Sorin era un profesor misogin şi mizantrop, dintr-o familie decent de înstărită, dispreţuia gloata şi preda teologie, cel mai drăgălaş dintre mofturile de bani gata. În timpul liber antrenează echipa facultăţii de paraşutism. Când se eliberează de la a-şi petrece timpul liber, scrie, meştereşte la fraze în care se lamentează cronic, visează la femei. E virgin. Are ambiţia de a debuta în volum de tânăr. Se consideră tânăr. Dezvoltă o pasiune puternică, înfrumuseţată cu puseuri de lirism sfâşietor, exact cât are nevoie o pasiune ca a lui pentru spectaculozitate. Nu respiră în direcţia Reginei pentru că aceasta are o relaţie solidă cu căpitanul echipei de paraşutişti, băiat solid şi respectat pe nume Iurie, blond din familei de emigranţi. Sorin nu o iubeşte pe Regina, diferenţa de vârstă e semnificativă. Iubeşte iubirea care îi dă aripi, îi deşteaptă dragonul talentului epic. Sub vraja ei, scrie o carte despre un profesor de teologie care cucereşte o fată, descrie cu muncită imaginaţie efortul de tatonare, micile victorii, senzaţia de tabu tras cu creta, a cărei linie tremurândă o destrami cu bombeul, înaintarea lentă de trupe germane în Rusia, debarcarea normandă. Îi jură iubire, este sincer, scânteietor, disperat, căţeluş. O convinge şi se convinge. Neasemuit de vivid este înfăţişată scena trupească, abandonul ei ca femeie. După care el o părăseşte. Ejacularea scurge din el tot sentimentul, îl lasă gol dar proaspăt pentru o noua aventură. Iubirea lui fusese un coş. Odată stors, nu mai interesează. Cartea se bucură de succes cumpătat. Sorin primeşte laude, apreciere. Toată lumea îl recunoaşte în personajul masculin. Toată lumea o suprapune pe Regina peste cel feminin. Toată lumea crede că au avut o aventură. Regina nu încurajează zvonurile, dar nici nu le dezminte suficient de energic, se poate spune că se complace în ipostaza de muză şi personaj literar. Sorin este specialistul de forţă al facultăţii în materie de hermeneutică creştină. Asocierea o flatează. Iubitul ei turbă, o acuză, o loveşte, se despart. Renunţă la o relaţie serioasă, rupe o logodnă admirată de toţi, îşi şochează părinţii şi cunoscuţii. Sorin, parcă pentru a alimenta zvonurile, pleacă din ţară, în Israel. Regina îl urmează, îl pune la zidul Plângerii şi-l somează să o sărute. Să păcătuiască măcar odată pentru ce a plătit fără vină. Metalepsă, zice el, şi se apleacă spre ea. Mă-ta, lepsă, strigă ea spre consternarea Kippah-urilor care se roagă la zid şi-l pălmuieşte. După care, suprarealist ca un pistol care se descarcă orbeşte, cei doi se împreunează în văzul tuturora. Sorin se întoarce acasă. La următorul concurs nu i se deschide paraşuta. Un accident stupid. La ultimele sărituri, paraşuta acestuia a fost expusă la cald. Micropicături de apă s-au condesat pe suprafaţa ei şi, la gerul de altitudine, au îngheţat, lipindu-i faldurile. Sorin moare. Yurii se angajează în Legiunea străină şi moare în luptă. In ultima scenă, Regina stă pe mal şi priveşte în zare cu unghiile pătate de sânge, fredonând un cântec de leagăn, în timp ce la orizont se depărtează o corabie sicriu pe care arde corpul lui Sorin.
Alegerea lui Beth Shibben pentru rolul Reginei a provocat mirare. Mydass David era, însă, regizorul sacru al poveştilor tragic-ezoterice cu eroine dramatice în rol principal. Ins talentat şi cu un incredibil simţ al actorilor. Îşi petrecea serile în micile teatre de provincie unde, cu un al treilea ochi căscat şi cu restul doi închişi, selecta după auz actriţa de care avea nevoie. De cele mai multe ori, melopeea dialogurilor nu-i stârnea nici un tremur în stomac şi, balonat, ieşea din sală în mijlocul piesei, bâjbâindu-şi drumul cu un baston. Dar când îi deschidea, mergea direct la ţintă, întrerupând piesa. Se apropia de tânăra provincială cu un buchet de flori şi un contract. Fetele alese de el erau magistrale, stârneau lacrimi şi panegirice din partea criticii, luau chiar premii. Regizorul orb le folosea exact pentru ce avea nevoie, scurgea din ele toată seva, toată vitalitatea de care erau în stare, şi-şi iriga cu sudoarea lor răzoarele de flori din peliculă cinematografică. Ele îl urmau supuse, dăruindu-i-se total, un şir lung şi smiorcăit de amante părăsite, dintr-un efemer menage a trois cu aparatul de filmat şi David, bărbat frumos, înalt, ţinându-se excelent la ai lui 50 de ani, bine legat, cu ochelari de negru-mister.
Lumea îi privea filmele în ciuda tragismului care le străbătea. Îi aprecia sacrificiul. Fiecare film era fructul unei alegeri. Când era tânăr, abia ieşit din facultate, a luat banii pe care părinţii lui îi strânseseră pentru operaţie la ochi şi i-a investit în primul lui film. A devenit film cult, s-a remarcat ca regizor, şi a orbit. Patologia s-a dovedit de o agresivitate rar întâlnită şi vederea nu i-a mai putut fi salvată. Şi-a sacrificat vederea iar publicul l-a răsplătit savurându-i glumele cinematografice. Mydass, cel care transforma filistina în Desdemonă.
Alţi regizori au încercat să-i folosească actriţele. N-a ieşit nimic. După cum s-a observat, reuşeau să fie magice doar în rolul pe care îl alegea David pentru ele. Altfel se dovedeau a fi nişte nulităţi simpatice, cu mediocru talent actoricesc. Când îl întâlnea pe colegul ghinionist, Mydass surâdea copilăros spunându-i: nu-mi folosi gluma că o strici.
Îşi scria singur scenariile, dictându-le unui veşnic asistent, care se ocupa şi de partea tehnică a filmului, de montaj. În martie, debutanta Beth Shibben se remarca printr-o interpretare de fineţe, iar câteva luni mai târziu, când Shibben abia reuşise să prindă bronz sub reflectoare, Mydass spovedeşte o istorie tragică în care toată lumea pierde. Scenariul unui film despre un profesor de teologie pe nume Sorin. Un film care se numea Păcatul.
David avea obiceiul să murmure când bântuia străzile şi îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că are un înger pe un umăr şi un diavol pe altul. Cu dânşii se sfătuieşte, de acolo i se suflă idei. Însă, continua el zâmbind vinovat, nu ştiu care şi pe ce umăr stă.
Beth Shibben sărea copios din tiparele cu care obişnuise David consumatorii de cinematografie. Ea era o actriţă în toată puterea cuvâtului, cu o nominalizare Bafta, periată de critici, apreciată, adulată. Frumoasă, nespus de frumoasă, jumătate ciocolatie, cu rădăcini evreieşti pe care nu încerca să le ascundă, fermecătoare pe podium, plină de vitalitate, degajând un parfum cu putere de seducţie instantanee care înnebunea, avea lumea la nişte picioare delicios schiţate. Era senzualitatea întruchipată, noua Marylin, eternul feminin. Sau ceva în sensul ăsta.
În câteva luni terminaseră de filmat aproape toate scenele, cu un David care avea o memorie eidetică, filmând în paralel în platourile propriei memorii. Filma exclusiv în locaţii reale, în cafenele pe care le frecventase odată, în incinta universităţii unde absolvise, în străzi pe care le cunoştea ca în palmă. În tinereţe aderase la Dogma 95 şi, deşi se desolidarizase cu mişcarea după un conflict cu Lars von Trier, păstrase preferinţa pentru elementele diegetice. Dacă trebuia să tragă în locuri pe care nu le umblase de multă vreme, făcea o expediţie de recunoaştere, cu nelipsitul baston şi ochelarii negri, parcurgând, centimetru cu centimetru, locaţia, ca un amant care işi redescoperă iubita după o lungă separare. Iar ultima scenă rămasă era chiar cea de la Zidul Plângerii. S-au dus la Ierusalim, s-au instalat în hotel pentru ca a doua zi dimineaţa, să lichideze şi această ultimă restanţă. La ora 1 noaptea, David a bătut la uşa lui Beth, poruncindu-i absent să se îmbrace. Avea nevoie de şofer, a explicat. Au mers o vreme de-a lungul zidului până când i-a ordonat să se oprească. S-au dat jos şi David a început să ia la paşi mărunţi pavajul, ciocănindu-l metodic, rotindu-se în cercuri în jurul în unei Beth încordată, ca o pisică ipohondră gata să sară în lături când te întinzi să o mângâi. Când bastonul i-a întâlnit după o nesfârşită pândă gamba, Beth s-a frânt şi a izbucnit.
- Ia-mă. Chiar aici. Hai să o facem. Să ne tăvălim chiar la rădăcina Zidului Plângerii.
- Nu înţeleg, a ripostat Regizorul, privind fix un punct situat undeva deasupra capului ei.
- Nu asta era ideea? Toată menirea filmului? Scenariul e scris pentru mine, mă regăsesc în fiecare replică, protagonista e înaltă, creaţă şi brunetă. Are o tăietură uşoară sub urechea stângă. Eroina e sora mea geamănă, prototipul meu. E un film făcut pentru mine, un rol după care pot să-mi fac rochii de seară, atât de mult îmi seamănă. Nu asta îţi era intenţia? Un film scris de dragul meu, Doamne Dumnezeule elohimic, Mydass David, ştii să cucereşti o fată în stil mare…Marele regizor face o declaraţie de dragoste cât o ecranizare, se apleacă de la înălţimea Parnasului său august către o tânără actriţă. Ai ţesut această plasă de vrăji, diferite niveluri de realitate în care o tânără fată ca mine n-avea decât să plonjeze mesmerizată, ca într-un lac montan.
Regizorul tăcea.
- Ti-a ieşit, continuă Beth. M-ai adus aici şi până aici. A funcţionat. Ti-am văzut toate lunile în care am lucrat împreună, privirile străpungându-mă de după ochelarii ăia negri ai tăi. Sărută-ma, tăvăleşte-mă prin praf, sfâşie-mi hainele, să profanăm cu trupurile noastre făcute colac aceste locuri. Strangulează-mă cu bastonul, definitivează-ţi opera, trage ultima scenă aici! se dădea Actriţa în spectacol. Poţi să renunţi la disimularea pofticioasă. Ce-ţi şoptesc despre mine demonii pe care-i cinsteşti atât?
Regizorul îşi rugumă proverbialele lui 7 secunde de tăcere după care scuipă în stilul său parcimonios:
- Ursa Mare, zise. O aluniţă sub sân. Una pe umăr şi una sub buric. O alta la coccis. Trei aluniţe pe picioare, la distanţe egale. Sunt orb, dar corpul soţiei mele indică nordul şi n-am cum să mă rătăcesc. Când mă întind lângă ea, îmi cresc muşchi. Ii ţin minte fiecare linie. Când am cunoscut-o era frumoasă. După aceea eu am orbit dar ea a rămas frumoasă. Când nu mă plimb pe străzi în căutare spaţiului pierdut, când nu filmez, când nu dictez scenarii, mă ghemuiesc în ea. E cea mai frumoasă. Toate femeile au coapse şi sâni şi glasuri de sirene. Dar ea are sânii cei mai fragezi, fesele cele mai elastice, râurile cele line pe ravenele coastelor. Soţia mea are mereu douăzeci şi doi de ani, are păr frumos şi îmi citeşte Dostoievski seara înainte de culcare. Când merg pe stradă, fac dragoste cu ea, ochii mei freamătă a dorinţă. Soţia mea are douăzeci de ani de 30 de ani încoace. Tu ai azi cu o zi mai mult ca ieri. Eşti în eroare. O pipă este uneori o pipă. Îmi iubesc soţia. Tu cine eşti?
Şi îşi luă bastonul de pe gamba ei.
Actriţa tăcea.
- De ce m-ai ales pe mine? îl întrebă în final. Nu sunt tipajul tău, nu m-ai pescuit într-un teatru de provincie ca să îţi regizezi încă una din farsele cu care ţi-ai obişnuit fanii. De ce m-ai ales pe mine? De ce mi se potriveşte atât de bine rolul? Toate pipiţele tale sunt mediocrităţi care reuşesc să facă, sub bagheta ta de nevăzător, un rol fascinant, singurul lor rol de lebădă. Tu le faci să zboare ca să le laşi apoi să cadă înapoi de unde au decolat, urmându-te cu ochii umezi. De ce eu?
1…2…3…4…5…6…
- Nu mi-o lua în nume de rău, zise David într-un târziu. Mi s-a părut o glumă buna. Premieră mondială. O nouă poveste de dragoste în regia lui Mydass David. În cinematografe din 20 septembrie: Păcatul cu Beth Shibben.
hamsterfericit 