamne grase pe care scrie cu litere de-o şchioapa – Matroană de bordel, astfel încât dacă o vedem pe stradă să o putem petrece în tăcere cu perfecta noastră curiozitate vinovată. La nimic nu ne-ar servi să ştim că proprietara cuibului de desfrânare e o doamnă slabă, scundă, tunsă scurt dar elegant, îmbrăcată sobru cu gust, care citeşte Murakami şi îşi dă fetiţa la aceeaşi grădiniţă cu dumneata. Că n-a învăţat meserie de la Mariana, mai mult de atât – că are MBA. Aşa ceva iese din discuţie, proprietara de prostituate nu are copii, iar dacă are, ei nu merg la grădiniţă ci stau închişi în casă până la 17 ani când, discret, se angajează ca voluntari la Crucea Roşie.

Cine mai ţine minte vremurile frumoase când la Crucea de Piatră se dădeau abonamente? Crucea de Piatră era tot un fel de Cruce Roşie la care ajungeau tinere arestate o copilărie de părinţii lor.

Primele două etaje ale imobilului sunt populate cu prostituate pentru gama obişnuită de servicii, cu preţuri fixe şi program alert. Meniul include felaţii, penetrare vaginală fără prea multă imaginaţie. Toate schimburile profesionale de fluide se fac sub auspiciile barierelor de cauciuc. Pe etaj, un dur mut veghează buna desfăşurare activităţilor, precum şi îndeplinirea obligaţiilor financiare. Clientul nu petrece mai mult de 20 de minute cu o prostituată. Dacă preferata lui este ocupată, este preluat de altcineva.

Etajul cu improvizare pare că se abate într-o oarecare măsură de la aceste reguli. Fetele plătesc chirie pentru cameră, cele mai multe locuiesc acolo permanent, precum permanenţi le sunt, de cele mai multe ori, clienţii. Desigur, chiria este mai mare decât ar fi în mod normal într-un imobil onorabil. Aici vin clienţi care vor să amestece lucrurile şi să-şi satisfacă diferite feluri de nevoi sexuale. Se numeşte Etajul cu improvizare pentru că odată ce se închide uşa, ceea ce se petrece acolo îşi ascunde capul sub plapumă. Prostituata alege să facă cutare sau cutare lucru, sau, ca să fim cu totul corecţi, practică o anumită gamă de servicii care atrage un tip complementar de clientelă. De cele mai multe ori, fantezia nu depăşeşte sexul anal sau forme moderate de spanking. Clientul este nemulţumit de limitările la o singură formă de contact şi preferă să negocieze reprize de amor oral, anal, vaginal, spaniol după bunul sau abominabilul plac. Cineva doreşte să servească ceai la plic. Asta înseamnă că vrea să-i fie supte testiculele de către o gură aerisită ca un apartament cu patru camere. Altcineva vrea primul capitol din Război şi pace copiat pe pielea spatelui. Cu tocul de la pantof. Dacă e să fim întru totul corecţi, etajul este mai degrabă unul de aranjament negociabil decât unul al improvizării, cuvânt care ne-ar duce cu gândul la fantezie şi artistism. Nu este nici pe departe vorba de aşa ceva, atâta doar că la acest etaj poţi să ţi-o tragi mai scump şi după propriul program.

Domnul a fost condus la una dintre camerele acestui ultim etaj de poveste şi s-a infiltrat în lăuntru fără să bată la uşa sau să iniţieze un canal de comunicare care să admită un grad confortabil de bilateralitate. Exact aşa cum intenţiona să intre şi în locatara odăii. I-a mulţumit ghidului după care a expediat-o prin refuzul de a-i mai acorda atenţie. Şi-a scos pardesiul, a privit un trup cu vreo cinci ani mai tânăr, fără semne evidente de depravare, dar câteva urme de uzură. Se putea avansa ipoteza că un asemenea corp nu ar înregistra un succes fulminant la etajele inferioare, acolo unde de căutare se bucurau minionele, păpuşele fardate care arătau ca fiicele maturizate prin injecţie de hormoni ale celor care le frecventau. Puştoaice bătrâne care nu ştiau să se fută, dar te făceau să termini în ritm de olimpiadă. Acest trup întins însă era făcut pentru mai mult, în văile lui de săniuş se ghiceau aventuri nenumărate şi promisiuni în clar-obscur de la care aveai instantaneu erecţie până în firele de pe chelie, unghiul făcut de piciorul drept sprijinit în ca un plan perpendicular pe genunchiul piciorului stâng îndoit şi el în sus ca o rugăciune pentru sfânta prostituatelor, coapsele deschizându-se ca braţele tatălui staţionar după fiul care i-a tocat toată averea în afară de un amărât de viţel după care s-a întors şi îl revendică şăgalnic, sânii nu prea mari evitând să se privească înainte, naufragiaţi înfipt în calota coastelor care se ridică regulat, sfidători de mici dacă ar fi să credem calomnii despre ce îşi doresc bărbaţii, căci multe răspunsuri vin de la oameni care nu au călcat vreodată într-un bordel; buzele subţiri, rujate, răsuflă regulat dinapoia unei cărţi pe care prostituata o citeşte fără să se uite în direcţia viitorului ei client. Lumina stearpă o îngălbeneşte ca pe o gutuie pusă la copt peste iarnă, împlinirea ei se face post-mortem, după reţeta unei mumificări oarbe la realitatea morţii. Doar sânii care îşi ridică nările de sub banchiză cu fiecare răsuflare par să şteargă această impresie de carne expusă la mezat, cu viaţa scursă prin canalele de drenaj ale abatorului. Oare impresia că în faţa ta ai o profesionistă a plăcerii vine din poziţia în care te întâmpină, din lumina slabă a ruşinii, din carnea tremurătoare şi nepăsătoare în acelaşi timp, sau pur şi simplu din constatarea că toate astea, de la vulva roz bomboană larg expusă cu fire crescute răzleţ, până la propria ta sculă sculată, toate astea se petrec într-un bordel.

El se apropie de pat şi o cercetează meticulos, îşi plimbă solzii unghiilor pe traseul piciorului stâng, cel de sprijin. Porneşte de la degetul mare şi îşi escaladează până la cota genunchiului, poposeşte câteva clipe pentru a scruta critic peisajul, după care porneşte ca o avalanşa, cu toate buricele lunecând apăsat spre interiorul coapsei unde pişcă carnea, făcând-o să vibreze. Mâna îi ocoleşte pubisul ca un ocnaş evadat care evită aglomerările urbane şi, după o clipă de răgaz, se înalţă în două picioare, pornind agale prin şesul burţii netede asemenea strămoşilor posesorului său care trebuie să fi coborât din cavernele munţilor momiţi de fecunditatea câmpiei. Bipedul închipuit al mânii îi traversează trunchiul, mai zăboveşte câtva timp pe dolmenul sânului drept şi îşi face vânt în direcţia gâtului lung. Pe unde calcă înfigându-şi degetele, mâna lasă urme moi iar spatele femeii se arcuieşte provocând alunecări sacadate de teren spre jugulară. Cu un ultim efort, micuţul explorator îşi desăvârşeşte prospecţia, urcă mulţumit spre buze şi îşi odihneşte falusul degetului mijlociu în gura caldă a femeii. Ea înţelege că a trecut testul iar cumpărătorul e mulţumit de marfă aşa că se pregăteşte pentru comercializare, piciorul stâng îi coboară şi se desface lubricios, cartea îi cade din mână, buzele i se ţuguiază pe degetul bărbatului, pieptul îi saltă în sus.

Să vă lăsaţi păcăliţi, ceea ce nu aţi văzut nu e o scenă de seducţie. Clientul nu vrea să îşi dea victima pe spate, el o găseşte aşa, întinsă şi cu picioarele desfăcute. Femeia nu este cuprinsă de fiorii dorinţe, chiar dacă mai târziu când se va vinde va încerca plăcere carnală, această satisfacţie fizică se va dovedi incapabilă să arunce frânghii de pod peste distanţa la care se retrage de sine pentru a-şi putea supravieţui. De pe celălalt mal, femeia priveşte cu detaşare cum şarpele nud care i-a împrumutat labiile şi oja îşi vinde trupul pentru o sută de euro, în timp ce sloiul de gheaţă pe care stă se depărtează tot mai mult de pielea ei indestructibilă. Prostituatele simt uneori plăcere când sunt futute contra cost, se întâmplă ca şi femeile siluite să simtă plăcere în timpul violului, poate de la frecarea internă, poate dintr-o înclinaţie submisivă nedescoperită anterior. Însă nu plăcerea este ingredientul în jurul căruia se învârte titirezul agitaţiei sexuale, nu, una libertatea face lucrurile cu adevărat interesante, abia când aceasta alunecă de pe individ odată cu hainele care îl apără de Baba Cloanţa şi el rămâne neajutorat ca un pui şi liber ca Esop, când perechea lui stabilită sau întâmplătoare îl înlănţuieşte cu nimicnicia şi goliciunea proprie, cu membrele sale descărnate de rolul social târâit dintr-o zi în alta, abia atunci orgasmul se instaurează ca un suveran orgolios, autoritar şi omniscient. Când un bărbat violează o femeie, el nu îi răpeşte sau lezează libertatea, nu îşi debarasează victima de ea, dimpotrivă, o lasă cu libertatea atârnându-i de gât asemenea unui copil mic luat la muncile câmpului de culegătoarele de spice ale secolului 18, şi o penetrează aşa, cu tot cu libertatea ei în braţe, iar femeia care trece prin asemenea umilinţă nu face decât să se întrebe disperată la ce mai foloseşte libertatea în genere, dacă nu se poate lepăda de ea la momentul dorit.

Clientul pe care nu l-am văzut intrând în bordel scoate o bancnotă din portmoneu şi-i spune femeii pe care o va regula în scurt timp să fie umedă când va ieşi din duşul de alături. Îi explică serios şi egal, privind-o fix şi scoţând bancnote pe măsură ce îi spune ei la ce să se aştepte. Vreau să ţi-o trag când ies, şi aşează o foaie, după care o să te leg cu cureaua de la pantaloni de tăblia patului, mai aşează o foaie, şi o să ţi-o bag în gură. Mai aşează două foi, încet, cu mai multă delicateţe decât pentru femeia pe care o are în faţă, şi continuă. O să termin la tine în gură şi mi-ar face mare plăcere dacă ai înghiţi. După care mai pune o bancnotă şi îi zice neutru: Ai întrebări?

Ea îl priveşte câteva clipe şi îi reia planul pe puncte ca un şcolar tâmpit: Mă fuţi, mă legi, după care îmi dai muie până termini.

• Nu, o corectează el răbdător. Muie înseamnă o activitate participativă. În ceea ce te priveşte, contribuţia ta o să fie statică.

Vrei să mă fuţi în gură, rezumă ea. Nu trebuie să fii aşa sofisticat, profesore.

Gândiţi-vă data viitoare când mai folosiţi expresia asta ce presupune ea în fapt. Să pui pe cineva cu gura deschisă şi să-ţi bagi penisul în ea ca într-o păpuşă gonflabilă. Să tratezi pe cineva ca pe un obiect.

În timp ce el face duş, prostituata se masturbează leneş. Închide ochii şi se imaginează prima dată. Fiori. Flori în italiană. Deflorare. Toate se leagă. Pe scaunele unui tren local de dimineaţă, primul ei amor o mănâncă din hăul buzelor, acum câteva clipe i-a înghiţit un cercel moştenit de la bunica, peste câteva secunde o va mistui complet, mirosul iute de femelă umple compartimentul, hainele lor sunt îmbibate de sudoare, sfârcurile şi penisul caută să scape din captivitate, străpung cu aviditate stofa, ea deasupra lui, înfiptă, frământată ca un aluat în călduri, cu o dorinţă soră cu suferinţa copleşind-o, se întinde în semiîntunericul orei şase jumătate, se eliberează din sclavia blugilor pe care îi coboară pe coapse dintr-o mişcare odată cu chiloţii, păsărica lucitoare respiră flămânda, coapsele se desfac ca pentru un regiment, uşa se retrage în peretele compartimentului şi pe ea intră clientul ei, îl dă la o parte pe cel care o devorase nestăpânit şi intră în carnea aburind pentru altul, un tânăr timid dintr-un trecut care se întoarce înapoi ca un câine lihnit pe care îl goneşti mereu cu un vătrai încins.

O penetrează încet, cercetându-i tapiţeria lipicioasă şi caldă a interiorului gătit de sărbătoare cu vârful şi suprafaţa străbătută de vene a penisului, vrând parcă să simuleze o curiozitate ştiinţifică pentru pendulările pe care le execută, după care natura îşi ia tributul iar mişcările bazinului devin tot mai abrupte, stăpânirea de sine dispare luând cu ea plinul ochilor, respiraţia i se înteţeşte cât pompează într-o piele senzuală de şarpe de unde se aud gemetele moi ale unei prostituate.

Peste câteva minute de agitaţie, în momentele premergătoare apogeului, bărbatul îşi retrage penisul şi răsuflă ritmic concentrându-se pe dirijarea energiei sexuale din testicule prin regiunea coccigiană până în creştetul capului după vreo metodă predată de yoghini ce au descoperit-o meditând asupra tainei Maya. Oricine ar fi această Maya şi cât ar fi de bună gagica, este greu de crezut că ceva valoros s-ar fi putut inventa înaintea hârtiei de veceu, drept dovadă servind această filozofie preţioasă care te învaţă că poţi să-ţi tragi sperma prin şira spinării până în cap ca să o verşi pe nas ca pe muci. În acest moment, clientul îşi ia prostituata de tâmple, o ridică în şezut, sprijinind-o de tăblia patului, culege o curea din hăţişurile pantalonilor dezertaţi pe podea şi îi leagă mâinile la spate cu un nod exersat. După care pescuieşte un ruj şi îi încercuieşte sânii cu urma uleioasă, desenează circuite de Formula 1 pe trupul ei dezgolit iar la sfârşit aplică două urme late pe buzele ei subţiri. Tratamentul o lasă cu o gură rotundă, plină, extrem de provocatoare. La privirea ei amuzată îi răspunde încurcat: „E al soţiei mele”.

Cetăţenele Egiptului Antic, se pare, au venit cu ideea să-şi vopsească buzele în culoarea vulvei. Pun pariu că n-o să vă mai puteţi uita de-acum încolo la o femeie rujată fără să vă gândiţi că are un vagin pe faţă.

Îngenunchează în faţa ei cu penisul atârnându-i pofticios la nivelul feţei, îi cuprinde capul cu palmele şi i-l împinge la perete, îşi împinge penisul umed în gura ei fierbinte de cuptor care îi asigură pâinea cea de toate zilele. Primele mişcări sunt scurte, de tatonare, următoarele sondează esofagul tot mai adânc, provocând sunete înfundate. Uneori, penisul îi iese afară şi se aude un ţocăit, ea profită de moment ca să tragă o gură de aer. Când penisul îi intră adânc şi fruntea îi atinge buricul, are uşoare reflexe vomă. Procedură îi displace cumplit, el simte asta şi se excită cu atât mai mult. Ca să îl termine mai repede strânge buzele în jurul penisului şi îşi arcuieşte limba pentru un contact mai strâns. Suprafaţa limbii e uşor aspră, ca la pisică. Asta e tot ce i-a mai rămas de făcut, în rest corpul stă bine fixat. E un obiect. Pentru a fi futută ca femeie i-a plătit un preţ. Pentru a fi futută ca un obiect este plătită dublu. În timp ce bărbatul se mişcă în ea, literalmente, în toată ea, în tot ce reprezintă ea, îi şi bagă locul prin care se pişă în locul prin care ea savurează îngheţata cu fistic, se întreabă dacă asta e vreo trăsătură a societăţii moderne. Dacă e relevant cumva faptul că un obiect este preţuit mai mult ca un om. Sau dacă omul comportându-se ca un obiect câştigă mai mult. Gândind, nu se mai împotriveşte. Are ochii închişi şi mintea cu uşile vraişte. Capul îi este plin de gânduri, apoi de spermă. Înghite docilă şi îi curăţă penisul cu limba ca pe o argintărie de preţ. El are ochii vraişte şi mintea închisă.

El se îmbracă atent, netezindu-şi cutele hainelor. Ea nu se mişcă din pat. E greu de presupus dacă a făcut-o azi. Sau în genere. Radioul are, la şase dimineaţa, când se dă imnul, sugestii bune. Dar poate ea se scoală la 11. Poate la trei. Oricum, nimeni nu vine la curve până la 6:20.

• Vii? o întreabă el. Să te aştept afară?
• Nu, îi răspunde ea. Mergi înainte. Nu lua un taxi, te ajung din urmă până în piaţa Reuşitei.
• Eşti sigură?
• Da, zice. Ia-o la pas. Nu-ţi fă griji. Sunt în regulă. Am nevoie să mă curăţ. Zâmbeşte şăgalnic.
• M-ai desenat cu ruj de 50 de euro stickul. Data viitoare să întrebi.

El se tirează la fel de sobru pe cât a venit, schimbă câteva amabilităţi cu proprietara şi iese afară expirând rotocoale de aer care nu se văd de la capătul străzii, perfect conştient că sunt lucruri pe care nu i le poţi face soţiei tale. Cu o prostituată însă, într-o cameră de bordel închiriată o dată pe lună, îţi poţi satisface cele mai ascunse fantezii.

 

Se moare şi duminica

 

Cât de mult m-au epuizat aceste aşteptări. Furnizorul trebuie să sosească din clipă-n clipa. Uneori stăm şi câteva zeci de minute, în rânduri informale, pândind scrâşnet de cauciucuri şi miros de mort. Totul miroase a plumb: benzina, mănuşile chirurgicale, pastilele de codeină. Unii cutreieră cartierul, umblă din farmacie în farmacie până găsesc. De multe ori, nu au suficientă putere sau tenacitate să se urnească din loc. Stau plantaţi pe bordură, ca nişte copaci rău intenţionaţi, putrezind în aşteptare. Pentru noi nu există duminică.

Solpadeină. Codelac. Cafetin. Pentalgin în trei variante. Nurofen Plus. Pentabufen. Piralgină. Sedal-M. Tedein. Terpincod. Dar mai ales Terpincod. Toate acestea conţin codeină. Împreună cu altceva, desigur. Ibuprofen. Cafeină. Paracetamol. Propifenazon. Oricare dintre ele sunt bune pentru krokodil. Dar mai ales Terpincodul. Sau Sedal-M. Ai de ales între 8 preparate.

Pastilele se vând la liber. Guvernul închide ochii, legislativul discută altceva, poliţia are mâinile legate. Farmaciile fac profituri imediate, enorme, greţoase. Socotiţi şi singuri. O cutie costă 2 euro. 20 de pastile în cutie. Pentru o seringă ai nevoie de 3 cutii. 6 doze într-o seringă. 10 pastile doza. Vă puteţi imagina ceva atât de pragmatic? Pastile pentru tuse. Plus iod. Plus acid sulfuric. Plus fosfor. Naftizin. Înălbitorul pentru rufe ţi-l cumperi din altă parte. Benzina. Recomandăm Zippo. Se vinde în recipiente. Soluţie de desfundat canalizarea. Pe astea trebuie să le cauţi în altă parte. Trebuie să cumperi cutii de chibrituri pentru a face rost de fosfor.

Am glumit cu 8 preparate. Sunt peste 20 pe piaţă.

Reţeta coincide aproape punct cu punct cu cea după care se face vintul. Doar că în loc de pseudoefedrine foloseşti codeină. Floare la ureche. Vintul este precursor lichid al metamfetaminei. Krokodil este precursorul lichid al sicriului. Cristalizezi iodul din soluţie. Dizolvi fosforul de pe laturile rugoase ale cutiilor de chibrituri.. Foloseşti Naftizin pentru purificare. Jumătate de oră de vrăjit în cazan. Voila!

Am glumit cu alergatul după componentele nefarmaceutice. Adesea farmaciile au şi înălbitor. Uneori farmaciile au tot setul. Substanţele necesare plus seringa. Vă puteţi imagina ceva atât de simplu?

Şpilul e că, aparte, toate componentele sunt complet legale. Complet inofensive. Cu excepţia preparatelor care conţin codeină, vreau să zic. Dar şi acestea sunt deghizate sub forma medicamentelor împotriva tusei. Să nu te doară gâtul. Pentru iritaţii. În mod normal iei două. Să poţi dormi. De la două pastile te simţi un pic ameţit. Dar nu faci diferenţa când eşti răcit. Treci în contul bolii.

Două pastile. Atât ia un om normal. 60 de pastile. Atât pisăm noi în mojar pentru a şterge o zi din calendar. Încălzim eprubeta cu file.

Conducta de bani nu este deversată într-un singur loc. Fiecare îşi primeşte partea. Prin intermediari, fireşte. Toţi fac parte din piramidă. Proprietarii farmaciilor plătesc poliţiei. Poliţia plăteşte guvernatorilor. Guvernatorii dau mai departe. Toată lumea agoniseşte pentru cineva situat mai sus. Duminica se odihnesc. Mă întreb – oare cel care stă cel mai sus pentru cine agoniseşte. Iar dacă nu agoniseşte înseamnă că nu ştie când vine duminica. Iar acesta chiar e mare păcat.

Am glumit mai sus cu eprubeta. Majoritatea dintre noi nici nu ştiu ce înseamnă asta. Facem totul la aragaz, în castroane de aluminiu. Aluminiul cotizează şi el la epitaful nostru. Ne paşte Alzheimerul. Ne antrenăm pentru campionatul mondial de scufundări în lumea tăcută a uitării.

Stocurile se dau repede. Din două în două zile farmaciile şi le reînnoiesc. Azi e duminică. Maşina întârzie. Şi noi stăm. Facem coadă. Mulţi nu bagă intravenos. Le înghit. Câte douăzeci de pastile odată. Nagasaki pentru ficat. Hiroşima în stare pură. Fericiţii de ei. Matusalemi. Restul fac chimie aplicată. Distilează eden la seringă. Atâta că ne tremură mâinile şi scăpăm doza în crăpătura care dă în subterane. Ce dracu’ să-i faci? Trebuie să plonjăm după ea. Bunjee jumping în infern. Tare, nu? Să vezi adrenalină când face poliţia razie şi o iau consumatorii la fugă. Sport extrem.

Am glumit cu Alzheimerul. Nici un consumator nu trăieşte mai mult de 2 ani. Nu-şi apucă nimeni bătrâneţea.

Dacă ai făcut rost de ingrediente, te pui pe treabă şi în jumade oră te alegi cu produsul finit. O pastă cafenie mai mult vâscoasă. Nici un om normal nu ar injecta aşa ceva. E groasă şi greţoasă, trebuie să o împingi în venă. Să-i dai un picior în fund seringii ca să îşi facă loc în organismul tău. Sunteţi aşa nepotriviţi unul pentru celălalt încât nici el nu te vrea. Ştiţi ce e cu adevărat mişto? Primele dăţi nici tu nu-l doreşti. Organismul îl respinge şi borăşti în continuu. Nici vorbă de plăcere. Nici urmă de trip. Durează zile până când îţi place. Durează doze până devii dependent. Şi totuşi, chiar dacă nu-ţi place, continui să-l bagi. Asta este definiţia diavolului. Diavolul te face să înghiţi răul, să perseverezi în el. Cred că Sf. Pavel ar avea ceva de spus despre asta. Cred că Pavel a ştiut care e şmecheria cu crocodilul.

Am glumit cu fugitul de razie. După o lună, efectele sunt deja vizibile. După 6 luni, unele dintre ele sunt ireversibile. După 9 luni, singurul lucru de care mai poţi fugi, este realitatea. Am glumit cu poliţia. Nu-i fute grija. Îşi primesc partea ca toţi oamenii cumsecade.

Heroina e treabă pentru copii mici. Heroina e chestie lejeră, de grădiniţă. Cu Lady H poţi trăi mult şi bine dacă ai bani şi nu-ţi cumperi marfa de la tipi dubioşi. Ştiţi de ce face lumea supradoză? Mai mereu de la căcaturile cu care îşi amestecă dealerii marfa. Glucoză în cel mai bun caz. Calcinate. Algocalmin dacă aveţi noroc. Sau tot felul de porcării mult mai nocive dacă dealerului i se rupe de tine. Cretă. Amidon. Resturi de acetat. Căcaturi care blochează arterele. Rar se moare de la heroină ca atare.

Apropo. Era o glumă. Devii dependent de la prima doză. Tripul survine la a doua. Teribilă priză. Dacă bagi o dată, ai o singură şansă să scapi. Poate eşti ocupat. Poate treci pe altceva. Dacă ai noroc teribil, dă o maşină peste tine şi nimereşti în spital. Poate faci holeră şi te izolează. Asta dacă ai noroc. Dacă nu, bagi şi a doua oară. În cazul ăsta eşti mâncat. Pierdut. Rebut. Kaput.

Multă lume trece pe crocodil de pe heroină. E scumpă, fir-ar a dracului. Marfă de import, lesne de-nţeles că şi costă. La noi nu cresc arbuşti de heroină. În schimb, codeină cât încape. Îţi iese de cinci ori mai ieftin. Şi nici nu trebuie să întâlneşti tipi dubioşi în ganguri. Nu trebuie să rişti sau să te umileşti. Eşti propriul furnizor. Propriul fabricant. Singurul pe care să-l scuturi că marfa-i de proastă calitate. Uşor de înjurat dacă faci supradoză.

Aşa am ajuns eu agăţat. Aşa au ajuns cam toţi pe care îi cunosc. De la amfetamină. Heroină. Ketamină. Vint. Ca să scape de craving. Când eşti dependent de heroină şi-ţi lipseşte doza, te consumă pe dinăuntru. Ţi-e rău. Verşi. Respiri fiere. Ai face orice ca să scapi. Zici că iei o dată ca să-ţi treacă răul. Până găseşti bani. Până faci rost de lovele ca să-ţi iei marfă ca lumea. Vă zic io, heroina e zahăr candel în comparaţie cu asta. Pe lângă crocodil, uraniul e supliment de vitamine. Ai şansa să-ţi apară puteri supranaturale.

Dar nu te reîntorci. Ce morţii mă-sii. Tripul e la fel. Exact ca la heroină. De ce să arunci bani aiurea. Ieftin, disponibil, uşor de produs. Doar că ţine mai puţin. În două ore te lasă. Durează o oră până mai fierbi o doză. Nu ai răbdare să-ţi faci rezerve. Cine are timp de aşa ceva. Consumi 20 de ore pe zi. 4 ore dormi. Nu mănânci. Pierdere de timp.

Am glumit cu înjuratul. Peste 8 luni începi să nu te înţelegi cu lumea. Mai mult bolmojeşti. Muşchii ţi se atrofiază. Mintea ţi se înceţoşează. Peste 9 luni n-o să poţi decât să fierbi. Din reflex. Ai ajuns la baza mecanismelor fiziologice. Ai lăsat civilizaţia în urmă. Mâinile execută automatizat ceea ce creierul nu mai e în stare să proceseze. Eşti o maşină de pregătit şi tras. Un cadavru ambulant.

Top trei în clasamentul glumelor reuşite: cu cât bagi mai tare, cu atât mai tare ţi se duce creierul. Faci cu mâna instinctului de autoconservare. Nu bagi de seamă că mori. Parcă se usucă altcineva în locul tău. Tu, ca personalitate, te retragi în afara ta. Te refulezi în seringă. Unde va situaţi conştiinţa? Gândiţi-vă puţin. La rădăcina nasului, câţiva centimetri în spatele frunţii? Imaginaţi-vă că vă aflaţi undeva în afara. Că nu vă aparţineţi. Că receptacolul conştiinţei voastre e o seringă. Naşpa, nu?

Ştiţi de ce se numeşte crocodil? Pentru că ţi se usucă pielea. Se usucă şi crapă după modelul solzilor de pe crocodil. În locul în care bagi, carnea moare. De obicei, în picior. Acolo vena e suficient de mare pentru a pompa nămolul pe care-l fierbi. De la tehnologia primitivă de sinteză, pe lângă substanţa pe care o intenţionezi, în organism pătrund şi alte substanţe. Resturi de fosfor. Aluminiu. Plumb. Agenţi chimici destinaţi înălbirii rufelor. Clor. Carnea putrezeşte şi cade. Ai mai mult violet pe tine decât roz. De la tine miroase a moarte. A carne stricată. La propriu.

La sinteză obţii un amestec de două substanţe. Una din ele este opiaceul. Cel care provoacă tripul. Cimotia heroinei. Bunăciunea. Cealaltă substanţă este toxică în cel mai înalt grad. Provoacă degenerarea sistemului nervos şi necroza ţesuturilor. Dizolvă oasele. Membrele dau în cangrenă. Îţi întinde groapa la picioare ca pe un covor roşu. Genocid de buzunar. Vestea fundamental proastă e că, sintetizate în condiţii de casă, cele două sunt indisolubile. Vin la pachet.

Teoria mea e că opiaceul e un instrument al urâciunii. Aşa înţelege substanţa rea să ne distrugă. Are ceva personal cu umanitatea. Se foloseşte de drog ca de un dar grecesc.

Uneori carnea cade singură. Ca la lepră. Alteori, te prăbuşeşti. Pentru că nu mănânci mai nimic. Drogul te leagănă şi te alăptează. Drogul te alină şi te hrăneşte. Drogul te înghite şi te scuipă renăscut. O epavă. Nu există consumatori mai în vârstă de 24 de ani. Ştiţi de ce? Pentru că nimeni nu atinge o asemenea cifră.

Dacă ai noroc, nimereşti în spital. Uneori, medicii sunt obligaţi să-ţi extirpe jumătate din carne. Uneori, când ieşi din spital, ţi se văd oasele. Pe viu. Nu mai ai carne pe antebraţ. Îţi injectezi cu stânga în gât. Sau te ajută un tovarăş. Doctorii nu au ce să-ţi facă. Pot să te ţină la suprafaţă. Să te cureţe aşa cum se curăţă un copac bătrân de uscăciuni. Şi te aruncă înapoi în lume. Unele popoare antice aveau obiceiul să-şi arunce un reprezentant de pe stânci jos în ţăruşi. Aşa şi medicii, ne aruncă înapoi în ace.

Am glumit cu tovarăşii. În acest stadiu, nu mai ai tovarăşi. Nu ai prieteni. Rude. Dacă ai avut, s-au dezis deja de tine. Sau au murit înaintea ta. De acelaşi lucru de care o să mori şi tu. Pentru că în 5 luni, nu mai ai nici un organ neafectat. Vă imaginaţi aşa ceva? Nici un organ sănătos.

După o vreme, intri de viu în putrefacţie. Muştele-ţi sunt cei mai buni prieteni.

Când o să vină autorităţile să-ţi ridice trupul, o să lucreze în schimburi. Pentru că duhoarea din bârlog o să fie insuportabilă. Parfum de cavou.

Să mori tu.

Cu plăcere. Binevoiţi să aşteptaţi două luni?

La început, trăgeam în grupuri. Era ceva normal ca unul din patru să moară. Desigur, nu era bătut în cuie. Dar, în linii mari, statistica se respecta. Îl scoteam afară, să nu ne dea de gol. Să nu se împuţească în apartament. Îl scoteam afară şi-l întindeam pe zăpadă.

Atunci era iarna. Acum e primăvară. Nu cred că apuc ultima vară.

Vă imaginaţi ca restul vieţii voastre să se calculeze în anotimpuri?

A venit maşina. Se reînnoieşte stocul. Reînsăilăm rândul. Muncim cu diligenţă la sinucidere.

Duminica oamenii nu merg la lucru. Toată lumea se odihneşte. Toată lumea are liber. Barurile se închid la 8. Doar bisericile sunt deschise. Şi farmaciile. Clopotele bat. Furnizorii trag de volan. Pentru că şi duminica se moare.

Adevărul e ca un portar de harem

Vinnie merge îngândurat spre casă, e un bărbat bondoc cu ochi bulbucaţi şi părul rărit, prietenii îi spuneau Vinnie Ursuleţul, dar acum nu-i mai spun Vinnie Ursuleţul pentru că Vinnie a slăbit în timpul războiului, şi nici nu-i spun că a slăbit pentru că toţi prietenii lui au murit în război şi pentru că e o tâmpenie să-i spui că a pierdut în greutate unui om care a tras foame în timpul asediului. Vinnie merge spre casă la pas uşor, punând picior lângă picior aşa cum l-au instruit pe el la radio şi aşa cum i-a învăţat el mai departe pe concetăţenii lui să meargă fără grabă, să treacă prin asediu la paşi mărunţi şi să aştepte ca duşmanul să fie zdrobit de către fraţii lor de pe front. Pentru că guvernul nu le putea da mâncare dar a instalat difuzoare din 50 în 50 de metri şi din ele răzbăteau mereu îndemnuri de îmbărbătare şi ştiri optimiste de pe front şi poezii patriotice. Uneori Vinnie scria poeziile şi le recita la radio, alteori citea poeziile altora şi îndemnurile şi încurajările ticluite de către tigve deştepte. Asta pentru că Vinnie era crainic la radio-ul local şi nu a fost luat pe front pentru că alte tigve deştepte au considerat că Vinnie este indispensabil efortului de război în singurul mod în care Vinnie se pricepea de fapt, bătând din gură cât era ziua de lungă şi promiţând că sfârşitul este aproape. Nimeni nu ştia al cui sfârşit e aproape. Al lui Vinnie poate nu, venise însă pentru profesori de mecanică fină şi muzicieni şi avocaţi şi maiştri care şi-au săpat mormânt în tranşee cu lopăţica din dotare, cu toţii oameni de carne pe care guvernul a considerat mai potrivită pentru a hrăni tunurile decât cea a lui Vinnie care ştia să scrie poezii şi să imagineze anacolute. Şi cât n-ar părea de ciudat, asta ajuta oamenii, îi ajutau chiar şi pe aceia care nu ştiau ce-i aia anacolut, întocmai ca potcoava care atârna deasupra cabinetului lui Bohr şi când l-au întrebat cum poate să fie el, ditamai fizicianul, superstiţios a zis că nu e, dar a auzit că îi ajută şi pe aceia care nu cred. Vinnie nu ştia dacă ajutase pe cineva munca lui, ştia sigur că se ajutase pe sine când a căzut leşinat de foame pe drum spre radio şi de data asta renunţă, că mai căzuse el în lihnit prin nămeţi dar se sculase de fiecare dată, şi tocmai când era gata să adoarmă liniştit pentru prima dată în ultimul an, îşi auzi vocea la radio, se auzi pe sine recitând o poezie în care îi îndemna pe cei căzuţi să se ridice şi să continue lupta pentru victorie, pentru patrie şi pentru cei dragi. Iar Vinnie s-a sculat şi a mers mai departe din megafon în megafon până la radio şi tot aşa până când războiul s-a terminat şi au câştigat ai noştri, deşi nimeni nu avea habar cine şi ce câştigase sau cât pierduse, unii ziceau ceva de nişte insule, alţii de privilegii comerciale, alţii ziceau compensaţii de război, unii spuneau că e doar un armistiţiu şi că o să se reînceapă ostilităţile, dar spuneau asta cu voce joasă pentru că era periculos să spui asemenea lucruri chiar dacă războiul se terminase. Într-un mod foarte pervers, gândea Vinnie, şi el avuse de câştigat pentru că bărbaţii rămăseseră foarte puţini, toţi prietenii lui muriseră pe front, ba până şi duşmanii lui muriseră acolo pentru că războiul ţi-i ia pe toţi fără discernământ, iar lui Vinnie îi părea rău că aşa stau lucrurile, ar fi preferat să-i fi rămas măcar duşmanii de dinaintea războiului, vedea el cum se descurca cu ei. Prietenii ca prietenii, nu poţi să ţi-i înlocuieşti cu una cu două pentru că sunt persoane individuale pe care le-ai cunoscut şi iubit îndeaproape, pe când de duşmani ai nevoie, ca şi cum ai avea pe masa de joc sloturi libere pe care trebuie să le completezi numaidecât cu inamici, şi nu poate fi muncă mai delicată şi de răspundere decât aceasta.

Vinnie mergea încet spre casă, număra instinctiv difuzoarele pentru că, în ciuda războiului care se terminase, difuzoarele îşi făceau în continuare treaba şi, în genere, puţine lucruri se schimbaseră de când cu încetarea ostilităţilor, poate doar starea de spirit. Vinnie înţelegea că războiul e o stare de lucruri extraordinară, ea schimbă modul în care omul se uită la om, fără intenţia de a fi lugubru Vinnie îşi aducea aminte cum în timpul asediului omul dinăuntrul cetăţii se uita la om, şi se uita, şi se uita, şi se uita la om, după care nom-nom-nom, întrucât era foame în cetate şi războiul răstoarnă normele aşa cum un copil de şase ani răstoarnă sosiera de faţă cu toţi invitaţii. Pe timp de pace sunt lucruri care permise şi lucruri oprite, iar limita dintre ele e clară, o simte chiar înainte de a o înţelege până şi copilul de şase ani. Şi Vinnie îşi aduce aminte că Tucidide a scris despre război şi despre ciumă ca despre un timp al dezordinii, când convenţiile sociale sunt întoarse cu fundul în sus. El a avut parte şi de război şi de molimă aşa că i s-a părut normal să fie totul brambura, i se părea în firea lucrurilor să îngheţe malnutrit sub disperare, însă acum că războiul s-a terminat ar fi fost tot în firea lucrurilor să dispară controalele, suspiciunea, să se deschidă celelalte ziare şi posturi de radio, să se dea mâncare şi să fie abrogată legea marţială. Se pare că guvernul era de altă părere, s-or fi gândit că dacă oamenii au răbdat până acuma atunci s-au obişnuit cu situaţia. Că războiul tulbură ordinea socială, asta Vinnie o înţelege, iar acum că nu se mai aud gloanţe, dar guvernul a păstrat ordinea socială aşa cum era pe timp de război, asta nu poate să însemne decât că războiul nu s-a terminat de fapt, şi asta chiar dacă gloanţe nu se mai aud şuierând. Nu, gândeşte Vinnie, guvernul va continua războiul chiar şi după ce va fi parafată pacea cu celălalt guvern, singura necunoscută rămâne doar răspunsul la întrebarea: cu cine va lupta guvernul mai departe şi cât va dura. Vinnie nu are idee cu ce adversar se va lua patria sa la trântă mai departe, dar faptul că mâncarea încă se dă pe cartelă, că benzina se raţionalizează şi, mai ales, că toţi supravieţuitorii trebuie să-şi preschimbe buletinele şi să treacă, cu această ocazie, pe sub strunga oficialităţilor, toate aceste lucruri îi dau nişte idei. Desigur, ideile sunt dintre cele subversive, însă, într-un mod foarte pervers care îl îngrijorează pe Vinnie, toată această stare de fapt pare să-l fi avantajat. Clar lucru, a trebuit să suporte asediul, asta a fost o experienţă neplăcută, şi dacă ar fi murit din cauza foamei sau îngheţat sau ros de şobolani într-un canal, toate acestea l-ar fi îndreptăţit să se plângă. În schimb, faptul că era campion la găsit rime pentru cuvântul mândrie, precum urgie, feerie, glie, voinicie, vitejie, veşnicie, victoríe, tărie l-a ferit de recrutare. Erau şi alţii care ştiau rime la mândrie: penurie, isterie, doxologie, galimatie, sărăcie, însă acestea nu sunt rime bune pentru mândrie, asta se vede cu ochiul liber, mai ales dacă sub ochiul acesta aparţine unui lunetist.

Vinnie nu ştie dacă mai are nevoie de aceste lucruri. Înainte de război vroia să fie un bărbat frumos. Aşa credea el atunci, că are nevoie de asta. Îşi dorea să slăbească şi să fie notoriu. Războiul a avut grijă de ambele, însa acum nu mai ştie dacă mai pofteşte la ele. Parşivă treaba asta – poate să recunoască oricine senzaţia – să nu ştii dacă vrei ceva, dacă să vrei să vrei ceva, dacă face să vrei sau mai convenabil e să încetezi să vrei, şi alte asemenea chichineţuri mintale. Pentru Vinnie sunt prea multe verbe modale încălecate unele peste altele, soţia lui ştie mai bine decât el ce vrea şi asta nu pentru că Vinnie ar fi un bărbat slab, deşi este, ci pentru că vrutul este o treabă de perspectivă, cu ramificaţii, are în vedere lucruri care au fost şi care o să vină, chestiunea acesta încâlcită a vrutului nu trebuie confundat cu nevoia, care este o cu totul altă mâncare de peşte, Vinnie ştie prea bine cu ce se mănâncă nevoia, să ne dea el un exemplu: mâncatul este o problemă de necesitate nu de volițiune, nu vrei să mănânci ci ai nevoie să mănânci. Şi i se pare că supravieţuitorii războiului le tot încurcă şi graniţa dintre ele devine tot mai nesigură, ei îşi spun lor şi unii altora că au nevoie să trăiască cu siguranţa zilei de mâine, dar Vinnie ar vrea să îi contrazică şi să le spună că oamenii au trăit dintotdeauna cu nesiguranţa în sân, cam de când au aflat că leopardul aleargă mai repede ca omul, de când zeul vânătorilor israeliţi şi-a instigat din invidie adulatorii împotriva zeului păstorilor caanaiţi, din acele vremuri omul ştie că este o fiinţă mizerabilă şi se iubeşte în ciuda acestei evidenţe, căci şi porcul îşi iubeşte zoaiele. Vinnie nu mai are 35 de ani, are 35 de ani şi două ierni şi ţine minte de la Kierkegaard că omul trăieşte în angoasă, chiar foarte bine nu ştie Vinnie cum vine angoasa aia că e de mai multe feluri, e şi de bine, şi de rău, da’ şi când e de bine, tot de rău e, dar măcar atâta lucru a înţeles: omul se simte cu mâţa-n sac nu doar atunci când e vinovat ci şi atunci când ştie că n-a făcut nimic, şi tocmai de asta se simte vinovat, că încă are timp să facă şi că dacă nu face nici o boroboaţă, atunci tot păcătuieşte de păcatul hybrisului; ce, adică el, pentru că se păstrează fără de prihană, se crede mai bun decât cei care păcătuiesc? De asta Vinnie gândeşte omul ca pe un animal care umblă veşnic cu cioburi în călcâi, că nu are cum să nu calce veşnic în străchini sau pe bec, doar de asta ne este dată libertatea, ca să greşim, altfel ce rost mai avea să fim liberi, că dacă era scris să facem bine, eram croiţi toţi după un tipar şi programaţi să facem bine, doar limpede este pentru Vinnie că bine poţi să faci într-un singur mod, în timp ce rău poţi să faci în fel şi chip. Iar lui Vinnie, pentru care aceste lucruri sunt învederate, nu-i este clar de ce vecinii lui de patrie spun că au nevoie să se simtă în siguranţă, de parcă siguranţa ar putea fi în genere posibilă, mai degrabă trebuie să spună că şi-ar dori să nu trăiască mereu cu securea deasupra capului însă acest lucru nu este posibil pentru că toţi suferim de anxietate. Însă vecinii i-ar spune că ei nu simt anxietate, da, poate alţii o au, dar ei nu o au şi atunci Vinnie ar putea să îi iniţieze în explicaţia lui Kierkegaard precum că imunitatea lor se trage din imuna lor lipsă de spirit. Poate că guvernul l-a citit şi el pe Kierkegaard şi l-o fi înţeles mai bine decât Vinnie, chiar dacă Kierkegaard nu se referea la organizarea cetăţii sau la politică, pe dânsul îl preocupau lucruri mai înalte, precum atletismul şi Avraam şi altele. Poate că guvernului i s-a făcut milă de cei care suferă de năravul greşitului şi a vrut să îi ajute pe sărmanii oameni, de aceea le-a luat libertatea, fiindcă fără libertate nu poţi greşi, poţi doar să ai dreptate la unison cu cei care ţi-au luat-o. Vinnie nu ştie ce vrea, el nu ştie dacă vrea în genere să gândească asemenea lucruri, Kierkegaard ar spune că el are nevoie să le gândească, dar Kierkegaard a fost un băiat de bani gata care se plimba prin Europa, nu prin oraşe asediate.

Femeile sunt o specie diferită, îşi zice Vinnie trecând lăsând în urmă blocul în care locuieşte, azi a ieşit cu jumătate de oră mai devreme de la muncă şi nu are de gând să dea peste cap programul de ceartă al nevestei, nevastă alfa cum se numeşte acum, face stânga şi apoi va mai face stânga şi va mai face stânga şi peste jumătate de oră va fi tot acasă, asta se numea home run, pe vremuri, când Vinnie juca baseball, acum tot home run este, că Vinnie înconjoară un cartier întreg ca să nu ajungă acasă, adică tot se cheamă că fuge, aşa cum omisiunea adevărului este minciună. Femeile sunt specii diferite, asta a spus-o Burroughs, şi cred că ştia el ce ştia, că Burroughs şi-a împuşcat soţia, probabil credea că a ieşit la vânătoare, cine ştie ce avea el în vedere când îi spunea iepuraş sau căprioara mea sau albinuţa sau pisicuţo sau puişor sau rinoceraş sau mai ştiu eu cum. Vinnie a citit că într-un trib de pe nu ştiu care micro insule, bărbaţii şi femeile vorbesc limbi diferite, că cică bărbaţii din tribul nuştiucum i-au exterminat pe cei din tribul nuştiucare şi s-au căsătorit cu femeile lor, iar fiecare şi-a păstrat limba lor, bărbaţii oricum au nevoi simplu de explicat prin gesturi, şi aşa au rămas, fiecare cu limba lui, că la triburile astea care încă n-au inventat roata şi diateza pasivă există tot felul de tabuuri ciudate şi băiatul nu are voie de la o vârstă să stea împreună cu mama, deci, după ce este luat în primire de către unchi sau alt adult responsabil, uită limba mamei şi trăiesc aşa, fiecare pe planeta lui. Poate că e mai simplu, gândeşte Vinnie, aşa a gândit şi când a citit despre o sectă gnostică în care se credea că oamenii îs de câteva tipuri, mai simpluţi, mai evoluaţi da’ tot cu mintea la ciolan şi cei avansaţi, şi doar ăia avansaţi cărora gnosticii le ziceau pneumaticii o să ajungă în paradis, aşa credeau gnosticii, şi Vinnie a râs atunci zicându-şi că la sfârşitul vremurilor o să se salveze doar femeile gonflabile şi colacii de salvare, apoi Vinnie a mai zăbovit asupra chestiunii şi s-a gândit că pentru bărbaţi femeile sunt, de cele mai multe ori, tocmai colaci de salvare, iar cele gonflabile cu atât mai mult pentru că mai şi plutesc, alea vii plutesc doar dacă au mult silicon, iar o femeie gonflabilă costa mai puţin decât una cu silicon deşi sunt făcute în mare din acelaşi material.

Acum, Vinnie trebuie să se considere fericit, că este cunoscut şi are patru soţii, pentru că mulţi bărbaţi au murit în război, toţi bărbaţii au murit în război, în sens că aceia care au rămas acasă nu se ştie dacă sunt bărbaţi, Vinnie nu crede că el e bărbat dar crede că e în viaţă şi asta are ascendent. Au rămas patru femei la un bărbat şi guvernul a zis că un bărbat trebuie să îşi facă datoria faţă de fraţii căzuţi pe front şi să le ia în căsătorie şi să facă o familie cu ele şi să le fie soţ, îndrumător, cap şi tată copiilor lui, că trebuie să se nască mulţi copii, fiecare soţie trebuie să nască câte un copil, dintr-o familie cu un soţi şi patru soţii trebuie să se nască opt copii, este logic că un soţ şi o soţie trebuie să aibă doi copii pentru a menţine numărul populaţiei constant, dar acum fiecare soţ trebuie să ţină loc de patru bărbaţi. Iar Vinnie vă înţelege să nu-l credeţi că au murit chiar aşa mulţi oameni, că toţi ştiu că războaiele nu se mai poartă în tranşee cu baioneta în mână, acuma războaiele le duc puşti de 16 ani din faţa simulatoarelor de zbor, stau cu mâna pe manetă şi dirijează drone care aruncă cu bombe dintr-un ecran cu mulţi pixeli, aşa ştiu toţi, dar ei nu ştiu că atunci când toate dronele sunt doborâte, când bombele se lovesc unele de altele ca chiorii care circulă pe banda opusă, când se termină mijloacele sofisticate de anihilare reciprocă, atunci guvernul zice să iei arma din depozit şi să te duci peste duşman să i-o înfigi în gât, să-i dai cu patul armei în cap până îl faci mat. Şi atunci bărbaţii se omoară unii pe alţii la ordin şi rămâne doar Vinnie cu patru femei dintre care doar pe una ţine minte să o fi cerut, atunci când l-a pus dracu’ să vorbească monosilabic în biserică. Se pare că Orwell a avut dreptate despre război, el scria despre un război continuu pe care îl purtau câteva guverne ca să cheltuiască surplusul de producţie, pentru că Vinnie ştie de la Malthus că dacă sunt disponibile mai multe resurse, oamenii pot să le folosească ca să facă mai mulţi oameni sau pot să îşi îmbunătăţească calitatea vieţii, dar a greşit jumătatea de ecuaţie, nu resursele sunt dispensabile ci oamenii, întrucât banii vin atunci când vinzi chestii, iar tuturor celor care aveau chestii depozitate şi urmăreau să le vândă li s-a părut logic să-i şmecherească pe oameni să le cumpere, că omul are nevoi simple, uşor de explicat pe degete, dar dacă îl baţi multă vreme la cap, dacă instalezi difuzoare din cinci în cinci metri şi îl pisezi suficient de mult, o să ajungă să creadă că are nevoie de ce îi spui tu că are nevoie. Orwell a fost cam pe acolo, să vedeţi însă, treaba asta poate funcţiona în două moduri, spre exemplu, dacă ai 100 de gume de mestecat şi 50 de oameni, poţi să vinzi câte două gume de mestecat la un om pe zi, că cât consumă un om normal, dar poţi să reduci pe ăia 50 la 10, îi pui să mănânce 10 gume pe zi şi o să-ţi mănânce că asta e.

Vinnie mai virează o dată şi se gândeşte că nu e uşor să fii laş, că laşitatea are nevoie de eforturi susţinute ca să subziste, adică, până la urmă, se întreabă Vinnie, nu izvorăşte ea din dorinţa de a păstra statu-quo-ul? Sigur, laşitatea începe în pasivitate, dar nu poate să se bălăcească mereu acolo, trebuie să răspundă la provocările a tot ce ar însemna curaj, ea continuă mai departe prin agresivitate, şi mai mereu agresivitatea este întoarsă chiar împotriva laşului. Reiese că laşul se bate mai mult decât curajosul, că acesta din urmă nu are meciuri decât când şi când, pe când primul trebuie să lupte permanent cu sine, nu e bine zis că fricosul se teme şi de umbra lui, mai degrabă el se bate cu umbra lui, întocmai ca boxerii. Dar Vinnie nu judecă aşa, nu are nici un rost, Vinnie a cunoscut o grămadă de oameni curajoşi care sunt acum morţi, el împarte oamenii mai degrabă în alte două categorii, în cei care vor să provoace sfârşitul lumii şi care vor să-l apuce, din prima categorie fac parte anarhiştii şi revoluţionarii şi cascadorii şi copii orfani iar din cea de-a doua categorie fac parte Vinnie şi visătorii, el nu vrea să moară şi dacă tot n-are încotro, măcar să privească cum lumea apune odată cu el. Mai sunt oameni în afară de anarhişti şi de Vinnie, deşi lui Vinnie în vine câteodată greu să creadă asemenea gogomănie, mai sunt oameni care nu există, aşa cum nu există soţia gamma a lui Vinnie, că lui la repartizare i-a căzut amanta unui ştab şi ştabul a venit la Vinnie acasă şi şi-a luat amanta făcându-i conspirativ cu ochiul şi Vinnie nu s-a supărat, oricum aşa a citit el că din patru soţii una îşi înşeală partenerul pe parcursul vieţii iar Vinnie a zis că el chiar are patru soţii şi una l-a înşelat, aşa că poate sta liniştit în privinţa celorlalte. Nu că Mammie ar fi în stare să mai înşele pe cineva, Mammie e soţia delta şi are indicele de fertilitate cel mai scăzut că e bătrână şi a intrat în menopauză şi au repartizat-o ca soţie din milă, cum nu mai avea pe nimeni şi trăia singură, i-au dat-o lui Vinnie şi ea face curat şi mâncare pentru polifamilia lui Vinnie şi stă cuminte şi rezolvă cuvinte încrucişate fără să încurce pe nimeni. Mammie e foarte bună la cuvinte încrucişate pentru că le rezolvă de la 15 ani şi pentru că de multă vreme nu se mai fac careuri noi ci le iau pe acelea vechi, le tot reciclează din 10 în 10 ani şi Mammie le-a făcut pe toate de minim patru ori până acum. Aşa că Vinnie are trei soţii, pe cea alfa a avut-o dintotdeauna şi a iubit-o, aşa ar zice cineva care crede că n-ai cum să te căsătoreşti cu cineva pe care nu-l iubeşti, dar Vinnie s-a gândit mult la această chestiune a mariajului, păcat doar că s-a gândit după căsătorie, şi aşa i se pare lui, că oamenii se iubesc în măsura posibilităţilor, asta dacă există dragoste în genere, pentru că dacă eşti gras şi chel nu poţi să fii împreună cu o femeie suplă şi frumoasă, oamenii ajung să iubească doar ce pot ajunge pe crac, uite, Vinnie e mai scund de fire, nu e vina lui că s-a născut aşa, dar asta înseamnă că nu poate ajunge foarte sus pe ram, precum cineva înalt nu o să se aplece după fructele de la poale că după aia va trebui să meargă cocoşat toată viaţa. Acesta e riscul când te hotărăşti să iubeşti pe cineva cu care nu te potriveşti, dacă te apleci, mergi gheboşat, dacă îţi iei din vârf, mergi toată viaţa pe vârfuri. Dar dacă alegi pe cineva pe care ţi-l poţi permite, abia atunci se poate vorbi de iubire, deoarece aveţi nevoie unul de celălalt, ea are valoare pentru el şi corespunde unor criterii de constrângere, ce însemnătate ar mai avea relaţiile dintre oameni dacă iubirea s-ar produce aşa, haotic, dacă ai putea să iubeşti pe cine vrei, gândeşte Vinnie, cum ai răspunde la întrebarea: de ce eşti cu mine? Pentru că te iubesc. Ia te uită. Şi mă iubeşti chiar dacă te strâng de gât, chiar dacă îţi torn ulei încins în cap când dormi, chiar dacă îţi amputez un membru? De ce mă mai iubeşti? Pentru că mă iubeşti? Nu-i recursiv? Răspunsul corect la întrebarea de ce mă iubeşti aşa plinuţă şi urâtă e pentru că şi eu sunt gras şi urât, şi totuşi mă iubesc, de ce n-aş încerca asta şi cu tine?

Iubim, se scarpină Vinnie după ceafă din mers, pentru că avem nevoie de celălalt cu tot cu defectele lui cu tot şi vrem ca şi celălalt să aibă nevoie de tine, aşa bănuieşte Vinnie, el nu simte nevoia asta aşa acut cum pare să o simtă soţia lui alfa, uite, ea are impresia că Vinnie nu mai are nevoie de ea, că nimeni, în genere, nu mai are nevoie de ea, nu-i uşor să o contrazici, Mammie face mâncare, soţia gamma mai face rost de produse deficitare prin amantul ei, din amabilitate şi jenă pentru soţul ei oficial, crede Vinnie, iar soţia beta e abia îmbobocită şi are indicele de fertilitate cel mai înalt şi poate să îi facă un copil şi să devină ea alfa, aşa fac toţi, la început se sfiesc să se atingă de soţiile de rang inferior, dar după un timp le bagă în pat şi le fac un plod sau patru, fiindcă guvernul premiază pentru copii, cu cât e mai mic indicele de fertilitate cu atât e mai mare premiul. Dar dacă copiii întârzie să apară eşti chemat în şedinţe, hărţuit, muştruluit, penalizat la salariu, adică guvernul coboară milităria din podul palmei direct pe poponeţul tău şi te îndeamnă să îţi faci datoria de soţ, or guvernului îi este perfect egal dacă faci câte un copil cu fiecare soţie sau patru cu aceeaşi, aşa că cea care naşte devine alfa şi fosta alfa este exilată sau lăsată să se suporte pe sine până la încovoiate bătrâneţi.

Vinnie mai coteşte odată şi tuşeşte cu ecou deoarece pe stradă e linişte pentru că e abia 6 fără 5 şi lumea încă nu a prididit să iasă din birouri şi să se reverse ca un furnicar peste oraş aşa că Vinnie merge în tăcere şi îşi aude gândurile şi ar vrea ca şi soţia lui beta să spună ceva, nu să păşească alături ca o nălucă, Vinnie vrea să audă măcar o umbră de reproş din gura ei, el vrea să îl urască acum, rapid, să se consume şi să poată trăi mai departe împreună, nu să se poarte somnolentă pe traseul dintre casă şi muncă până în ziua în care o să se dezmorţească şi o să îi pună în cârcă lui Vinnie vina pentru nefericirea ei. Vinnie se gândeşte că şahul ăsta e obositor şi ar dori să o snopească în bătăi ca pe un copil, aşa cum tatăl lui l-a bătut când i-a spus că i-a distrus viaţa când l-a mutat la altă şcoală unde concurenţa era mare şi Vinnie nu era cel mai deştept, tatăl lui a vrut să-i arate că sunt lucruri mai rele decât să fie alţii mai deştepţi decât tine, aşa şi Vinnie ar vrea să o bată pe Beta pentru ca ea să îl urască cu adevărat, să aibă pentru ce, şi apoi să îi ceară scuze în genunchi ca unui copil căruia i-ai greşit şi ea să se uite la el şi să-l vadă neputincios şi fragil şi să o doară vânătăile şi să-l înţeleagă că sunt lucruri mai rele în viaţă decât să fii inseminată artificial la vârsta de 18 ani şi să-l ierte pentru că e laş şi să-l înţeleagă. Dar soţia Beta e o fetiţă sfioasă abia majoră care îi e şi secretară şi de asta merge alături de el, fiindcă vin amândoi de la lucru, şi de aceea nu spune nimic pentru că Vinnie este şeful ei şi soţul ei şi Dumnezeul ei în ceea ce o priveşte, iar Vinnie ar vrea să o pălmuiască şi să-i explice că el nu şi-a dorit toate astea, nu i-a cerut lui Moş Crăciun să fie Dumnezeul cuiva, aşa cum nici Dumnezeu nu-şi doreşte de la Moş Crăciun să fie Vinnie, fiecare cu munca lui, şi se gândeşte Vinnie că a citit undeva precum că la protestanţi munca e privită drept continuarea creaţiei divine, adică act creator, pe când în propria ocupaţie Vinnie nu vede decât corvoadă, se gândeşte că îl invidiază pe ginecologul care a inseminat-o pe Beta, uite, lui munca poate să-i ofere satisfacţie, are în frigider o grămadă de spermă, un bărbat ejaculează în medie cam 20 de litri de-a lungul vieţii, dar asta dacă e harnic, aşa i-a zis ginecologul, şi el a colectat spermă de la o grămadă de oameni înainte de război, mai ales de la artişti şi politicieni şi sportivi şi strategi şi arhiepiscopi şi actori şi nu l-a refuzat nimeni pentru că omul e animal infatuat şi ar fi în stare să doneze orice ar putea fi folosit ca să îi demonstreze superioritatea, ar fi în stare să doneze şi rahat dacă s-ar anunţa că savanţii au descoperit că în rahat se găseşte măsura calităţii umane, şi acum ginecologul are o colecţie impresionantă şi spus soţiei Beta să aleagă şi ea nu a stat mult să se gândească pentru că tremura de frică şi de frigul din frigider şi a arătat spre sămânţa unui poet cunoscut care a murit între timp pe front gândindu-se că îi plăceau poeziile lui, iar Vinnie ar fi vrut să îi spună că dacă vroia sperma acelui individ nu trebuia decât să se ducă la o lectură publică de-a lui când acesta era încă în viaţă şi poetul nu ar fi iertat-o, dar Vinnie s-a abţinut să zică asta pentru că înainte de război Beta n-ar fi avut decât 14 ani. După care Beta şi medicul s-au dus într-un cabinet şi au stat acolo preţ de 10 minute, răstimp în care Vinnie s-a simţit ca ultimul rahat pentru că nu a putut să înfrunte guvernul şi să mai aştepte până soţia Beta mai creştea sau până îşi găsea ea un amant, după cum şi-a găsit Gamma, şi să facă ea un copil cu cine i-ar fi plăcut ei, sau, şi mai simplu, să fie bărbat şi să o însămânţeze el şi să îi închidă gura neveste-si care îi făcea mizerii şi zicea că el a ales-o special pe secretara lui, că a măsluit rezultatele repartizării familiale ca să-i pice secretara fiindcă avea o aventură cu ea, aşa crede ea că Vinnie poate să influenţeze repartizarea. Pe dracu’ poate, că el nu-i ştab ca ăla care i-a împrumutat-o pe Gamma, Vinnie e doar erou nu ştab, iar în societatea lor între erou şi ştab e mare diferenţă.

Vinnie merge cu umbra lui la câţiva metri în spate şi este oprit la intrarea în bloc de către doi miliţieni în uniforme impecabile şi miliţienii îl roagă să îl urmeze pentru nişte declaraţii, dar Vinnie ştie că nu îl roagă şi că n-o să fie doar pentru declaraţii, totuşi îi întreabă care-i treaba şi ei îi spun de cutare că a încălcat regimul atribuţiilor familiale, numele pe care-l flutură este al ştabului care i-a furat nevasta Gamma, se pare că acum nu mai e ştab pentru că Vinnie ştie cum stă treaba, ştie că dacă un mahăr care comis o infracţiune e judecat, asta se întâmplă nu pentru că justiţia vrea să îi penalizeze infracţiunea ci pentru că ceilalţi mahări au hotărât să-l scoată din combinaţie. Acum Vinnie nu ştie ce au cu el, că el nu e mahăr şi nici n-a făcut nimic rău, nu a auzit să îi scoată din combinaţie şi pe ăia care nu au comis infracţiuni, dar miliţienii îi zic ceva de lipsă de vigilenţă asupra moravurilor familiale şi îl roagă să îi însoţească pentru câteva întrebări. Toate nevestele lui sunt adunate în faţa blocului şi se uită cum îl iau şi au pe faţă o privire în care mila şi ura se află amestecate, soţia Alfa îl urăşte pentru că ştie că Gamma e însărcinată, Gamma îl urăşte pentru că ştabul ei a căzut şi acum va trebui să trăiască în sărăcie cu tot cu copilul ştabului în burtă într-o familie care o să o urască şi Beta îl urăşte pentru că a dus-o la medic aşa cum se duce vaca la veterinar să fie însămânţată cu degetul şi măcar de-ar fi fost aşa, dar ginecologul a dezbrăcat-o şi a violat-o, a zis că doar nu credea că o să o cheltuiască sperma de poet renumit pe o vrăbiuţă proastă ca dânsa şi să nu facă scandal că totul e aranjat şi Vinnie e la curent, că de ce crede ea că a adus-o tocmai aici. Toate îl urăsc şi Vinnie vede asta, în afară de Mammie care nu a întâlnit cuvântul ură în cuvintele ei încrucişate, şi în afară de miliţieni care nu îl urăsc, ei doar îl iau pe Vinnie ca să îl interogheze alţii, şi Alţii ştiu că Vinnie n-a făcut nimic rău, dar le este mai util înăuntru decât afară, asta ar fi ştiut-o Vinnie dacă l-ar fi citit pe Preda, însă Vinnie n-a auzit de Preda, de Milosz şi de Kundera şi de Gombrovicz şi de Stasiuk şi de Andricà şi de Kadare a auzit, dar de Preda nu, intuieşte Vinnie cam care-i combinaţia fiindcă acesta este adevărul, iar Vinne a citit odată la Mihai că există o singură definiţie generală, exhaustivă şi valabilă în orice împrejurare pentru adevăr şi aceasta este: Adevărul e ceea ce rămâne când nu mai este nimic spiritual de spus. Şi Vinnie nu mai are nimic spiritual de spus.